Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhivă Categorii:r Tentativă de roman

Citatul de duminică (LXI) – Despre dragoste…în vremea holerei

“Amputees suffer pains, cramps, itches in the leg that is no longer there. That is how she felt without him, feeling his presence where he no longer was.”

Gabriel García Márquez, Love in the Time of Cholera

„Stătea la fereastră. Cu mâinile împreunate lăsate să cadă în poala rochiei și cu gândul departe. Nu știa exact dacă voința o dusese înapoi în vremurile acelea sau un soi de memorie involuntară izvorâtă din cine știe ce atingere cu obiectul care a declanșat-o: paginile galbene ale unei cărți vechi. O scotea din sărite că nu știa nici măcar ce anume îi stârnise întoarcerea dincolo de o poartă pe care o închisese cu ceva vreme în urmă. Da, uitase să o ferece. Sau…poate nu uitase? Poate o lăsase așa intenționat, ca să mai tragă din când în când cu ochiul spre dincolo. Să mai simtă exaltarea momentelor fericirii iluzorii. Și este drept că se întorcea uneori, sperând să găsească din nou căldura care îi toropea trupul pornind din adâncul ființei ei. Se trezea pierdută între atâtea amintiri care o ademeneau și care o făceau să înțeleagă sursa nefericirii ei prezente. De ce oamenii se complac în a-și perpetua durerea? De ce nu se îndepărtează de ceea ce o cauzează și rămân pironiți contemplând, ca și cum i-ar savura dulceața?

După ce închidea iar poarta, uitând să o ferece și de această dată, cădea ca într-o boală cruntă. De ca și cum ar fi băut dintr-o apă otrăvită și astfel își putea justifica durerea înfiorătoare. Mai întâi în piept, apoi îi paraliza membrele și îi întuneca ochii. Nu putea nici măcar să plângă, de parcă un blestem crunt fusese aruncat asupră-i.

În tot delirul, îl zărea ca o umbră. Îi uitase parfumul. Dar nu-i putuse șterge din memorie ochii mari și negri. În ei zărise atunci un amestec de suferință și speranță. Acum i se părea că ascundeau, de fapt, un plan diabolic. Erau prea multe „coincidențe”: biletele scrise, iubirea declarată atât de radical, odată cu lepădarea de tot ceea ce alcătuise lumea lui până atunci, așteptarea, promisiunile… Iar ea nu credea în coincidențe! Găsise cartea care care îi dădea răspunsuri, fără ca ea să le fi cerut vreodată. Abia acum, citind-o, avea un soi de epifanie. Simțea că tot ce nu înțelesese până atunci despre el se lumina acum, așa cum dezvelește soarele treptat câte un petec de pământ. Abia acum îl ajunsese din urmă. Fusese oarbă și naivă. Se întrebase atunci de unde izvorăște atâta iubire și nesfârșita răbdare și care va fi capătul. Acum înțelegea că a ajuns puțin mai târziu undeva unde el fusese deja și unde își consumase momentul. El se jucase cu timpul pe care l-a folosit în favoarea lui. Acum, ea pășea pe urmele lui, din nou, dar el…el nu mai era acolo. De multă vreme…

Dar dacă era adevărat că el nu a făcut decât să își adapteze experiența ficțională a cărții unei realități? Dacă și-a construit această realitate în jurul unei senzații după care a tânjit citind o carte? Dacă tot ce s-a întâmplat nu a fost decât o încercare a lui de a resuscita tocmai acea senzație, iar ea s-a întâmplat să-i apară în cale?

Toate întrebările astea nu-i alungau durerea. Dimpotrivă. Îl simțea încă viu, deși îl amputase de multă vreme din adâncul inimii…

……………………………………………………….

Ipotetic, un episod din roman.

Poveste cu iz de trandafiri (Episodul XIV)

And I wanna lay you down in a bed of roses…

Bon Jovi

Rătăcea pe străzile îngălbenite, simțind cum umezeala îi rodea trupul la fel de sfârșit ca frunzele moarte pe care călca apăsat. Nu avea nicio țintă. Poate și pentru că viitorul nu fusese deloc îngăduitor cu ea, spulberându-i orice vis cu viteza ireparabilă a timpului prea grăbit să-și mai aștepte secundele. Evada adesea pentru a rămâne singură cu gândurile ei și, mai ales, pentru a da pe repede înapoi clipele strălucite ale existenței sale. Adesea, își făcea loc și el în aceste gânduri, dincolo de cortina pe care o trăsese inexplicabil chiar atunci când ei i-ar fi fost mai bine să-l aibă aproape.

I-a atras privirea un coș cu trandafiri, într-o vitrină…O reclamă pentru o florărie online din București, convingătoare prin aranjamentul cu bun gust, prin roșul atât de viu al trandafirilor, dar mai ales prin felul în care le-au găsit florilor menirea:

Noi nu livrăm flori, ci zâmbete!

cos-cu-15-trandafiri-rosii-si-albi-FYyLY

Și atunci amintirile au năvălit ca ielele. S-au prins într-o horă în jurul ei, amețind-o și trăgând-o înapoi, în trecut. Era ca o dulce cădere, o întoarcere spre o lume care acum îi părea atât de îndepărtată și de ireală. Nu mai știa cu exactitate când se întâlniseră prima oară. Dar îi revenea în minte imaginea stânjenită a bărbatului înalt primind-o cu un buchet de trandafiri roșii ce ascundeau un zâmbet încurcat. Atunci ea se încruntase. Nu voia să se lase impresionată de un gest pe care îl credea prea măreț pentru ceea ce aveau ei. Ar fi fost suficientă doar o floare. Sau chiar niciuna. În fond, era bucuroasă doar să îl vadă și să-l știe acolo, lângă ea. Acum abia înțelegea cât greșise! Pentru că-i umbrise bucuria revederii, cu acea sprânceană încruntată, în loc de „Mulțumesc, dragul meu drag”. Se scutură ca după o amintire care îi trezea dureri adormite.

Mai târziu, el nu a contenit cu semnele ce trebuiau să-i arate că promisiunea lui nu fusese o vorbă în vânt:

Am să te iubesc într-o mie de feluri, în fiecare zi!

