Citatul de duminică (33) – Despre generozitatea românilor

„<Ce cred românii despre ei? Că sunt foarte primitori şi săritori.> […] Generozitatea nu are legătură cu bunăstarea. S-ar putea ca oamenii săraci să fie mai generoşi decât cei bogaţi. Are legătură mai degrabă cu o anumită cultură.”

(Daniela Oancea – „Lucian Boia: complexul de inferioritate este prima maladie a românilor”)

Cel mai adesea, românii contemporani devin foarte generoși în preajma sărbătorilor. „Să fim mai buni!”. Să fim, zic, dar de ce ne-a pălit tocmai acum, de Crăciun? Sau poate de Paște? Posibile răspunsuri:

• pentru că atunci descoperim că avem lucruri care nu ne trebuie și vrem să scăpăm de ele;
• pentru că ne temem de „păcatele” noastre și credem că le mai spălăm cu o faptă bună;
• pentru că așa face toată lumea;
• pentru că „dă bine” în fața publicului, mai ales dacă avem nevoie de sprijinul lor în vreun pentru a ne ridica pe vreo scară (socială sau politică).

Există undeva, în Cartea-aia-mare-a-legilor-universale-ale-divinității că trebuie să facem o faptă bună de Crăciun, de Paște, de vreun sfânt, cu vreo altă prea-sfințită ocazie? Mă îndoiesc! Dacă nu mă înșel, scrie în Cartea aia că trebuie să fim buni și atât.

Când? Tot timpul! Când descoperi că ai putea fi de folos cuiva, fie și numai transmițând mai departe mesajul lui sau strigătul lui de ajutor. Nu când ne vede cineva, nu ca să atragem atenția asupra noastră, nu ca să ne erijăm în modele spirituale.

Cum? Cu discreție și cu toată inima! Fără să evidențiezi gestul tău măreț și fără să aștepți laude sau „mulțumesc”. Gestul tău nu are a face cu reacția mai mult sau mai puțin recunoscătoare a celui pentru care l-ai făcut. La urma urmei, l-ai făcut pentru sufletul tău împăcat și pentru binele unui seamăn. Poate unii nu știu să mulțumească sau poate nu înțeleg că li s-a întins o mână de ajutor. Nu este asta treaba ta. Treaba ta este să-ți îndeplinești o misiune pe care singur ți-ai impus-o.

De ce? Pur și simplu! Dacă nu găsești niciun motiv să fii generos, atunci nu o face! Dacă ai așteptări în urma gestului tău, riști să fii dezamăgit. De aceea, dacă totuși decizi că vrei să ajuți pe cineva, poate e mai bine să rămâi anonim. Tocmai pentru că nu contează cine ești, ci ceea ce ai făcut!

Rudia a decis că nu o mai interesează statistici, studii sau analize. Doar urlă în gura mare când are o părere. Sau o idee. Ce-ar fi să ajutăm oricând, pe oricine are nevoie de asta, într-un mod organizat, tot timpul? Aruncați o privire AICI și vedeți dacă vă vine să fiți generoși! Fie să oferiți, fie să-i ajutați să se facă auziți.

Citatul de duminică (32) – Despre planuri

Nu-mi fac niciodată planuri. […] Planurile te obligă să mergi în viitor. Eu trăiesc în prezent, în permanenţă.

citat din Shri Mataji Nirmala Devi

Probabil că planurile te ajută să-ți organizezi mai bine viața. Probabil că e mai ușor pentru unii să știe ce au de făcut într-o anumită zi, într-o lună, într-un an, într-o viață. Am cunoscut pe cineva care și-a descoperit niște schițe la vreo cinci ani de când le făcue și era uimit că, deși uitase de ele, viața l-a dus spre împlinirea a ceea ce-și propusese. O fi fost o întâmplare? Sau conștientul se luptă cu amnezia temporară și te conduce spre împlinirea a ceea ce ți-ai propus?

Mi-am făcut și eu planuri. Mereu. Unele mi-ai ieșit, de altele am uitat pe parcurs, iar la unele am renunțat de bună voie. Ori nu erau suficient de solide, ori erau imposibil de realizat. Ca să-ți faci un plan care să conteze, bănuiesc că trebuie să-l gândești în cele mai mici detalii, să prevezi inclusiv riscurile și, neapărat, să-l pui pe hârtie! Da, dacă-l vezi scris, e posibil să își dai seama mai bine care sunt hibele.

Am fost întrebată care sunt planurile mele pentru 2016. Hm… Nu am o listă lipită de frigider, care să-mi amintească zilnic ce am de făcut. Am primit, în schimb, un planner uriaș pe care aș putea să-l folosesc. (De fapt, am primit două, așa că unul va merge către un înger de fată! 🙂 ) Știu că l-aș umple aproape instantaneu cu tot felul de activități „de făcut”. Problema este să reușesc să țin pasul cu visurile mele! Și cu dorințele și cu lucrurile pe care le-aș face DACĂ aș avea bani, timp, energie, resurse, sprijin…etc. Scrierile online mă tot anunță că e anul meu: 2+0+1+6=9. Taman numărul meu norocos! Să fie, zic!

Ioana mi-a amintit de un obicei din vremea studenției mele la Cluj. Și cred că am să-mi fac pușculița aia, chiar dacă pare un moft copilăresc. Nu face parte din vreun „plan” serios, dar mă va amuza la final de 2016!

Planul serios este să reușesc până de ziua mea să-mi adun gândurile într-un alt volum…al doilea. Și poate de data asta o voi face „ca la carte” 🙂

Evident, dacă pun pe picioare și platforma Ajuta.eu înseamnă că mi-am îndeplinit dorințele pe anul ăsta! 🙂

Fie că aveți sau nu planuri, vă doresc un an minunat! Pentru sufletul vostru!

Citatul de duminică (31) – Despre spiritul Crăciunului

(sursa foto)

Chiar mai devreme de 1 decembrie s-au aprins luminițe, s-au împodobit brazi, străzi, clădiri. Colindele răsună la fiecare pas, oamenii agitați aleargă după cumpărături. Da, clar vine iar! Un Crăciun nou, cu metehne vechi!

Oamenii țin post spre curățarea sufletului, dar se înfruptă din viețile altora pe care le comentează pe la colțuri. Apoi se duc la biserică și se spovedesc, se împărtășesc și ies drăcuind vreun puști care se amestecă printre picioarele lor.  Oamenii împachetează lucruri pentru cei săraci, în esență, gestul are doza lui de egoism: și așa nu le mai erau de folos, ba, mai mult, încurcau prin casă. Să fim mai buni, zic oamenii. Dar pesemne că au uitat ce înseamnă asta! Să fii mai bun înseamnă să lași deoparte răutatea, egoismul, vorbele grele, dușmăniile. Și asta nu pentru a te împăca acum cu ceilalți, ci doar cu tine însuți/însăți.

Spiritul Crăciunului a fost contaminat! Suntem atât de prinși în vâltorile vieții, încât devenim superficiali. Respectăm o tradiție doar teoretic, căci de fapt, ne lăsăm păcăliți de propriile capcane. Degeaba ne împodobim bradul, mergem la biserică sau cântăm colinde, dacă sufletul ne este întunecat!

Crăciun luminat să aveți! Și să-l simțiți până în adâncul inimii! Cu cea mai mare sinceritate. Față de voi înșivă!

Citatul de duminică (25) – Despre…tăcerile morților

Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!

Emil Cioran

Am ales să respect tăcerile morților prin tăcere… Mai ales pentru că nu știu ce cuvinte s-ar putea inventa, ca să șteargă din durerile atâtor oameni. Te uiți la fotografii, citești, îți faci cruce și apoi, egoist, te bucuri că ești în viață și tu și cei dragi ție. Îți strângi bine copilul la piept și te gândești cum ai putea să creezi, totuși, globul acela de sticlă care să ți-l protejeze și să ți-l păstreze întreg.

Sunt sigură că fiecare dintre cei plecați vineri seara sau astăzi au știut că undeva există un capăt de linie și că ne apropiem cu toții, mai repede sau mai încet de el. Sunt la fel de sigură că nu erau pregătiți încă să pășească dincolo. Câtă tinerețe irosită nedrept! Câtă suferință! Dacă am putea da ceasurile înapoi încă o dată…

Vinovați? Evident că se găsesc. Mă tem, însă, că nu cei care trebuie. Soluții? Se vor propune, dar nu unele viabile, ci doar cât să arunce praf în ochi. Mărturisesc că nu am încredere în vreo schimbare, poate și pentru să sunt sceptică atunci când vine vorba de oameni.

Habotnicii zic bine că poate Dumnezeu vrea să ne dea un semn. Doar că au înțeles greșit la ce se referea acesta. Nu e vorba de nicio venerare a întunericului, de nicio sărbătoare păgână. Semnul este că ne-am aruncat în brațele pierzaniei. Nu într-un club de noapte, ci în viața de zi cu zi. Semnul se referă la faptul că ne-am pierdut de tot bunătatea și dragostea față de noi înșine, față de ceilalți, față de Dumnezeu; că am deviat impardonabil de la orice cale dreaptă sau cotită a vieții care ni s-a dat, că am închis ochii de atâtea ori la vreo nedreptate; că am lăsat lucrurile să meargă  „și așa”, că doar nu ne afectează pe noi; că ne-am crezut curați doar pentru că nu am greșit nimănui. Dar ne-am greșit nouă înșine! Ne-am îngăduit să ne transformăm în fiare lacome și oarbe.

Să căutăm vinovații, zic! Dar nu în afară. Să începem prin a arunca o privire în noi înșine. Dar mai întâi, să facem puțină liniște. Acum morții ni se odihnesc. Și tac.

Citatul de duminică (20) – Despre Existență, Providență sau Viață pur și simplu…

“…you’ll see that things will turn out like they do, because that is what usually happens – almost always, in fact”
― Jonas Jonasson, The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out of the Window and Disappeared

Este inutil să te întrebi „De ce?”, „De ce tocmai mie?”. La fel de lipsit de sens este să scrii scenarii legate de „cum ar fi fost dacă…”. Universul are un fel anume de a aranja lucrurile. Unii ar spune că după bunul plac, alții, că este vorba de păcate rămase neplătite sau ar vorbi, chiar, despre o teorie a haosului. În esență, trăiești ceea ce trăiești. „Vei înțelege că lucrurile sunt cum sunt pentru că așa se întâmplă de obicei – adică aproape întotdeauna!”

Insistăm, adesea, să păstrăm în imediata noastră apropiere persoane sau lucruri, vrem să prelungim o stare sau un sentiment. Iar atunci când nu ne reușește, existența capătă dimensiuni tragice. Cu cât ne încăpățânăm mai mult, cu atât gustul devine mai amar. Între timp, clipa se scurge și lucruri frumoase trec insesizabile pe lângă noi. Ne zbatem să ne întoarcem cu un pas, încât uităm cum e să mergi înainte.

Trăim între lumi: lumea reală, a existenței și cea în care am fi vrut să putem evada. E la fel de periculos precum călătoria pe scările trenului. Inevitabil, vei pierde.  Curentul te trage dedesubt și ratezi în același timp urcarea și coborârea.

Să luăm lucrurile așa cum sunt…

Citatul de duminică (16) – Lecții despre iubire

Să iubeşti… Să râzi…. Să râzi din nou…

Howard Roughan

Am întâlnit oameni care nu știu să iubească! Sau…nu pot! Cărora iubirea li se pare un lucru copilăresc și, prin urmare, neserios. Cum e să nu iubești lucruri mărunte? Ca raza de soare la primul ceas al dimineții, când ziua tocmai a alungat în hârjoană noaptea…Cum e să nu iubești liniștea câmpului, țârâitul greierului, țipătul valurilor sau mâna caldă care-ți mângâie fruntea…Să nu iubești pasul ei ușor prin cameră, ocrotindu-ți somnul sau zâmbetul ștrengăresc când te întorci acasă, șuvița rebelă peste chipul adormit, respirația caldă, umărul gol…

Am întâlnit oameni care iau totul ca și cum li s-ar cuveni, fără niciun efort de a obține sau de a păstra ceea ce se presupune că i-ar face fericiți. Oameni care nu râd, pentru că nu iubesc. Și care nu iubesc, pentru că nu știu să râdă!

Nu ne învață nimeni cum să iubim. Ni s-a băgat în cap faptul că e o chestiune care vine de la sine, poate imitativ, poate odată cu vârsta. Și, la urma urmei, nu face parte din prioritățile vieții. La școală nu se predau lecții de iubire! Și nici râsul! „Școala e un lucru serios!” Ca viața! Poate de aceea și fug atâția și de una și de alta.

Oare cum ar arăta o lecție de iubire? Ar avea capitole? Exerciții și probleme? Un studiu de caz? Ai putea să faci o prezentare în „PowerPoint” cu titlu atractiv și fonturi speciale? În cel mai fericit caz, învățăm cum au iubit alții și râdem de sacrificiul lor „prostesc”, de nebunia curată care le-a adus nefericirea. Sau rămânem pe gânduri, pe visuri, cu capul în nori la cât de frumos au trăit, ai iubit, au râs „nebunii” aceștia frumoși, trezindu-ne doar cu gustul amar că numai în povești există așa ceva.

Am întâlnit oameni care refuză să iubească. Care și-au pus „un grătar la intrarea în suflete” de teamă că vreun cuțit le-ar putea străpunge inima, înviind-o! Oameni care au pierdut, astfel, semnificația râsului și sensul vieții. Vai lor!

Mă duc să iubesc puțin raza de lună care-mi face cu ochiul de ceva vreme…Și să râd…

🙂

Citatul de duminică (5) – Despre plecări

„Când cineva la care ţii pur și simplu pleacă, aminteşte-ţi, că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul…”

(Sursa)

În general, ne lipim de oameni pentru că SUNTEM ființe sociale. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de cineva care să ne iubească, avem nevoie de oameni care să ne sprijine sau să ne scuture când e cazul. Dar nimic nu este veșnic, iar omul este, cu certitudine, schimbător.

Te bucuri când intră cineva în viața ta! Simți că ți se umple un gol, că te completezi cumva, că nu ești singur pe lume, că poți găsi înțelegere sau pur și simplu te bucuri de o companie plăcută. Câți se gândesc cum pot păstra omul acela lângă ei? Poate pentru că luăm totul ca pe o garanție sau pe un dat pe care îl merităm. Și într-o bună zi, omul acela pleacă. Din vina ta, din vina lui, din vina altora…Cine poate ști? Și, oricum, mai contează? Cert este că la un moment dat, te trezești singur și poate nu e deloc ușor. Mai greu este când pleacă furtunos, aruncând vorbe de ocară, nedreptăți sau mototolind ca pe o hârtie de care nu mai ai trebuință, o prietenie de câțiva ani buni…

Cineva mi-a zis zilele trecute – și zău de mai știu cine! 😦 – că atunci când pleacă cineva din viața noastră  e semn că face loc altcuiva. Așa să fie oare?