Clasic sau nonconformist?

Majoritatea fetelor așteaptă momentul acela unic, când pământul se oprește din rotirea lui neobosită ca să fie martor al clipei lor de fericire. Fast, veselie, emoții, lacrimi, dar și teama că ar putea apărea ceva care să-i strice această clipă.

De ce ții cont când îți alegi rochia de mireasă? 

Unele aleargă săptămâni întregi prin magazine ca să găsească ceva ce li s-ar potrivi. Altele au norocul de a zări exact ceea ce poate nici nu știau că își doresc, din secunda în care ochii s-au rotit pentru prima dată în vitrine. Pentru majoritatea, cuvântul cheie este originalitatea: rochia lor trebuie să fie una care să le transforme peste noapte în personajul de poveste pe are l-au visat de mici. De aceea, de multe ori tinerele viitoare mirese decid să își facă o rochie la comandă, o rochie care să le reprezinte, care să spună despre ele ceea ce nu s-ar putea spune în cuvinte.

Dacă urmează să trăiești unul dintre evenimentele cele mai emoționante din viața ta, sigur ești curioasă să vezi care este trendul anul acesta. Printre multitudinea de modele de rochii de mireasa 2015 e posibil să o găsești pe cea care te reprezintă. Fie că e clasică, lungă, albă, cu dantelă și accesoriile nelipsite…

…fie că o alegi mai nonconformistă, cu un aspect ușor rebel, fără însă a pierde din eleganță și rafinament.

Te-ai decis?

Lăsatul secului…la dulciuri!

De ceva vreme m-am apucat de…treburi culinare.

Unu la mână pentru că erau vreo 7 (șapte!) kilograme aranjate strategic de jur împrejurul taliei de gazelă, obturând minunăție de linie și, uneori, lăsându-se în jos ca un colac scofâlcit. Aici reacții: „Vaaai! Dar îți trebuie dietă? Dar de ce? Dar arăți bine, dar”…etc. Oi fi arătând, dar nu mă simțeam cum arătam. Plus că și cântarul cam scârțâia când urcam pe dânsul, iar consortul acuza ceva dureri de spate.

Doi la mână, când ții dietă nu o faci doar ca să slăbești, pentru că dacă ăsta e unicul scop, mai bine renunți din start: nu va funcționa decât pe termen scurt, iar reacțiile adverse…sunt cauzatoare de depresii. O dietă înseamnă să înveți să mănânci cât se poate de sănătos și să-ți formezi niște deprinderi ca să devină un stil de viață. Aici încă mai lucrez! 😀

După ce am suferit ca un câine în primele zile din lipsă de informare corespunzătoare, am dat peste Oana Camacho. Atunci mi s-a părut o minune, acum o ador! 😀 Dar, ca orice lucru frumos, trebuie să fii atent la efectele adverse! Pentru că, iată, reușesc foarte ușor să schimb o dependență cu alta! 😀

Și-am găsit DULCIURILEEEEEE!

Doamne! Zici că am avut zece frați acasă și nu ne ajungea mâncarea, iar de dulciuri nu am auzit veci! Deodată mi s-au trezit instinctele de gospodină și am devenit…dependentă de dulce-de-dietă! Azi am conștientizat acest lucru, așa că am pus-o de o „lăsată a secului” ca la carte și de mâine ascundem ingredientele pentru dulce!!! Am zis!

Etapa 1. Ruladă cu cremă de orice vreți voi (sau aveți voie)! 😀

 

Aici am folosit cremă de vanilie de la Pakmaya [Atenție pentru cine nu are voie sirop de glucoză! Schimbați crema sau faceți una voi înșivă/însevă! 😉 ], dar am făcut și cu budincă de căpșuni și a ieșit mai arătoasă! 😀

Etapa 2: Batoane cu scorțișoară și glazură

Pe cuvânt că poți să omori pe cineva pentru ele!

Etapa 3: Cozonăcel! 🙂

Plus, bonus, o adaptare a rețetei de blat, ca să iasă o minunăție de tort la…microunde! 😀

Eu am făcut trei blaturi, unul cu cacao, am umplut cu cremă de vanilie și deasupra am turnat cremă de ciocolată. Mâine e degustarea! 😀

Doar că ziua de azi a pus capac! Că tot nu pot să cred că mănânc nebunii din astea și nu distrug cântarul! Am ajuns unde voiam cu greutatea, acum mă lupt să o mențin. Deci gata cu dulciurile! De mâine, mâncare serioasă! 😀

Capitolul XI. Alegerea

Îi plăcea să străbată magazinele, pentru că avea un dar de a găsi promoții, reduceri, chilipiruri, astfel că s-a trezit la raionul de „lenjerii de pat”. Memoria involuntară se activă, iar el se trezi tras înapoi, în trecutul pe care se lupta din răsputeri să-l nege de câteva luni. Îi reveni în minte imaginea ei, mai clară decât s-ar fi așteptat – pentru că sperase să se fi evaporat cumva în tot acest răstimp. O revedea, entuziasmată ca un copil, descoperind printre atâtea cuverturi de pat 3D câte un model care o distra:

„Aș vrea-o pe asta! Aaaa! Dar și asta e simpatică!”

Îi era dragă când o vedea atât de inocentă! Îi trezea un soi de instinct părintesc și atunci îi venea fie să o dojenească puțin pentru imaturitate, fie să-i cumpere ceva care știa că ar face-o fericită. Doar că rar ea accepta cadourile lui. I se părea că o cumpără sau că vrea să compenseze faptul că era absent de cele mai multe ori.

„Nu mi-a mai cumpărat nimeni niciodată lenjerii de pat!”, chicotea ea.

„Cu atât mai mult! Câștig puncte la originalitate!”

Dar nu. Cu ea nu putea negocia termenii înțelegerii. Odată ce apucase să spună „nu”, nu mai exista altă cale. Iar cu cât insista, risca să o piardă în extrema cealaltă. Atunci îi dispărea toată drăgălășenia și devenea insuportabilă chiar și pentru el. Chipul i se întuneca iar vorbele-i deveneau săgeți veninoase.

La un moment dat a trebuit să aleagă. De fapt, trebuia să o fi făcut mai demult. Nu știa dacă a întârziat alegerea aceasta din lașitate sau din orgoliul lui nemăsurat potrivit căruia nimic din viața asta nu ar fi trebuit să fie imposibil de realizat pentru el. O cucerise cu relativă ușurință. Nu pentru că își propusese asta, ci pentru că uneori lucrurile se întâmplă, pentru că unii au norocul să li se atingă stelele. Pentru o vreme cel puțin… Fusese a lui. Sau cel puțin așa se amăgise. Realitatea, însă, i-a dat o palmă, scuturându-l de vise și de iluzii. Iubirea este un lucru efemer! Iar el nu mai avea timp de lucruri nebunești. Ea îi repetase de atâtea ori că are o datorie de îndeplinit, că trebuie să fie realist și să realizeze că nu există un viitor pentru ei, încât la un moment dat a închis cu totul ușa aceea spre sufletul lui. Iar acum, se regăsea singur, în realitatea lui confortabilă, rătăcind prin raionul de lenjerii de pat.

Capitolul X. Începuturi

Acum se afla într-un impas. Ceva dinăuntrul lui se rupsese. Nu mai voia să continue toată lupta asta cu ea, cu încăpățânarea ei de a-i demonstra că totul este fundamental greșit. Obosise.

Stătea rezemat de fotoliu și închise ochii încercând să deruleze episodul acesta din viața lui.

♦

 ”Pot să te țin de braț?”

Întrebarea l-a luat prin surprindere. Nu a apucat să răspundă, că era deja agățată strâns de brațul lui. Familiaritatea gestului i se păru puțin deplasată, dar nu putea să nu recunoască faptul că nu-l deranja deloc, ba dimpotrivă. Restul drumului l-au parcurs împreună. O asculta îndrugând tot felul de lucruri despre oameni, locuri, nimicuri. Uneori îi arunca o privire din pură curiozitate: cum s-a trezit el lângă femeia aceasta în mijlocul unui grup în care amândoi se aflau conjunctural? Nu era o femeie frumoasă. Trăsăturile îi erau aproape comune, fără a ieși în evidență cu nimic notabil. Și totuși îl intriga ceva din ființa ei, ceva ce depășea limitele raționalului, și de aceea nici nu avea o explicație. A preferat să lase lucrurile așa. O fi fost doar o părere. Poate că toată experiența anterioară l-a făcut să vadă acum lucruri pe care altădată și le-ar fi dorit, dar pe care nu a reușit să le aibă niciodată.

As days go by / The night’s on fire…

Era o femeie veselă. Un râs aproape zgomotos umplea o sală de oameni cu lumină și sădea bună dispoziție în sufletul lor. Se trezi urmărind-o cu privirea, analizându-i gesturile, fără însă a se lămuri dacă găsește în ea vreo feminitate excitantă sau chiar îl deranjează atitudinea ei de femeie puternică, o femeie care-și ascundea cu grijă vulnerabilitățile, durerile, dorurile. De câteva ori au stat alături. Nu știa dacă providența a făcut asta sau el, inconștient, și-a ales locul în preajma ei. Nu știa nici măcar dacă îi place într-atât încât să se lase pradă dorințelor lăuntrice. Discuțiile convenționale, intersectările întâmplătoare, activitățile la care participau în virtutea inerției nu arătau nimic mai mult decât o legătură ocazională cu cineva despre care până acum două zile nici nu știa că există.

Momentul artistic spontan, i-a adus din nou alături. Au cântat împreună cu foc. Până și el s-a mirat de unde avea atâta suflu. A lăsat-o să conducă, acompaniind-o cu succes cu vocea a doua. Și din nou râsete. Serile erau lungi și din ce în ce mai interesante. Ea nu era mereu prezentă. Obosită de toată alergătura de peste zi, se retrăgea în camera ei până dimineața devreme.

”Spune-i să vină și ea. Mai stăm de vorbă.”

Nu i-a venit să-și creadă urechilor că a putut rosti vorbele acelea către prietena ei. Cine era el să o cheme în miez de noapte la taifas cu ceilalți? Se cuvenea? Și totuși…ea a venit. Prietena fusese foarte convingătoare. Era obosită, dar reușea să-și păstreze zâmbetul pe buze. Se vedea că se bucură de faptul că este acolo. Lui îi plăcea să vorbească în public, să se facă ascultat. Le-a împărtășit celorlalți din experiențele sale de viață, le-a dat sfaturi, le-a promis ajutorul în abordarea oricăror probleme comune. Ea îl asculta zâmbind. Stătea pe patul lui, cu părul ud și ochii obosiți, în pijamalele verzi.

”Amelie…Am să-ți spun Amelie…”

Ultima seară. Nostalgia vremurilor petrecute împreună i-a apropiat și mai mult. Niște oameni care nu se văzuseră niciodată, aveau să-și despartă drumurile după o experiență profesională de câteva zile. Și aceasta era ultima lor șansă ce a-și pecetlui legăturile sau de a se despărți așa cum erau de fapt: niște străini.

Printre glume, râsete, alcool s-a trezit cu privirea lipită de ea. I-a făcut loc lângă el. Nu înțelegea nici el de ce a făcut gestul acesta, dar acum realiza că nu mai este controlat de rațiune și că impulsurile de a și-o apropia veneau din altă parte. Din cotloane ascunse pe care le credea închise ermetic de ceva vreme. Și mai surprins a fost când ea s-a așezat fără nicio ezitare, de parcă aștepta de mult timp ca el să-i ceară asta. Nu-și putea lua ochii de la ea.

Deodată, degetele mâinilor li s-au atins. Întâmplător sau poate nu. Poate doar au răspuns unor chemări lăuntrice. El a tresărit și a simțit că și pentru ea reacția a fost aceeași. Dar mâna ei a rămas acolo, lângă a lui, ca și cum de mult o căutase. Tânjea după atingerile pe furiș, în zgomotul râsetelor celorlalți.

 ”Haideți să facem niște fotografii. Noaptea este superbă!”

Au fost de acord cu toții cu această propunere. În fond, era ultima seară împreună. Au rămas din ce în ce mai puțini.

”Poți să-mi dai un pulover?” l-a întrebat. ”E cam răcoare”. I-a dat geaca lui neagră. Ea era încântată. Ar fi vrut să o strângă în brațe atunci, să o ferească de răcoare și să-i oprească tremuratul ușor. Dar nu a îndrăznit să o facă. Nu erau singuri, din păcate, și nici nu era sigur dacă nu cumva aburii alcoolului ar fi putut crea iluzia aceasta a sentimentelor noi pe care le experimenta acum. La un moment dat i-a întâlnit privirea nemulțumită. Și ea ar fi vrut să fi rămas singuri în lumina slabă a orașului care se vedea magnific de pe deal în seara aceea…

”Mă întorc”, i-a spus el. ”Merg să-mi schimb cămașa”.

Vorbele lui au trezit-o. S-a ridicat de pe stânca pe care stătuse câteva clipe cu privirea rugătoare. ”Poate ar fi mai bine să intrăm”, a spus ea cu vocea scăzută.

Nu înțelegea. De ce nu mai voia să rămână cu el? Cu ce a greșit?

S-au întors în cameră. Farmecul serii părea însă că s-a stins. Probabil aburii alcoolului s-au risipit odată cu aerul curat de afară.

”Nu pleca. Hai să vedem un film”.

Pretextele lui au fost suficiente pentru a o mai ține câteva clipe aproape de el. Rămăseseră de acum singuri, dar părea că noua situație nu era foarte confortabilă pentru ea. Nu-și găsea locul și părea neliniștită.

”Poate ar fi mai bine să plec…”

Aproape îl enerva insistența ei. Ar fi oprit-o acolo… i-ar fi mângâiat chipul… ar fi ținut-o în brațe …ar fi privit-o dormind până în zori…

Ea stătea rezemată de marginea patului. Părea obosită. Sau poate era doar speriată. S-a așezat lângă ea. A simțit-o tresărind ușor. Și-a lăsat capul pe umărul ei stâng, aproape de inimă. Au stat așa preț de câteva clipe. Nu gândise gestul acesta. A simțit că trebuie să facă ceva să o țină acolo. Se pare că efectul a fost invers.

”Cred că e mai bine să plec”.

S-a ridicat și a ieșit. Iar el a lăsat-o să plece…

El  nu a reușit să-i vadă ochii umezi…Și nici nu i-a ghicit visele nopții aceleia…

 

No matter how many times that you told me you wanted leave

No matter how many breaths that you took you still couldn’t breathe

No matter how many nights that you’d lie wide awake to the sound of the poison rain

Where did you go? Where did you go? Where did you go?

(Fragment din Tentativa de roman)

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Lucruri care ni se întâmplă par uneori desprinse dintr-o lume paralelă, ireală. Le imortalizăm undeva în adâncurile minții și sufletului, dar le-am închide într-o carte al cărei protagoniști am fi. Ce titlu ar purta cartea ta?

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

Citatul de duminică (5) – Despre plecări

„Când cineva la care ţii pur și simplu pleacă, aminteşte-ţi, că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul…”

(Sursa)

În general, ne lipim de oameni pentru că SUNTEM ființe sociale. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de cineva care să ne iubească, avem nevoie de oameni care să ne sprijine sau să ne scuture când e cazul. Dar nimic nu este veșnic, iar omul este, cu certitudine, schimbător.

Te bucuri când intră cineva în viața ta! Simți că ți se umple un gol, că te completezi cumva, că nu ești singur pe lume, că poți găsi înțelegere sau pur și simplu te bucuri de o companie plăcută. Câți se gândesc cum pot păstra omul acela lângă ei? Poate pentru că luăm totul ca pe o garanție sau pe un dat pe care îl merităm. Și într-o bună zi, omul acela pleacă. Din vina ta, din vina lui, din vina altora…Cine poate ști? Și, oricum, mai contează? Cert este că la un moment dat, te trezești singur și poate nu e deloc ușor. Mai greu este când pleacă furtunos, aruncând vorbe de ocară, nedreptăți sau mototolind ca pe o hârtie de care nu mai ai trebuință, o prietenie de câțiva ani buni…

Cineva mi-a zis zilele trecute – și zău de mai știu cine! 😦 – că atunci când pleacă cineva din viața noastră  e semn că face loc altcuiva. Așa să fie oare?

Treburi…culinare!

M-a lovit amocul! Atâtea porcării îngurgitate „cu ocazia sărbătorilor de iarnă”, când toată lumea mi-a dorit de bine, verbal, dar m-a umplut cu de-ale gurii ca pe un curcan de „Ziua Recunoștinței”. Rezultatul este…catastrofal! Sunt fericita posesoare de colaci îm-pielițați de jur împrejurul taliei de căprioară (asta cu talia… se întâmpla cu ceva mai multă vreme în urmă, totuși 😀 )

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai grasă frumoasă din cartier țară???

Cică nu eu!

Și m-am revoltat! Am zis că trebuie să fac porcu’ pe dracu’-n patru să redevin ca o sirenă!

Până aici, toate bune și frumoase. Dar ce te faci când interdicția „nu mai ai voie ciocolată” te face să caști ochii cât ouăle Kinder și să salivezi numai auzind numele „ciocolată”, în timp ce toate funcțiile creierului se blochează instantaneu, iar voința îți este anihilată? N-am putut ține niciodată o dietă, pe motiv că nu mă pot abține de la ceva de mâncare, atâta vreme cât știu că îmi este interzisă. Cum e pe lista neagră, cum o doresc. Doar că o ultimă privire aruncată în oglindă, se lipi de colăceii minunați care sufocau minunăție de talie. Adunat cu vârsta matusalemică la care kilogramele se țin ca râia de caprele Irinucăi…iată motiv serios de criză! Așa că m-am documentat! Și mi-am chemat voința de pe unde era ea împrăștiată, obișnuindu-mă cu ideea că trebuie să rabde baba la frumusețe.

Dar vezi unde duce lipsa de informare? 🙂 Documentându-mă, am aflat că dieta nu înseamnă să mori de foame, ci înseamnă să mănânci (cât vrei, în cazul meu!), doar dintre alimentele care îți sunt permise, atâta vreme cât respecți niște principii simple. Ceea ce eu am crezut a fi o tortură ca-n epoca medievală (când se slăbea cu corsetul de la rochie strâns până se subția șnurul!), s-a dovedit a fi chiar o binecuvântare:

1. – mâncarea la dietă nu este echivalentă cu mâncarea de spital
2. – îți arată că poți mânca sănătos și gustos în același timp.

Și așa am dat peste Oana! Și dacă tot am dat peste ea, mi-am zis să încerc să fiu fericită! 😀 Așa că am redescoperit cât de mult îmi place să gătesc! 😉

Prima încercare – niște chipsuri sărate, total sănătoase, fără grăsime, fără făină albă, fără ulei…

Și pentru că devenise deja interesant…iată și niște brioșe…Cu șuncă de pui, ou, iaurt, ceapă și..castraveciori murați! Delicioase!

Am mai răsfoit pe ici pe colo și am dat peste ouă umplute cu pate de ficat. Da, și cu maioneză! Din ouă și iaurt! 🙂

În final, am încercat niște snack de pui dulce și picant.

Deci bune rău!

Am să revin cu noutăți! (Și cu vești despre colăcei!)

 

Vivat! Să-ți trăiască familia!

„Omul sănătos le vrea pe toate, dar când se îmbolnăveşte – doreşte numai sănătate”.

aforism de Mihai Cucereavii

Ne-am mutat la casă nouă. Bloc nou în zonă rurală. Cam departe de așa-zisa civilizație, dar bucuroși că am scăpat de ea. De civilizație, zic.

Să fim sănătoși! Cu toată familia! 

Aerul e curat, slavă Domnului, liniște – avem, vecini – buni, totul e așa cum ne-am dorit. Nu am schimba locul ăsta pentru nimic în lume! Un singur dezavantaj avem (sau poate că tocmai dezavantaj nu e!): când e de făcut vreo cumpărătură, musai de coborât la civilizație. Să regăsim avantajele lui homo bipedus și erectus devenit între timp „homo agitatus”. Mașini, zgomote, aglomerație, nervi. Dar dacă trebuie, trebuie. De aceea, facem listă ca să terminăm repede și să nu trebuiască să mai ieșim din bârlog până nu se termină proviziile. Numai că uneori, te lovește câte-o situație neașteptată, o stare de urgență care-ți dă planurile peste cap.

Iarnă. Frig. Temperaturi cu minus. Nasul începe să curgă. Scotocești prin dulapul special după remediu. Mai găsești o pastilă rătăcită. O bei, cu un ceai cald și aștepți să treacă. Dar, fatalitate! Gâtul începe să te usture. Nu ai în casă nimic! Dai o fugă până în marele oraș de la periferia satului tău și iei ce-ți trebuie. Pentru nas și pentru gât. A doua zi, însă, începe tusea! Din aia care nu-ți dă voie nici să respiri. Găsește pe cineva care te iubește să coboare din nou la farmacia din oraș. Oricare o fi ea! Oricare o fi ea deschisă! Căci da, e duminică! Dar norocul e de partea ta. Și iată că ai leacul pentru tuse.

Dar dacă ai și un consort, colocatar al imobilului, eventual și un urmaș minunat, cu siguranță au vrut să împărtășească din experiența ta! Și iată cum, în următoarea zi, ai nevoie să suplimentezi leacul, plus unul nou, pentru copil. Ce-i de făcut?

Nu ți-ai dori, în acele momente de agonie, să ai o mică farmacie chiar la tine acasă? O trusă cu de toate pentru vremea rece și capriciile ei?

– Vezi că există o trusă specială pentru răceală. O cauți la una din farmaciile Vivat Familia. Întreabă de trusa Vivat. 

Trăi-mi-ar prietenii!

Nici nu am știut că mai există farmacii independente. De o astfel de trusă, nici atât. Adaptată pentru nevoile tale. Că e iarnă și răcești, că e primăvară și trebuie să-ți înzdrăvenești organismul, că ai alergii și trebuie să ai de toate la tine pentru asta. Și cam avea tot ce-mi trebuie: vitamine, calciu cu diverse combinații, ceva pentru creșterea imunității, plus pastile și sirop pentru tuse. Și uite așa, nu mai trebuie să te duci de zece ori la farmacie, că le ai pe toate acolo.

Prietena e norocoasă! Blocul ei are ieșire directă la una din cele mai populare farmacii Vivat din Bacău. Populară pentru că are oameni inimoși acolo, gata oricând să dea un sfat sau să-ți zâmbească măcar îngăduitor când tu habar nu ai ce vrei să-ți iei de acolo. Cu trusă sau fără, îi ia un minut până ajunge. Mai mult așteaptă să coboare liftul.

Eu n-am.  Farmacie zic. Dar acum am trusă. Și o prietenă. 🙂

Așadar, cine n-are sănătate…să și-o cumpere! De la farmaciile independente Vivat Familia, desigur! 😀

Citatul de duminică (4) – Despre căderi și ridicări

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-odată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

Ileana Vulpescu în Arta conversaţiei

De câte ori nu te-ai simțit îngenuncheat, căzut definitiv, fără putere și voință să te ridici?

Desigur, fiecare individ are rețeta proprie de „vindecare”, fie că e o chestiune temporară ori definitivă. Unii trebuie să lovească la rândul lor, pentru că asta e singura modalitate de a-și simți energia vibrând. Alții se resemnează și se ridică doar puțin, simulând o revenire până la atacul următor. Salvarea fiecăruia poate fi unul din lucrurile care dau sens vieții lor. Copilul la care se uită cu drag, o anumită pasiune care îi face inima să tresalte, pentru flori, pentru animale, pentru ceilalți oameni etc. sau preocuparea pentru transformarea fizică sau mentală a propriului eu. O carte, o melodie, un tablou, un film pot fi punctul de pornire pentru redevenire. Sau…scrisul. Scrisul eliberator de frustrări, tensiuni, de iubire sau de ură.

Ce te face să te ridici după ce ai simțit gustul țărânei din care ai mușcat, fără voia ta?

Cum să-ți păstrezi direcția

Rudia conduce. Adică șofează. Corect, preventiv, respectând regulamentul. Are un singur accident la activ, și ăla făcut atât de ridicol că nici nu merită adus în discuție. Totul e minunat dacă atunci când bagă cheia în contact, mașina pornește fără urmă de revoltă și apoi o ascultă cuminte pe tot parcursul călătoriei.

Dar dacă cumva ceva nu merge conform standardelor reieșite din lecțiile de la școala de șoferi, Rudia intră în panică. Iar ceva nu mergea. Prin urmare, am formulat următoarea întrebare:

Ce înseamnă atunci când:

• volanul nu te mai ascultă și se mișcă greoi?
• se simt niște bătăi pe un drum cu denivelări?
• se simte un joc excesiv și ceva vibrații sau zgomote la viraje?

Răspuns: un dat din umeri cu eleganță, căci am picat testul tehnic! Dacă ridic capota, identific vreo două trei componente, doar cu numele, și apoi mă uit tâmp la toată îmbârligătura cu pricina, până mă ia durerea de cap.

Rămâne varianta a doua, să ducem bolnavul la specialist ca să nu mai pierdem vremea și să dăm cu presupusul. Iar specialistul pune rapid diagnosticul: caseta de direcție!

Nici nu am știut că mașina mea posedă o chestiune tehnică având o asemenea denumire, așa că am ciulit urechile și am încercat să înțeleg explicațiile specialistului:

Prin urmare, aveam trei variante:

1. să schimb caseta de direcție cu una nouă. Prețul, însă, m-a descurajat, așa că a trebuit să iau în considerare următoarele variante.
2. să achiziționez una la mâna a doua. Mai accesibilă ca preț, dar fără certitudinea că nu va genera și ea probleme cât de curând.
3. să o recondiționez pe cea defectă. Prețul rezonabil, plus garanție.

A câștigat varianta a treia, nu prin tragere la sorți, ci prin analiza raportului beneficiu/preț.

Nu m-am gândit niciodată că va trebui să-mi bat capul cu treburi legate de casete de direcție, ulei hidraulic, segmenţi, bucşi sau simeringuri. Dar dacă doresc să păstrez direcția bună și să ajung teafără la destinație, mă gândesc că e bine de știut.

 

Cum să ieși din dificultate

Am o prietenă. Cum are fiecare câte un prieten (sau mai mulți) cu care nu se intersectează prea des. Motivele sunt variate: distanța, serviciul-plus-alte-îndatoriri, preocupările zilnice ale fiecăruia ș.a.m.d. Dar se întâmplă să se ivească Ocazia!

– Vă așteptăm pe la noi zilele astea. Nu ne-am văzut de mult. Ar fi cazul să ne întâlnim și noi.

Corect! Prin urmare, confirmăm (chiar cu bucurie!)

Anulăm agenda pe ziua cu pricina – căci, până la urmă, e important să mai și socializăm – și ne pregătim pentru vizită. Dar nu poți să mergi cu mâna goală, nu? Și aici începe, pentru Rudia, o adevărată nebunie. Nu am știut niciodată cu ce să mă duc în vizită la persoane care nu fac parte neapărat din cercul intim al prietenilor. Așadar, nu poți ști exact ce ar fi mai potrivit. Ce să alegi?

a) O inovație. Dar o fi bine interpretată? Un cadou handmade e bine privit? Sau se poate considera că ai încercat să ieși ieftin din situație? O carte cu un semn de carte personalizat? Un tablou quilling sau o ramă foto personalizată? (Presupunând că le ai deja făcute, dacă asta face parte din pasiunile tale!)

b) Idei clasice? Mai merg ideile clasice? Sau gestul dezvăluie perioada din Cretacic în care am fost înscrisă la catastif cum că aș fi pășit pe lume? Flori și bomboane pentru doamne și un vin bun pentru domni?

Iată dilema! În esență, această preocupare ocupă cel mai mult timp din pregătirile pentru o vizită. Și în timp ce te dai cu capul de pereți să găsești cel mai potrivit cadou, te decizi să alegi dacă merită sau nu efortul să te consumi în loc să te bucuri de moment sau…doar „gestul” contează.

Ah! Să nu uităm de copil. 5 anișori neîmpliniți. Cred că aici e cel mai ușor: te duci la magazin și iei ce știi că le place băieților la vârsta asta. Un avion? Un joc de construit? Un joc cu camioane? Sau scotocești prin lumea online, pe site-urile „de profil” cum e Gokids.ro, ca să fii sigur că nu dai greș. Copiii sunt fascinați de ceea ce găsesc acolo și de multe ori și-ar dori să aibă exact lucrul cu pricina! 🙂

Situația asta mi se întâmplă destul de des. Mă gândesc serios să îmi fac o listă cu opțiuni ca să fie mai ușor data viitoare?

Alte idei?

All that fakeness…It makes me sick

Rudia știe că s-a schimbat enorm de-a lungul timpului. Dacă ar arunca o privire în urmă, s-ar mira până și ea de atâta schimbare. Dar Rudia nu se mai uită de mult în urmă. Nu găsește sensul unei incursiuni în vremuri apuse.

Lumea cu totul este într-o continuă schimbare. Copaci, anotimpuri, nori, fluturi…Și, mai ales, oameni! Păcat că nu există o setare specială undeva în spatele mecanismului după care funcționează universul:

Atenție: Schimbările se fac numai în bine! Dacă nu, cererea pentru activarea opțiunii va fi anulată! 

Ah, asta era parte dintr-un basm cu zâne! Iar Rudia nu (mai) crede în zâne.

Zilele trecute, mai multă lume se plângea de dezamăgiri. Grele dezamăgiri! Din partea unora de la care nu s-au așteptat niciodată, pe care, poate, i-au ajutat la un moment. Rudia nu vrea să intre în rând cu lumea! Totuși, ăsta trebuie să fie vreun virus și te atinge indiferent de grosimea scutului despre care ai crezut că te va proteja. Nici scuturi nu se mai fac ca lumea în zilele noastre! Toate au un punct vulnerabil și sunt predispuse, dacă nu distrugerii, măcar unei fisuri. Iar când răutățile se îndreaptă pe neașteptate, nu apuci decât să caști gura a mirare și mâinile-ți sunt inerte, pe lângă corp, care rămâne, astfel, fără apărare.

(Sursa)

Zilele trecute mi-a venit și mie rândul să mă întreb:

Cum poți să uiți că viața ți-a dăruit o a doua șansă și, astfel, să o irosești pe răutăți gratuite, menite să regleze conturi imaginare și să plătească polițe semnate în alb?

Cum poți să fii atât de nedrept, când ție însuți și s-au făcut atâtea nedreptăți?

Cum poți să muști în carne vie, împroșcând cu venin, când ai ținut discursuri despre iertarea aproapelui și iertarea sinelui, pentru a trăi în armonie cu universul?

Cam cum e să acuzi pe cineva de o „crimă” săvârșită împotriva ta, când tu însuți ai făcut același lucru primul?

Cum poți arunca piatra, simțindu-te pătat de aceeași nelegiuire săvârșită cu aceeași bună știință?

(Sursa)

Citatul de duminică (3) – Despre cine iubește mai mult

Rupert Burns: What do they say?

Andrew Martin: That you can lose yourself. Everything. All boundaries. All time. That two bodies can become so mixed up, that you don’t know who’s who or what’s what. And just when the sweet confusion is so intense you think you’re gonna die… you kind of do. Leaving you alone in your separate body, but the one you love is still there. That’s a miracle. You can go to heaven and come back alive. You can go back anytime you want with the one you love.

Rupert Burns: And you want to experience that?

Andrew Martin: Oh, yes, please.

Rupert Burns: So do I.

(Omul bicentenar – un film cu Robbin Williams)

Am citit multe articole în ultima vreme despre bătălia supremă pentru cine iubește mai mult, cine suferă mai mult într-o relație, cât de insensibili sunt bărbații, cât de amorezate femeile, cum ar trebui să iubești și, firește, cum NU ar trebui să o faci. E o luptă între sexe ca să se dovedească cine e mai tare, cine e mai slab. De parcă atâtea clasificări ar ajuta la ceva când vine vorba de propria existență și de propriile trăiri.

Cred că, în goana asta a noastră de a fi „cel mai/cea mai”, uităm esența: iubirea poate fi un miracol. Nu trebuie analize, nu trebuie logică și nici filosofie. Poți să uiți de tine, de timp, toate limitările se anulează.  Două corpuri pot să se amestece într-atât încât să nu se mai știe unde se termină unul și unde începe celălalt. Și tocmai când ajungi să trăiești intens această stare de minunată confuzie, ai senzația că vei muri. Și char se întâmplă, într-o oarecare măsură. Te desprinzi cu propriul corp, dar celălalt este încă acolo. Iată dovada că poți să ajungi în Rai și să te întorci de colo viu. Pot să te întorci oricând, câtă vreme ești alături de cel pe care îl iubești.

What about you? Wouldn’t you like to experience such a feeling? 

🙂

Cum a fost 2014 pentru Rudia

Rudia a fost o idee. La început. Apoi o obsesie. Și când s-a născut, în sfârșit, pe 27 iulie 2014,  a fost doar cu gândul că i se va da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Un lucru este clar: socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă! Am vrut o mască, dar se pare că e greu să fii constant când îți impui ceva ce nu face parte din obișnuințele existenței cotidiene. Cu toate acestea, Rudia a crescut frumos! Mai frumos decât mă așteptam. A fost iubită, apreciată, citită, citată, comentată, așa, în anonimat. Probabil și criticată. Ceea ce ar fi o chestiune benefică! 😉  Masca a dispărut repede și a rămas doar una dintre laturile unei femei care a dorit mereu mai mult de la ea și de la viață.

WordPress s-a gândit că mă pot aniversa, așa, la jumătate de an. Și iată ce zice:

„A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 3,200 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 53 trips to carry that many people”.

Urmează o serie de „cea mai…/cele mai…”:

Cea mai aglomerată zi pe strada Rudiei a fost 5 Noiembrie, când postarea Cum stă treaba cu înșelatu’ a devenit cea mai populară.

Cele mai vizualizate postări:

• 1 Ai Visat la Bani Suficienți? Ai acum liber la nebunii egoiste! 18 comments September 2014 – (Mulțumesc, Alina! 😉 )
  
• 2 Cum stă treaba cu înșelatu’ 13 comments November 2014
• 3 Episodul II. Vernisajul 19 comments July 2014 ( Mulțumesc, Vienela! 😉 )
  
• 4 Cursă cu obstacole spre Gala SuperBlog 19 comments December 2014
• 5 Jurnal de bord: cu televizorul la remaiat… amintiri 10 comments October 2014 (Mulțumesc sponsorului meu preferat! 😀 )
  

Cei mai activi comentatori:

• 1 Paul 21 comments
• 2 cristinalincu 18 comments
  Follow
• 3 Litere Stacojii 18 comments
  Following
• 4 illusion 14 comments
  Follow
• 5 Fairytale 14 comments

Ce nu știe WordPressul este că între timp au apărut oameni minunați care și-au intersectat drumurile cu ale Rudiei. Iar un lucru benefic pentru evoluție. Dincolo de comentarii, „like”-uri, „share”-uiri, interese comune etc.

Mult? Puțin?

Cu siguranță nu suficient și în niciun caz nu lucrurile nu se vor opri aici.

Planuri? Rudia nu-și face planuri. Există un mare risc să nu le urmeze tocmai pentru că la un moment dat devin „a must”. Preferă să le ia pe rând, așa cum vin. Dorințe? Da, astea da! 🙂 De mai bine, evident! Și de mai mult! Că așa vor oamenii mereu!

Până una-alta, să ne fie bine și să avem un an nou cu cât mai multe dorințe bifate.

La mulți ani!