Și așa a și iubit-o o vreme. Cu flori, cu lacrimi și cu scrisori lungi, trimise de la celălalt capăt al lumii. Atunci a știut că nimeni nu va mai irosi vreodată atâtea clipe ca să-i amintească de ce viața este atât de frumoasă! Și cu toate acestea, adesea, repingea aproape cu răutate fiecare încercare a lui de a se apropia. De ce? Poate de teama că distanța dintre ei se va transforma în prăpastie sau poate pentru că nu vedea nici atunci cum ar putea complota destinul ca să-i aducă împreună.

Aveți un colet, îi spusese o voce necunoscută la telefon. Vă găsim acasă?

Era acasă. Nu plănuise nimic special de ziua ei. Și nici nu se aștepta să primească, astfel, vreun dar. De aceea, a rămas fără cuvinte când a zărit un buchet de flori răsărit din spatele ușii. Nici nu apucase să întrebe curierul de la cine sunt, de parcă ar mai fi avut nevoie de vreo confirmare. Felicitarea micuță, ascunsă între flori, îi smulse o lacrimă de bucurie:

Te iubesc, draga mea dragă! La mulți ani!

Unul din lucrurile pe care le-a apreciat mereu la el a fost felul în care se pricepea să facă surprize. Cum o fi găsit o florărie online care să-i aducă la ușă, în momentul potrivit, un semn că există, deși e încă departe, și că o poartă mereu în gânduri! Își imagina și cum a sunat, tacticos, cu cardul în față, pregătit să plaseze comanda cu livrare gratuită, abia stăpânindu-și un zâmbet a încântare. Și da, îl simțise atunci aproape, lângă ea, spunându-i cuvintele acelea răsărite dintre trandafirii roșii.

Apoi și-amintea cum au sărit, cu altă ocazie, colegele de birou, curioase din cale afară de admiratorul misterios care-i trimisese flori tocmai ei. Aceiași trandafiri roșii, aprinși ca dragostea pe care i-o purta.

De la cine sunt, dragă?

A inventat o poveste cu un client mulțumit. Fetele au părut ușor dezamăgite că au fost private de un episod siropos. Dar ea simțea o bucurie imensă care izvora din adâncul sufletului ei: nu o uitase! Și încă o mai suprindea cu un alt mod de a-i arăta cât de mult o iubește.

Pe strada pustie îngropată de frunzele moarte, vântul începu să sufle cu putere, ca și cum ar fi vrut să-i șteargă amintirile una câte una. Cu ochii larg deschiși, ea încerca să se smulgă din brațele trecutului. Și asta pentru că știa că această ultimă amintire, a petalelor de trandafiri care-i îmbrăcaseră trupul ultima dată când fuseseră împreună, avea să o sfâșie, celulă cu celulă. Dacă se străduia suficient, simțea și acum parfumul așternuturilor pline de petale și îmbrățișarea caldă, de adio. A intrat în prima florărie și și-a luat un singur trandafir. Roșu. Să și-l aprindă candelă amintirilor reci, la ceas de seară.

………………………………………………………………………….

Un nou episod din „Tentativa de roman”, provocat de Buchetetrandafiri.ro, la SuperBlog 2015.

BucheteTrandafiri-300x209

Episodul XIII – „Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu….”

„Dumnezeu umblă pe pământ? Sau doar acolo sus, lângă el, putem să ne așezăm în iarba norilor și să pălăvrăgim despre vieți? Și-ar murdări Dumnezeu picioarele cu urmele lăsate de oameni pe drumurile bătătorite de patimi și păcate?

Dacă te-ai întâlni într-o zi cu Dumnezeu, îmbrăcat în straiele lui vechi, albe, l-ai recunoaște? I-ai cădea la picioare sau ai continua blasfemia, negându-i cerul și apele și lumina și întunericul, mărul și șarpele? I-ai atinge mâinile strigând în gura mare că EL NU EXISTĂ, uitându-te adânc în ochii lui doar ca să te convingi că este ceva dincolo de ei? I-ai cere să despartă mări? Să transforme ape în vin? Să te învie? Să te ajute să te ridici, vindecându-ți aripile? I-ai cere toate astea cu gândul că va rata vreuna din minuni sau poate va întârzia la propria înviere și atunci ai putea să urli că ai avut dreptate?

Spune-mi, dacă într-o zi, chiar ție ți s-ar arăta Dumnezeul pe care îl negi, îl refuzi, îl blestemi, ce ai face? Ai trece mai departe nepăsător? Sau te-ai opri ca să-l iei de guler, reproșându-i toate cărările încâlcite și toate destinațiile la care ai întârziat?

Ți-ai aminti atunci de mine? Ți-ai aminti sărutul uscat și cei treizeci de arginți la cântatul cocoșilor, când te-ai lepădat de trei ori, de trupul meu, de mintea mea, de sufletul meu? L-ai ruga să te ierte pentru visul furat și pentru clipa ucisă cu voie atunci când ți-ai întors spatele? Crezi că Dumnezeu ar avea atunci timp să te audă?

Dacă într-o zi…te-ai întâlni cu Dumnezeu, în drumurile tale zbuciumate, știu sigur că EL te-ar putea ierta. Dar tu?”

Era ultima ei scrisoare. O găsise pe biroul din lemn pe care ea îl adora. Frumos împăturită, cu urma fină a parfumului ei pe hârtia albă, cu scrisul de mână impecabil. O citise detașat la început, negându-și fiecare posibilă tresăltare. Dar o regăsea în spatele fiecărui cuvânt cu litere rotunde, perfecte. Îi ghicea fiecare revoltă, fiecare reproș și fiecare strigăt de ajutor regăsit în pauzele dintre cuvinte.

O împături cu grijă mai mare decât ar fi vrut să arate și o strecură în buzunarul sacoului, fără să aibă idee ce destin îi plănuise deocamdată. Își luă cheile mașinii și ieși pe ușă ca o furtună, ca și cum încerca să scape de o negură care-i îngreuna respirația. Fugea din nou, ca să o uite. Tremura…

…………………………………………………………………………………………

Restul romanului AICI.

Capitolul XII. La ceas de seară…așternuturi

Îl frământa de câteva săptămâni bune ideea unei rupturi definitive. Cu gândul alesese deja, iar sufletul nu părea să se opună. Era cel mai bine, o știa și el de multă vreme, iar ea…ea îi repetase asta obsesiv tot timpul cât el încercase să nege cu vehemență acest lucru.

Nu-i va spune. Ar fi însemnat să recunoască în fața ei că avusese dreptate tot acest timp, ceea ce nu se potrivea cu dimensiunile orgoliului lui.  Își calculase ieșirea fără prea mult zgomot, discret. Refuza să se gândească la ceea ce va face ea după aceea, pentru că îi era teamă că ar putea să-l facă să se răzgândească. Nu cu rugăminți și lacrimi – ea nu fusese niciodată sclava sentimentalismelor ieftine – ci tocmai cu tăcerea aceea care urla mai puternic decât orice cuvânt pe care i l-ar fi putut spune. Era ceva la ea care încă îl făcea să tresară, deși își repetase în ultima vreme că nu mai este vorba de iubire. Voia să se convingă mai întâi pe el însuși de asta. De aceea, trebuia să iasă din scenă elegant, fără să întoarcă privirea.

Pregătea acum ultima lor întâlnire. În fața lui erau cele două lenjerii de pat pe care le alesese cu grijă pentru că știa cât de atentă era ea la detalii.

„Roșu…de data aceasta va fi roșu”, și-a spus.

11111

Pe cea de a doua (pe care o primise ca parte din promoție) o împachetă frumos. Avea să i-o trimită mai târziu cadou printr-un curier, fără ca ea să știe că e de la el. Cu siguranță ar fi interpretat gestul lui ca pe o sfidare, ca și cum i-ar fi călcat în picioare sentimentele.

Pregătise camera cum numai el știa să o facă. În semi-obscuritate, cu un parfum discret, cu vaza în care trona trandafirul roșu…Ceva nu părea în regulă totuși. Simțea că e falsitate în toate pregătirile astea. Nu voia să fie acolo, nu voia nici măcar să o vadă. Nu voia să se transforme într-o stană de piatră când va auzi bătaia în ușă sau când îi va vedea ochii.

Draga mea dragă…

De ce-urile nu-și au rostul aici și acum. Sunt lucruri care e bine să rămână nespuse… Am îngropat povestea noastră atât de adânc încât nu am mai lăsat niciun cuvânt liber care să o poată trăda, scoțând-o vreodată de acolo.  

Tocmai de aceea, nu voi putea fi astăzi aici, lângă tine, la ultima noastră întâlnire… 

Vei înțelege, știu asta…

Iar pe pagina albă îi puse pandantivul din aur…

Închise ușa în urma lui fără să o încuie și plecă fără să se uite în urmă…

Capitolul XI. Alegerea

Îi plăcea să străbată magazinele, pentru că avea un dar de a găsi promoții, reduceri, chilipiruri, astfel că s-a trezit la raionul de „lenjerii de pat”. Memoria involuntară se activă, iar el se trezi tras înapoi, în trecutul pe care se lupta din răsputeri să-l nege de câteva luni. Îi reveni în minte imaginea ei, mai clară decât s-ar fi așteptat – pentru că sperase să se fi evaporat cumva în tot acest răstimp. O revedea, entuziasmată ca un copil, descoperind printre atâtea cuverturi de pat 3D câte un model care o distra:

Aș vrea-o pe asta! Aaaa! Dar și asta e simpatică!

Îi era dragă când o vedea atât de inocentă! Îi trezea un soi de instinct părintesc și atunci îi venea fie să o dojenească puțin pentru imaturitate, fie să-i cumpere ceva care știa că ar face-o fericită. Doar că rar ea accepta cadourile lui. I se părea că o cumpără sau că vrea să compenseze faptul că era absent de cele mai multe ori.

Nu mi-a mai cumpărat nimeni niciodată lenjerii de pat!”, chicotea ea.

Cu atât mai mult! Câștig puncte la originalitate!”

Dar nu. Cu ea nu putea negocia termenii înțelegerii. Odată ce apucase să spună „nu”, nu mai exista altă cale. Iar cu cât insista, risca să o piardă în extrema cealaltă. Atunci îi dispărea toată drăgălășenia și devenea insuportabilă chiar și pentru el. Chipul i se întuneca iar vorbele-i deveneau săgeți veninoase.

La un moment dat a trebuit să aleagă. De fapt, trebuia să o fi făcut mai demult. Nu știa dacă a întârziat alegerea aceasta din lașitate sau din orgoliul lui nemăsurat potrivit căruia nimic din viața asta nu ar fi trebuit să fie imposibil de realizat pentru el. O cucerise cu relativă ușurință. Nu pentru că își propusese asta, ci pentru că uneori lucrurile se întâmplă, pentru că unii au norocul să li se atingă stelele. Pentru o vreme cel puțin… Fusese a lui. Sau cel puțin așa se amăgise. Realitatea, însă, i-a dat o palmă, scuturându-l de vise și de iluzii. Iubirea este un lucru efemer! Iar el nu mai avea timp de lucruri nebunești. Ea îi repetase de atâtea ori că are o datorie de îndeplinit, că trebuie să fie realist și să realizeze că nu există un viitor pentru ei, încât la un moment dat a închis cu totul ușa aceea spre sufletul lui. Iar acum, se regăsea singur, în realitatea lui confortabilă, rătăcind prin raionul de lenjerii de pat.

_vyr_3971cuvertura-CJ10

Capitolul X. Începuturi

Acum se afla într-un impas. Ceva dinăuntrul lui se rupsese. Nu mai voia să continue toată lupta asta cu ea, cu încăpățânarea ei de a-i demonstra că totul este fundamental greșit. Obosise.

Stătea rezemat de fotoliu și închise ochii încercând să deruleze episodul acesta din viața lui.

 ”Pot să te țin de braț?”

Întrebarea l-a luat prin surprindere. Nu a apucat să răspundă, că era deja agățată strâns de brațul lui. Familiaritatea gestului i se păru puțin deplasată, dar nu putea să nu recunoască faptul că nu-l deranja deloc, ba dimpotrivă. Restul drumului l-au parcurs împreună. O asculta îndrugând tot felul de lucruri despre oameni, locuri, nimicuri. Uneori îi arunca o privire din pură curiozitate: cum s-a trezit el lângă femeia aceasta în mijlocul unui grup în care amândoi se aflau conjunctural? Nu era o femeie frumoasă. Trăsăturile îi erau aproape comune, fără a ieși în evidență cu nimic notabil. Și totuși îl intriga ceva din ființa ei, ceva ce depășea limitele raționalului, și de aceea nici nu avea o explicație. A preferat să lase lucrurile așa. O fi fost doar o părere. Poate că toată experiența anterioară l-a făcut să vadă acum lucruri pe care altădată și le-ar fi dorit, dar pe care nu a reușit să le aibă niciodată.

As days go by / The night’s on fire…

Era o femeie veselă. Un râs aproape zgomotos umplea o sală de oameni cu lumină și sădea bună dispoziție în sufletul lor. Se trezi urmărind-o cu privirea, analizându-i gesturile, fără însă a se lămuri dacă găsește în ea vreo feminitate excitantă sau chiar îl deranjează atitudinea ei de femeie puternică, o femeie care-și ascundea cu grijă vulnerabilitățile, durerile, dorurile. De câteva ori au stat alături. Nu știa dacă providența a făcut asta sau el, inconștient, și-a ales locul în preajma ei. Nu știa nici măcar dacă îi place într-atât încât să se lase pradă dorințelor lăuntrice. Discuțiile convenționale, intersectările întâmplătoare, activitățile la care participau în virtutea inerției nu arătau nimic mai mult decât o legătură ocazională cu cineva despre care până acum două zile nici nu știa că există.

Momentul artistic spontan, i-a adus din nou alături. Au cântat împreună cu foc. Până și el s-a mirat de unde avea atâta suflu. A lăsat-o să conducă, acompaniind-o cu succes cu vocea a doua. Și din nou râsete. Serile erau lungi și din ce în ce mai interesante. Ea nu era mereu prezentă. Obosită de toată alergătura de peste zi, se retrăgea în camera ei până dimineața devreme.

Spune-i să vină și ea. Mai stăm de vorbă.”

Nu i-a venit să-și creadă urechilor că a putut rosti vorbele acelea către prietena ei. Cine era el să o cheme în miez de noapte la taifas cu ceilalți? Se cuvenea? Și totuși…ea a venit. Prietena fusese foarte convingătoare. Era obosită, dar reușea să-și păstreze zâmbetul pe buze. Se vedea că se bucură de faptul că este acolo. Lui îi plăcea să vorbească în public, să se facă ascultat. Le-a împărtășit celorlalți din experiențele sale de viață, le-a dat sfaturi, le-a promis ajutorul în abordarea oricăror probleme comune. Ea îl asculta zâmbind. Stătea pe patul lui, cu părul ud și ochii obosiți, în pijamalele verzi.

Amelie…Am să-ți spun Amelie…

Ultima seară. Nostalgia vremurilor petrecute împreună i-a apropiat și mai mult. Niște oameni care nu se văzuseră niciodată, aveau să-și despartă drumurile după o experiență profesională de câteva zile. Și aceasta era ultima lor șansă ce a-și pecetlui legăturile sau de a se despărți așa cum erau de fapt: niște străini.

Printre glume, râsete, alcool s-a trezit cu privirea lipită de ea. I-a făcut loc lângă el. Nu înțelegea nici el de ce a făcut gestul acesta, dar acum realiza că nu mai este controlat de rațiune și că impulsurile de a și-o apropia veneau din altă parte. Din cotloane ascunse pe care le credea închise ermetic de ceva vreme. Și mai surprins a fost când ea s-a așezat fără nicio ezitare, de parcă aștepta de mult timp ca el să-i ceară asta. Nu-și putea lua ochii de la ea.

Deodată, degetele mâinilor li s-au atins. Întâmplător sau poate nu. Poate doar au răspuns unor chemări lăuntrice. El a tresărit și a simțit că și pentru ea reacția a fost aceeași. Dar mâna ei a rămas acolo, lângă a lui, ca și cum de mult o căutase. Tânjea după atingerile pe furiș, în zgomotul râsetelor celorlalți.

 ”Haideți să facem niște fotografii. Noaptea este superbă!”

Au fost de acord cu toții cu această propunere. În fond, era ultima seară împreună. Au rămas din ce în ce mai puțini.

Poți să-mi dai un pulover?” l-a întrebat. ”E cam răcoare”. I-a dat geaca lui neagră. Ea era încântată. Ar fi vrut să o strângă în brațe atunci, să o ferească de răcoare și să-i oprească tremuratul ușor. Dar nu a îndrăznit să o facă. Nu erau singuri, din păcate, și nici nu era sigur dacă nu cumva aburii alcoolului ar fi putut crea iluzia aceasta a sentimentelor noi pe care le experimenta acum. La un moment dat i-a întâlnit privirea nemulțumită. Și ea ar fi vrut să fi rămas singuri în lumina slabă a orașului care se vedea magnific de pe deal în seara aceea…

Mă întorc”, i-a spus el. ”Merg să-mi schimb cămașa”.

Vorbele lui au trezit-o. S-a ridicat de pe stânca pe care stătuse câteva clipe cu privirea rugătoare. ”Poate ar fi mai bine să intrăm”, a spus ea cu vocea scăzută.

Nu înțelegea. De ce nu mai voia să rămână cu el? Cu ce a greșit?

S-au întors în cameră. Farmecul serii părea însă că s-a stins. Probabil aburii alcoolului s-au risipit odată cu aerul curat de afară.

Nu pleca. Hai să vedem un film”.

Pretextele lui au fost suficiente pentru a o mai ține câteva clipe aproape de el. Rămăseseră de acum singuri, dar părea că noua situație nu era foarte confortabilă pentru ea. Nu-și găsea locul și părea neliniștită.

Poate ar fi mai bine să plec…

Aproape îl enerva insistența ei. Ar fi oprit-o acolo… i-ar fi mângâiat chipul… ar fi ținut-o în brațe …ar fi privit-o dormind până în zori…

Ea stătea rezemată de marginea patului. Părea obosită. Sau poate era doar speriată. S-a așezat lângă ea. A simțit-o tresărind ușor. Și-a lăsat capul pe umărul ei stâng, aproape de inimă. Au stat așa preț de câteva clipe. Nu gândise gestul acesta. A simțit că trebuie să facă ceva să o țină acolo. Se pare că efectul a fost invers.

Cred că e mai bine să plec”.

S-a ridicat și a ieșit. Iar el a lăsat-o să plece…

El  nu a reușit să-i vadă ochii umezi…Și nici nu i-a ghicit visele nopții aceleia…

 

No matter how many times that you told me you wanted leave

No matter how many breaths that you took you still couldn’t breathe

No matter how many nights that you’d lie wide awake to the sound of the poison rain

Where did you go? Where did you go? Where did you go?

(Fragment din Tentativa de roman)

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Lucruri care ni se întâmplă par uneori desprinse dintr-o lume paralelă, ireală. Le imortalizăm undeva în adâncurile minții și sufletului, dar le-am închide într-o carte al cărei protagoniști am fi. Ce titlu ar purta cartea ta?

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

Episodul IX. Amintiri cu parfum de femeie

Parfumul preferat al unei doamne mi se pare că este oarecum în concordanţă cu fiinţa sa spirituală. Dacă ea nu foloseşte niciunul, natura sa va fi lipsită de parfum. Dacă foloseşte parfumul de violete, va avea ea însăşi aceeaşi fineţe şi delicateţe.[…] Neîndoios, există o asemănare subtilă între parfum şi impresia pe care mi-o fac despre natura unei femei.”

 Charles S. Peirce

Pășea îngândurat când simți ca un fel de mângâiere în fugă și întoarse capul fără să aibă control asupra gestului său. Nu era ea, nu era nici măcar aproape de el, dar o simțise ca și cum tocmai ar fi îmbrățișat-o. Era ca o umbră care îl învăluia, dându-i o senzație plăcută, familiară.

Parfumul acesta

Se trezi întorcându-se din drum cu o ușoară disperare, pentru a căuta sursa amalgamului de trăiri care tocmai îl smulseseră din mijlocul tumultoasei sale existențe cotidiene. Avea senzația că o mână îl trage înapoi, cu un an în urmă, când credea în miracole și în șansa fiecăruia la fericire.

Intrase într-un magazin de parfumuri pentru femei. Era din nou hotărât să-i smulgă un surâs cu un cadou la care ea nu se aștepta. Nu avea nevoie de o ocazie specială, ci felul lui de a-i spune a mia oară că o iubește.

Mai exact…ce fel de parfum căutați? îl întrebă vânzătoarea zâmbindu-i îngăduitoare. Rătăcea deja de câteva zeci de minute printre rafturi și nu părea să fi găsit ceea ce căuta. Se mulțumi să ridice din umeri ușor încurcat.  Alegerea unui parfum este aproape un ritual…continuă ea. Trebuie să cunoști foarte bine persoana pentru care îl cumperi, astfel încât să găsești combinația potrivită. Nu trebuie să vă grăbiți

Și atunci el închise pentru o clipă ochii…Și-o imagină desculță, într-o grădină cu flori, într-o rochie albă, cu părul despletit, rebel pe umerii aproape goi.

Cred…cred că e ca o floare…parfumată, dar nu dulce…cu note ușoare de prospețime, ca o grădină exotică.

Vânzătoarea dispăru câteva clipe și se întoarse cu o sticluță verde având o formă în relief, plăcută la atingere.

– O de L`Orangerie. Un produs special din seria parfumurilor Lancôme. Cred că este exact ceea ce căutați.

Mirosul florilor de portocal îl tăie respirația. Se trezi într-o grădină japoneză primăvara, printre flori albe și delicate, cu o  aromă puternică dar proaspătă de citrice și note slabe de iasomie albă. Nu a mai stat pe gânduri. Simțea că parfumul acesta o reprezintă! Dulce-amărui, aducând a cedru și rășină.

El se afla acum singur pe străzi. ca într-o Vale a Plângerii, blocat în trecut, purtând încă urme ale îmbrățișărilor ei…

În noaptea aceea…

În noaptea aceea i-a atins pielea aproape tremurând…Cu ochii închiși, părea că-i sunt suficiente propriile nări pentru a o vedea… Mirosul parfumului scotea în evidență și mai bine mirosul pielii ei catifelate. Zăbovi vreme îndelungată cu obrazul pe umărul ei gol, doar pentru că simțea că așa o putea cerceta mai pătrunzător decât ar fi putut-o face cu ochii. „În mod ciudat, întrezărea în acea mireasmă cheia tuturor miresmelor, fără de care nimeni nu ar putea pricepe ceva din parfumuri, şi fără de care el, dacă nu ar fi izbutit să o stăpânească, şi-ar fi ratat viaţa. Trebuia s-o aibă: nu pur şi simplu ca s-o posede, ci pentru liniştea inimii sale”¹.

În noaptea aceea fusese a lui… cu totul. Fără prejudecăți, fără rațiune, fără ceilalți. Se îmbătase cu miresme și se hrăni cu șoapte. Se aruncase cu ochii închiși într-o lume în care nu știa că totul îi era interzis…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rudiei i s-a indus o slăbiciune pentru acest parfum…

lancome-o-de-orangerine1

Pentru că îi aduce aminte…Și pentru că o face să se întoarcă în timp ori de câte ori îi savurează mireasma…astfel că a inspirat postarea cu numărul 13 pentru SuperBlog și un nou episod din „tentativa de roman”…

¹Rudia trebuie să mărturisească fascinația pentru romanul lui Suskind, Parfumul, de unde a împrumutat citatul final.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cititorului anonim: Deși a promis că nu va mai scrie despre asta, Rudia alege să continue șirul promisiunilor încălcate, respectând calea care i s-a impus…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

L.E. Și iată e motivul pentru care Rudia trebuie să câștige un premiu la proba aceasta! Nu e păcat să rămână frumusețe de sticluță…goală?? 😀

20141105_223152

X-clusive X-citement în Mașina timpurilor

Trebuia cu orice preț să-și schimbe mașina. ACUM! Amânase de prea multă vreme, găsind mereu scuze și alegând prost prioritățile. Avea un plan și nu putea să dea greș. Timpul lor împreună era limitat și, prin urmare, trebuia să fie de calitate. Dar voia să o surprindă, ca de fiecare dată, astfel că nu-i spuse unde pleacă.

De îndată ce urcă în noul Aygo îl cuprinse un sentiment de liniște: ei îi va plăcea la nebunie! Știa că nu e pasionată de mașini neapărat și că pentru ea o mașină este strict funcțională. Dar mai știa că mașina ASTA îi va plăcea. De la design-ul îndrăzneț și bine conturat, la confortul pe care i-l ofereau toate opțiunile alese special ca să o facă să uite de boală și să se bucure de evadarea-surpriză. Era mașina care îl va ajuta să-și pună, în sfârșit, planurile în mișcare!

aygo-300x300

Își conectă smartphone-ul la sistemul multimedia x-touch și porni melodia lor preferată în timp ce se lăsă ușor pe spate. Asculta la maxim cu ochii închiși:

Se imagina la 18 ani, când și-ar fi dorit o mașină Toyota. Ce vârstă! Ce experiențe! Câte planuri!

Ar fi vrut să fie din nou tânărul acela! Poate mai îndrăzneț și cu puțin mai mult noroc. Și să fi primit cadou Aygo-ul negru în care se găsea acum, reconstituind-și din frânturi de memorie, tinerețea. Să se întoarcă în timp și să o aibă alături, pe scaunul din dreapta. Și-o imagina aruncându-și grăbită rucsacul pe bancheta din spate și apoi așezându-se confortabil lângă el, cu ochelarii de soare la ochi. Și-ar întinde copilărește tălpile goale pe bordul mașinii, și-ar potrivi ochelarii în oglindă și i-ar atinge mâna șoptindu-i cu zâmbetul acela ștrengăresc: „Let’s Go Fun Ourselves!

Mașina ar zbura ca gândurile lor sălbatice! Ar tăia timpul și ar comprima distanțele, iar viața lor împreună nu ar fi decât un drum nesfârșit la capătul căruia ar putea muri râzând de fericire. Ar goni pe drumuri de munte, lăsând în urmă prăpăstii flămânde și verdele crud al ierbii. Ar căuta drumuri neumblate și ar vedea nevăzute. Ar dormi îmbrățișați pentru doar câteva ore, cât să-și revină și să o ia de la capăt. Ar fi ca o cursă contra cronometru: ei doi în mașina lor și restul lumii! În timp ce singura limită ar fi impusă doar de imaginația lor.

Ei nu mai au de mult 18 ani, dar visul nebunesc a rămas! Iar el își deschise ochii și zâmbi mulțumit: îi va oferi un an de neuitat! Îi va arăta lumea în mașina lor nouă și-i va îndeplini dorințele. Va fi ca o invitație la distracție!

Își puse centura, își potrivi oglinzile și băgă cheia în contact. Încă îngâna melodia lor preferată.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articolul a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Și reprezintă episodul al VIII-lea din tentativa de roman, de data aceasta NE-utopic.

Episodul VII. Noaptea

Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși.
Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina!
De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte.
De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci.
Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui.
„Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.

Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.

 

Episodul VI. Prea multă monotonie

Ies.

Ea îl privi cu ușoară teamă.

Unde mergi?

Simt nevoia să iau o gură de aer. Apoi se uită la ea și abia atunci își dădu seama cum a sunat replica asta în mintea ei obosită de atâta zbucium: ca și cum, lângă ea, el simțea că se sufocă, ca și cum camera aceea cu patul răvășit era o imagine pe care el nu o mai putea suporta, la fel ca și mirosul de boală și lâncezeală. „Oare așa o fi?” se întrebă el încurcat. Dar se scutură repede ca după un vis urât: nu avea timp și nici chef să despice firul în patru. Acum era lângă ea, era ceea ce își dorise de când o cunoscuse acolo, la capătul acela de lume. Adăugă repede ca să-i alunge orice suspiciune:

Am amorțit stând pe scaun. Ies să mă mai mișc puținVrei să-ți iau ceva?

Nu…răspunse ea stinsă. Doar…să te întorci repede…

De cum închidea ușa în urma lui, ea rămânea cu teama în suflet: dacă nu se va mai întoarce niciodată? Nu era ușor să trăiască cineva cu ea. Nu așa. Poate nici înainte nu era firea potrivită pentru el, dar acum, cu atât mai puțin. Ura că nu poate să sară din patul care îi confirma invaliditatea, să alerge, așa cum îi plăcea, să râdă, să fie fericită. Poate el stătea acum lângă ea din milă. Gândul acesta îi dădea adesea târcoale și o făcea să se simtă o povară. Dacă fericirea lui îl așteaptă în altă parte, iar el își pierde vremea cu o moartă vie, sperând că e adevărată povestea aceea cu miracolele care li se întâmplă oamenilor buni? El era un om bun, cu adevărat! Poate prea bun pentru ea. O așteptase atâta timp, îi suportase mofturile și isteriile, o plimbase prin locuri la care ea nici nu visase să ajungă. Renunțase la confort și la liniștea zilei de mâine doar ca să fie cu ea. Iar ea? Ea ce-i putea da la schimb? „Te iubesc, draga mea dragă…” îi spunea când o vedea căzută, gata să renunțe. Și glasul lui îi încălzea sufletul și simțea cum îi dă putere să meargă mai departe. Iubirea lui era hrana de care avea ea nevoie, dar simțea că ea nu face nimic pentru el, că doar zace în fiecare zi, cerșindu-și moartea, în timp ce el se ruga ca ea să se facă bine.

M-am întors, draga mea dragă! strigă el odată intrat în casă. N-o să-ți vină să crezi câte reduceri au azi! Și promoții 1+1 Gratis! M-am gândit să-ți fac ceva bun. Un Tiramisu! Am găsit de toate!

Își băgă capul pe ușa camerei, temându-se că adormise și poate a trezit-o. Deodată simți cum i se taie răsuflarea: ea nu mai era acolo! Simțea cum i se scurge tot sângele din el și cum corpul îi tremură. Nu se ridica niciodată din pat singură. Amețea imediat. Iar acum nu era în cameră! Voia să strige, dar sunetele se opreau undeva în gât, și o teamă cumplită îl învăluia cu totul.

Hei, sunt aici! auzi vocea ei în spatele lui. Se întoarse brusc, pregătit să vadă vreo grozăvie. În schimb, era ea, pe un scaun la calculator. Se schimbase de pijamale și își dăduse cu puțin fard pe obraji ca să nu-i mai apară lividă. Ce-ai zice să mergem în Grecia vara aceasta? zâmbi ea

El o privea nedumerit.

Am găsit aici o campanie: Summer Black Week. Pare simplu:

Clienții ce vor cumpăra produse din promotia 1+1 Gratis în perioada 21 și 27 august și vor ridica comenzile, vor intra în tragerea la sorți din data de 1 septembrie și unul din ei va câștiga o excursie pentru 2 persoane cu tot cu transport pentru 7 nopți în Grecia.

M-am gândit că și așa ar trebui schimbate lenjeriile astea. Sunt de acum macabre. Nu au nici culoare și miros a bătrânețe. Ce zici de asta?

lenjerie

Cum…cum ai făcut? se bâlbâi el, nevenindu-i să creadă că o vede astfel.

Am intrat să mai văd ce e nou prin lumea virtuală. Am lipsit cam mult. Și așa am…

– Nu, o întrerupse el. Cum ai…ajuns la calculator?

Ea îi zâmbi și întinse mâinile să îl îmbrățișeze:

Și eu te iubesc, dragul meu drag.

Episodul V. Amintiri la ceas de seară

O privea dormind. I se părea atât de frumoasă… Deși nu avea niște trăsături care să înfățișeze altceva decât o față comună. Poate i se părea frumoasă pentru că îl iubea. Sau poate pentru că el o iubea.

Își amintea toamna aceea târzie când au vorbit ore întregi la telefon. Distanța îi măcina încă de atunci pe amândoi, când nu părea să fie încă nicio poveste. Erau doar câteva săptămâni de când li se resetaseră sufletele cu totul și de când au înțeles că drumurile nu sunt drepte, ci au răscruci unde oamenii pierd cea mai mare parte a vieții lor, încercând să aleagă. Își amintea clar ce-i spusese atunci:

– „My momma always said: life is just a box of chocolates. you never know what you gonna get”. Cred că e şi ceva din setea de a stăpâni soarta, sau măcar de a o înfrunta asemenea Antigonei, fără a cere ajutorul cuiva, muritor sau zeu. Ori poate că e frenezia a două personaje care se întâlnesc și sapă canale pentru a da voie imaginației să le inunde imense fiorduri interioare care nu sunt ascunse, ci doar încă neexplorate.

Apoi, vorbele ei erau ca un cuțit ce i se înfigea din ce în ce mai adânc în inima fără vlagă.

– Nu putem fi împreună! Sunt atâtea lucruri împotriva noastră! Timpul este dușmanul cel mai aprig. Distanța se încăpățânează să ne rupă. Nu ești un cavaler cu armură și cal alb! Nu mă poți salva de mine însămi!

Ea nu mai plânge niciodată! Nu a mai plâns de foarte mult timp și atunci a fost prea puțin pentru a se scutura de nebuniile care-i invadau mintea. Pentru că e puternică! Așa își zice ea: „Sunt puternică! Nu mă poate nimeni ajuta mai mult decât o pot face eu însămi”. De aceea, ea nu plânge: „oamenii puternici nu plâng”. Numai că atunci… Atunci a simțit că pământul se cutremură și că  liniștea i s-a dus dracului. Când a întrebat-o de ce e tristă, i-a răspuns aproape șoptit și din fiecare cuvânt rostit la capătul celălalt al firului, el a înțeles că este bolnavă de dorul lui.

…Mi-a rămas o senzație de buze fierbinți lipite de lobul urechii stângi, aproape de obrazul încălzit. Undeva deasupra norilor…Și ochi râzând, privind pe furiș printre discuții de conveniență pentru a atrage atenția în alte părți decât fremătatul celor două mâini…Nu pot să mă opresc…Rememorez pași, întâmplări, zâmbete, râsete…mâini, priviri, tremurul vocii…vocea…Vocea ta care mă liniștește, mă încălzește, mă adoarme, mă mângâie…Încerc să caut cu ochii minții cum a început totul, acolo, departe de lume, printre necunoscuți. Și constat că nu am nici cea mai vagă idee! În schimb, țin minte poze făcute în creierii munților, zăpada, apa…poze…discuții despre care nu credeam că mi-au rămas în minte…Îmi este atât de dor…

Draga mea dragă...încerca să o încurajeze de la sutele de kilometri distanță, încercând să nu lase să se simtă nodul din gât. Nu înțelegea de ce îl alunga atunci? De ce încă îl alungă? Nu știe că drogul pune stăpânire pe victima lui fără a-i lăsa dreptul la apărare? Probabil că asta este și explicația: îi era teamă că i se va lua drogul. În momentul acela ai senzația că vei face față, că e ușor să renunți la el și că o vei face fără probleme. Numai că atunci când intri in sevraj…totul te doare! Urli, muști din pernă și cauți cu diperare ceea ce îți aduce atâta…fericire. Chiar dacă știi că e temporară, că nu poate fi așa la infinit… Îl alunga, dar îl chema înapoi de fiecare dată.

Acum, după atâta timp, este în sfârșit lângă el. Atât de aproape încât îi aude bătăile inimii. Dar nu așa cum și-au dorit…Simte că ar ridica puțin pumnii spre cer, dar știe că nu se cade. Tot de acolo i-a venit și fericirea. Așa că se liniștește și mulțumește pentru ceea ce au avut.

Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

Zece minute, credSă mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.

 

Episodul III. Un ultim vis: vacanța portugheză

Era în stare să facă orice pentru ea. Ea râdea, însă, de câte ori el îi repeta asta.

Nu poți muta munții din loc!

Pentru tine, pot să o fac și pe asta!

Da? îl întreba zâmbind. Atunci…fă-mă bine! Și apoi râdea în hohote, repezindu-se să-l îmbrățișeze.

El lăsa ochii în jos. Îi era ciudă că ea avea mereu dreptate când o lua razna cu imaginația. Și îi era ciudă că nu-i cerea mai des să facă ceva pentru ea! Își dorea atât de mult să se simtă important! Ar fi vrut să o audă cerându-i lucruri mărunte sau lucruri imposibile pentru ca el să se zbată, să caute, să se dea peste cap și să o facă fericită. Ar fi vrut să-i ceară să mute muntele ăla nenorocit  din loc! Dar faptul că, în schimb, ea îi amintea că e OM și că există limitări îl scotea din sărite. Și atunci se înverșuna și mai tare.

Știi ce regret cel mai mult?

?!

Că nu voi apuca să văd Portugalia!

Oooo, ba o vei vedea, draga mea dragă!

Ea îl privi cu neîncredere, puțin indignată.

– Iar promiți lucruri fără acoperire! Nu e o glumă! Și se întoarse pe partea cealaltă în patul care nu mai păstra de mult mirosul pielii ei, ci împrumutase din mirosul medicamentelor și al ceaiurilor pe care era nevoită să le înghită zilnic. O auzea cum plânge. Ar fi făcut orice să nu o mai vadă plângând. Se apropie de ea și o sărută pe creștet apoi ieși din cameră. Era hotărât: trebuia să o ducă în Portugalia vara aceea! Nu știa cum, când sau de unde va face rost de bani, dar pentru el acestea erau simple detalii.

Întâi a căutat ofertele last minute pentru Portugalia. A pierdut ore întregi pe net, pe site-uri, a întrebat prieteni, colegi. Cunoștea o mulțime de oameni și dacă, într-o vreme nu i se părea important acest lucru, acum se felicita pentru asta. Era un maestru al ofertelor, al reducerilor, al discount-urilor și știa că dacă va avea răbdare, va găsi ceea ce caută. Răbdare…Asta i s-a cerut toată viața…

Bingo! Sări de pe scaun nebun de fericire.

Bătu la ușa camerei ei, nu pentru că așa se cădea, dar îi plăcea mereu să o surprindă și să o facă curioasă. Băgă capul pe ușă zâmbind.

Pot să intru?

Sigur că poți.

Mai …ești supărată pe mine?

Nu pot fi supărată pe tine mult timp, zâmbi și ea, în sfârșit. Și apoi…nici nu am timp pentru asta, nu-i așa?

El intră, cu o frezie albă în mână. I-o așeză pe pernă și o sărută pe frunte.

Mulțumesc, răspunse ea întorcând capul să o miroase. Îi plăceau enorm freziile!

Dacă ai avea de unde să împrumuți o sumă importantă de bani, ce dorințe sau vise ți-ai îndeplini?

Bani? Știi cât urăsc cuvântul ăsta!

– Lasă asta acum. Răspunde-mi la întrebare!

Făcu o pauză. Apoi închise ochii și îi descrise din nou peisajul acela crepuscular pe o plajă sălbatică, fredonând un Fado

thumb(Sursa foto)

Am un cadou pentru tine!

Nu așteptă să-l întrebe și-i întinse două bilete de avion, legate cu o fundă roșie.

Portugalia? strigă ea, sărind în picioare să-l îmbrățișeze. Aproape se prăbuși de durere, dar lacrimile erau de bucurie. Te iubesc, știi asta, nu?

Câteva minute au stat așa, îmbrățișați, plângând amândoi.

Cum ai făcut?

El nu putea niciodată să țină un secret și îi plăcea să se laude puțin cu felul în care a descoperit soluția perfectă.

A fost…floare la ureche, exageră el. Am căutat, cum mă știi, peste tot până am găsit cele mai ieftine bilete. Evident, doar sunt zgârcit! Exagera și aici. Cu ea nu a fost niciodată zgârcit, dimpotrivă. Apoi, continuă el, am descoperit și modul de a le plăti: firma de brokeraj AVBS CreditI-am contactat și le-am spus că am nevoie de un credit pentru vacanță. Apoi a fost din ce în ce mai simplu!logo-avbs-credit-300x170web

Bine, dar…când ai avut timp să rezolvi totul?

Știi că sunt un as al tehnologiei! Și că ador aplicațiile pentru „device”-uri pentru că îți fac viața mult mai ușoară. Am aflat că AVBS Credit are o astfel de aplicație. Aplicația AVSB Credit, disponibilă numai pe smartphone-urile Android sau iOS. Am instalat-o rapid și am aplicat pentru un credit direct de pe telefonul mobil. Am descărcat-o GRATUIT, am introdus codul unic 0001 și gata creditul! Simplu, nu?

Îi povestea arătându-i în același timp pe telefonul lui. Îi plăcea să se laude, mai ales când descoperea ceva nou și când îi ieșea un lucru pe care și-l dorea extrem de mult.

Acum trebuie doar să ne facem bagajele. E un „last minute”.

Ea zâmbi ușor. Entuziasmul îi slăbise din nou puterile și acum trebuia să se refacă puțin. El se așeză în pat lângă ea și o strânse în brațe zâmbind.

Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

vyr_293213

(Sursa foto)

Episodul I. Umbra

I-a șoptit ușor:

E ultima noapte…

Știa.  Dar un fior l-a făcut să tremure fără să poată controla asta. La fel cum nu putea controla gândurile ei și nici deciziile pe care le lua în ultima vreme, fără să țină cont de ceea ce avea el de spus.

Aș vrea să

Dar ea îi atinse ușor buzele cu degetele ei moi.

„Să dau timpul înapoi”, își continuă el gândul. „Să te fi făcut atunci femeia mea!”

 Apoi ea îi mângâie chipul și îi sărută ochii, rămânând o clipă cu buzele calde pe pleoapele lui închise ca și cum ar fi vrut să se asigure că au păstrat imprimată clipa aceasta, ultima, din viața lor împreună.

Strânge-mă în brațe, i-a spus cu un glas sufocat, aproape speriat și asta îl determină să o cuprindă repede. Ea se cuibări la sânul lui,  simțindu-i atât de puternic bătăile inimii, încât nu mai știa dacă nu cumva sunt ale ei.  Ar fi vrut să rămână așa, îmbrățișați, strivindu-și pielea unul de altul. Atunci ar fi vrut să nu existe un „mâine” și nici măcar un „ieri” care să le fie piedică.

El adora lenjeria aceea pe care ea și-o cumpărase de la Outlet doar pentru că era înnebunită după nuanța ciudată de albastru. Lumina lămpii vintage primită cadou de la el la prima lor aniversare făcea albastrul acela viu. De câte ori se pierdeau unul în celălalt, flămânzi, fără să mai știe unde se termină corpul ei și unde începe al lui, era ca și cum întreg universul îi înghițea, răpindu-i lumii acesteia haotice și nedrepte. Era ca un dans amețitor în vintrele unui cer în care singurele stele erau ei, strălucind dureros de intens.

Și s-au iubit în noaptea aceea. Ca două umbre înainte să le șteargă de tot razele soarelui de pe zidul năpădit de iedera deasă. Ca două suflete pierdute. S-au iubit plângând. S-au iubit dormind. S-au iubit cerșind îndurare celui ar fi trebuit să stea acolo, Sus, veghind ca oameni ca ei să-și atingă fericirea.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de atfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Normalul? E plictisitor.

Am încercat o dată să fiu normală. Cele mai rele 2 minute din viața mea.

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea