Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: lenjerii de pat

Capitolul XII. La ceas de seară…așternuturi

Îl frământa de câteva săptămâni bune ideea unei rupturi definitive. Cu gândul alesese deja, iar sufletul nu părea să se opună. Era cel mai bine, o știa și el de multă vreme, iar ea…ea îi repetase asta obsesiv tot timpul cât el încercase să nege cu vehemență acest lucru.

Nu-i va spune. Ar fi însemnat să recunoască în fața ei că avusese dreptate tot acest timp, ceea ce nu se potrivea cu dimensiunile orgoliului lui.  Își calculase ieșirea fără prea mult zgomot, discret. Refuza să se gândească la ceea ce va face ea după aceea, pentru că îi era teamă că ar putea să-l facă să se răzgândească. Nu cu rugăminți și lacrimi – ea nu fusese niciodată sclava sentimentalismelor ieftine – ci tocmai cu tăcerea aceea care urla mai puternic decât orice cuvânt pe care i l-ar fi putut spune. Era ceva la ea care încă îl făcea să tresară, deși își repetase în ultima vreme că nu mai este vorba de iubire. Voia să se convingă mai întâi pe el însuși de asta. De aceea, trebuia să iasă din scenă elegant, fără să întoarcă privirea.

Pregătea acum ultima lor întâlnire. În fața lui erau cele două lenjerii de pat pe care le alesese cu grijă pentru că știa cât de atentă era ea la detalii.

„Roșu…de data aceasta va fi roșu”, și-a spus.

11111

Pe cea de a doua (pe care o primise ca parte din promoție) o împachetă frumos. Avea să i-o trimită mai târziu cadou printr-un curier, fără ca ea să știe că e de la el. Cu siguranță ar fi interpretat gestul lui ca pe o sfidare, ca și cum i-ar fi călcat în picioare sentimentele.

Pregătise camera cum numai el știa să o facă. În semi-obscuritate, cu un parfum discret, cu vaza în care trona trandafirul roșu…Ceva nu părea în regulă totuși. Simțea că e falsitate în toate pregătirile astea. Nu voia să fie acolo, nu voia nici măcar să o vadă. Nu voia să se transforme într-o stană de piatră când va auzi bătaia în ușă sau când îi va vedea ochii.

Draga mea dragă…

De ce-urile nu-și au rostul aici și acum. Sunt lucruri care e bine să rămână nespuse… Am îngropat povestea noastră atât de adânc încât nu am mai lăsat niciun cuvânt liber care să o poată trăda, scoțând-o vreodată de acolo.  

Tocmai de aceea, nu voi putea fi astăzi aici, lângă tine, la ultima noastră întâlnire… 

Vei înțelege, știu asta…

Iar pe pagina albă îi puse pandantivul din aur…

Închise ușa în urma lui fără să o încuie și plecă fără să se uite în urmă…

Capitolul XI. Alegerea

Îi plăcea să străbată magazinele, pentru că avea un dar de a găsi promoții, reduceri, chilipiruri, astfel că s-a trezit la raionul de „lenjerii de pat”. Memoria involuntară se activă, iar el se trezi tras înapoi, în trecutul pe care se lupta din răsputeri să-l nege de câteva luni. Îi reveni în minte imaginea ei, mai clară decât s-ar fi așteptat – pentru că sperase să se fi evaporat cumva în tot acest răstimp. O revedea, entuziasmată ca un copil, descoperind printre atâtea cuverturi de pat 3D câte un model care o distra:

Aș vrea-o pe asta! Aaaa! Dar și asta e simpatică!

Îi era dragă când o vedea atât de inocentă! Îi trezea un soi de instinct părintesc și atunci îi venea fie să o dojenească puțin pentru imaturitate, fie să-i cumpere ceva care știa că ar face-o fericită. Doar că rar ea accepta cadourile lui. I se părea că o cumpără sau că vrea să compenseze faptul că era absent de cele mai multe ori.

Nu mi-a mai cumpărat nimeni niciodată lenjerii de pat!”, chicotea ea.

Cu atât mai mult! Câștig puncte la originalitate!”

Dar nu. Cu ea nu putea negocia termenii înțelegerii. Odată ce apucase să spună „nu”, nu mai exista altă cale. Iar cu cât insista, risca să o piardă în extrema cealaltă. Atunci îi dispărea toată drăgălășenia și devenea insuportabilă chiar și pentru el. Chipul i se întuneca iar vorbele-i deveneau săgeți veninoase.

La un moment dat a trebuit să aleagă. De fapt, trebuia să o fi făcut mai demult. Nu știa dacă a întârziat alegerea aceasta din lașitate sau din orgoliul lui nemăsurat potrivit căruia nimic din viața asta nu ar fi trebuit să fie imposibil de realizat pentru el. O cucerise cu relativă ușurință. Nu pentru că își propusese asta, ci pentru că uneori lucrurile se întâmplă, pentru că unii au norocul să li se atingă stelele. Pentru o vreme cel puțin… Fusese a lui. Sau cel puțin așa se amăgise. Realitatea, însă, i-a dat o palmă, scuturându-l de vise și de iluzii. Iubirea este un lucru efemer! Iar el nu mai avea timp de lucruri nebunești. Ea îi repetase de atâtea ori că are o datorie de îndeplinit, că trebuie să fie realist și să realizeze că nu există un viitor pentru ei, încât la un moment dat a închis cu totul ușa aceea spre sufletul lui. Iar acum, se regăsea singur, în realitatea lui confortabilă, rătăcind prin raionul de lenjerii de pat.

_vyr_3971cuvertura-CJ10

Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

vyr_293213

(Sursa foto)

Episodul I. Umbra

I-a șoptit ușor:

E ultima noapte…

Știa.  Dar un fior l-a făcut să tremure fără să poată controla asta. La fel cum nu putea controla gândurile ei și nici deciziile pe care le lua în ultima vreme, fără să țină cont de ceea ce avea el de spus.

Aș vrea să

Dar ea îi atinse ușor buzele cu degetele ei moi.

„Să dau timpul înapoi”, își continuă el gândul. „Să te fi făcut atunci femeia mea!”

 Apoi ea îi mângâie chipul și îi sărută ochii, rămânând o clipă cu buzele calde pe pleoapele lui închise ca și cum ar fi vrut să se asigure că au păstrat imprimată clipa aceasta, ultima, din viața lor împreună.

Strânge-mă în brațe, i-a spus cu un glas sufocat, aproape speriat și asta îl determină să o cuprindă repede. Ea se cuibări la sânul lui,  simțindu-i atât de puternic bătăile inimii, încât nu mai știa dacă nu cumva sunt ale ei.  Ar fi vrut să rămână așa, îmbrățișați, strivindu-și pielea unul de altul. Atunci ar fi vrut să nu existe un „mâine” și nici măcar un „ieri” care să le fie piedică.

El adora lenjeria aceea pe care ea și-o cumpărase de la Outlet doar pentru că era înnebunită după nuanța ciudată de albastru. Lumina lămpii vintage primită cadou de la el la prima lor aniversare făcea albastrul acela viu. De câte ori se pierdeau unul în celălalt, flămânzi, fără să mai știe unde se termină corpul ei și unde începe al lui, era ca și cum întreg universul îi înghițea, răpindu-i lumii acesteia haotice și nedrepte. Era ca un dans amețitor în vintrele unui cer în care singurele stele erau ei, strălucind dureros de intens.

Și s-au iubit în noaptea aceea. Ca două umbre înainte să le șteargă de tot razele soarelui de pe zidul năpădit de iedera deasă. Ca două suflete pierdute. S-au iubit plângând. S-au iubit dormind. S-au iubit cerșind îndurare celui ar fi trebuit să stea acolo, Sus, veghind ca oameni ca ei să-și atingă fericirea.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte