Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: citat

Citatul de duminică (64) – Despre melancolii

Tăcerea e motivul pentru care icoanele trecutului nu ne stârnesc dorinţe, ci mai degrabă tristeţe – o melancolie imensă şi inexplicabilă.

Erich Maria Remarque în Nimic nou pe frontul de vest

Tăcerile îngroapă amintiri. Ele sapă adânc cu fiecare zi care se scurge, rupând în două tărâmuri. Și așa, trecutul devine doar icoană. Uscată, rece, cu privirea întoarsă și fără suflare. O vreme, te lași purtat de melancolia momentelor vii, și te închini icoanei aceleia, cerând…nici tu nu știi sigur ce anume. Poate implori o reîntoarcere în timp, poate cerșești câteva clipe în plus sperând că vei putea face o magie, multiplicând la infinit „clipa cea repede”. Poate speri că icoana aceea va prinde viață și te vei trezi inundat de atâta fericire, încât îți vei dori și tu, ca fFust, să urli Timpului să se oprească.

În zadar, însă. Icoana rămâne uscată, rece și cu privirea întoarsă.

Și atunci dorințele se sting. Sufletul moare, strivit de aroganta rațiune care își proclamă din nou suveranitatea, victorioasă.

„Ți-am spus eu?”

Ți-a spus. Desigur, nu ești foarte prieten cu rațiunea. Are darul de a te trezi când ți-e visul mai dulce. Îți întoarce privirile de la filmul preferat pe care îl țeși cu atâta migală, încât ajungi să te îneci în propriul scenariu. Și o urăști! Fie pentru că ți-a stricat momentul, fie pentru că te-a lăsat să cazi ca prostul în visare.

Iar atunci încep tristețile. Lupta cu tine și cu propriile dorințe prăfuite și zdrențuite.

Stop! Nu e vreme de melancolii imense și inexplicabile! E momentul să faci pactul cu propria rațiune! Asta dacă vrei să mai câștigi o bătălie cu Sinele.

autumn-209479__340

Anunțuri

Citatul de duminică (63) – Despre apă

„Fii ca apa!”

Filosofia taoistă

fii ca apaAi încercat vreodată să oprești un râu? Fie și în joacă. Să-i poți întrerupe mângâierile pietrelor, să-i reduci sunetul la tăcere, să-l faci să-și schimbe goana spre unde vrei tu, nu spre ce vrea el.

Dacă nu ai încercat încă, fă-ți mâinile căuș și pune opreliște curgerii lui. Vei vedea cum stă o secundă, uimit, apoi îți inundă palmele și își folosește fiecare moleculă ca să-și construiască drumul nou peste palmele tale. Va curge înainte, nestingherit, fără să-i pese nicio clipă de îndrăzneala ta nesăbuită.

Apele curg. Așa le-a fost datul încă din ziua întâi, când Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Le-a făcut puternice, să poată săpa munți. Le-a făcut neobosite, să poată străbate lumea asta în lung și în lat, fără să aibă vreo clipă de răgaz. Și le-a făcut nemuritoare, căci orice s-ar întâmpla, ele renasc, să potolească setea universului. Le-a făcut dulci și sărate ca să le poți „gusta” după voia inimii. Clare și luminoase, vesele și pline de viață.

Ai simțit vreodată supărarea apelor? Te-ai temut de învolburarea lor? De zgomotul lor rupând în cale tot ce este mâna omului? De biciuitul lor aspru, ca semn că Dumnezeu a îndurat suficient și că lumea ar trebui să-și potolească odată „curgerea nefirească a lucrurilor ei”?

Râul…nu îl poți opri, oricât de mult ai încerca, oricât de mult ai cunoaște. Poate îi vei stăvili pentru o clipă curgerea. Dar să știi că mereu vei avea în spate teama că odată și odată se va izbi cu puterea adunată în stăvilarul pe care i l-ai pus și că atunci, când își va recâștiga libertatea, va năvăli mai puternic, mai hotărât să-și urmeze calea.

Cred că Dumnezeu a sădit un strop din apele învolburate ale Pământului undeva, adânc, în mine.

Citatul de duminică (62) – Despre frustrări

„Frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate.”

John Dollard

Cel mai periculos lucru legat de frustrări este faptul că ele sunt invizibile. Te bântuie, te coboară, te chinuiesc, scot la suprafață ceea ce e mai urât din tine. Dar tu nu le poți vedea. Iar ceea ce nu poți vedea, nu există, nu? Dar vântul? Dar aerul? Dar Dumnezeu? Uite câte există fără să le poți vedea.

Cineva însămânțează frustrările astea foarte de timpuriu, foarte adânc în ființa ta. Unii le numesc „păcatele părinților”. Alții se leagă de ADN și de ceea ce există „predeterminat” în genele noastre. Viața și persoanele care își intersectează destinele cu al tău, alegerile pe care le faci contribuie esențial în a transfroma frustrările în niște monștri din ce în ce mai dificil de controlat. Apoi, la un moment dat, începi să le simți din ce în ce mai acut. Sunt mai puternice decât tine, oricât de mult ai încerca să le ignori. Și atunci lovești. Cu furie. Nu te poți atinge de ele, dar poți arunca cu vorbe tăioase, poți răni cu bună știință, poți să devii rece și intransigent. Devii agresiv, fără să selectezi formele acestei agresivități. Nu te interesează ce efecte are asta asupra celorlalți, pentru că nimic altceva nu-ți stinge setea de „răzbunare”. De ce și pe cine nu are importanță. E un soi de luptă pe care o dai cu restul lumii, cu restul universului. Doar pentru că nu poți controla monștii aceia născuți în tine și alimentați de propriile trăiri, lipsuri, aspirații înecate, eșecuri neprevăzute. Cine câștigă? Tot ei. Monștrii. Frustrările pe care le porți cu tine ca pe o literă stacojie impregnată în toate celulele corpului tău. Nu dispar. Se hrănesc cu neputința ta de a trece mai departe, de a lăsa în urmă tot ce nu merită luat după tine. Rânjesc ghiftuite de după umărul tău și așteaptă următorul moment în care să iasă la suprafață victorioase.

Și în tot timpul ăsta, îi îndepărtezi de tine pe toți cei care, poate, ar fi avut o șansă să-ți arate că viața asta are și lucruri frumoase.

Citatul de duminică (60 ) – Despre așteptări

„You poison yourself when you have a very negative outlook on the world.[…]But if you have expectations of somebody and it doesn’t turn out that way, it means your judgement regarding that person is wrong. […] It’s not the world that hurts you,it’s your own expectation.”

Jaques Fresco

Oamenii au așteptări. Uneori, așteptările astea depășesc cu mult realitatea sau posibilitatea de a se materializa. Și atunci suferim. Ca un câine abandonat, în liniște, cu capul în mâini și cu ochii scăldați în lacrimi. Inevitabil, căutăm vinovați. Probabil că undeva în adâncul nostru sperăm că suferința va fi mai ușoară. Iar dacă nu găsim vinovații care să ne mulțumească, ridicăm ochii spre cer și urlăm acolo: Dumnezeu e vinovat! Că doar el a făcut lucrurile să fie așa.

În realitate, așa-zișii vinovați nu ne ușurează cu nimic povara. Tocmai pentru că impresia că altcineva poartă vina lucrurilor care ni se întâmplă este falsă. Nu, nu lumea ne face să suferim, ci percepția pe care o avem noi asupra lumii.

Ne așteptăm ca oamenii să înțeleagă prin ce trecem. Iar dacă ei nu o fac, îi blamăm că nu sunt empatici și nu te compătimesc sau nu te susțin. De fapt, oamenii au o limită în a empatiza cu alții. Indiferent de apropieri, niciodată nu va putea nimeni înțelege ce se ascunde dincolo de masca pe care o purtăm zilnic pentru a  ne ascunde. Indiferent de lucrurile care ni se întâmplă, că e bucurie sau necaz, suntem întotdeauna singuri în asta. Iar ca să ceri cuiva să te înțeleagă întru totul este o aroganță. În fond, nu e nimeni dator să-ți trăiască viața, emoțiile, supărările, bucuriile: „pe omenire o doare-n fund de soarta ta!” (M. Sorescu – Iona)

Nu te aștepta ca alții să răspundă așa cum vrei tu să-ți răspundă. Iar dacă o faci, asumă-ți dezamăgirea. Și oprește-te!

Citatul de duminică (59) – Despre scris

images

Vorbind deunăzi cu un amic despre modalitatea fiecăruia de a se relaxa, am fost surprinsă când mi s-a spus că sigur pentru mine asta înseamnă să citesc (având în vedere jobul meu). Am zâmbit. Este vorba despre o prejudecată, desigur. A citi este pentru mine o plăcere (care tinde să devină un lux, se pare!), o datorie (nu aș putea rămâne „în urmă”) și, uneori, da, o modalitate de relaxare.

De altceva, însă, îmi este dor: de a scrie! Dincolo de timp, dincolo de cele lumești, dincolo de teamă și de prejudecăți, dincolo de alte detalii (tehnice) care sufocă actul scrierii în sine. A scrie liber, în colțul meu, cu ochii uneori închiși, în acordul muzicii care mă liniștește sau mă tulbură, eliberată de griji și de planuri.

Constat că din plăcerea asta imensă de a scrie nu a mai rămas decât un exercițiu aproape mecanicizat, în care îți exersezi abilitățile raportându-te la cerințele altora. Uneori nici nu înțeleg ce caut eu într-o lume în care valorile scrisului sunt răsturnate, iar răstălmăcirile de sens nu sunt înțelese sau agreate. Nu am făcut decât să irosesc timp prețios și speranțe deșarte că, la un moment dat, voi reuși să fac două lucruri deodată: să scriu pentru mine, dar și pentru alții.

Mă gândesc că mi-am lăsat romanul neterminat și că am uitat să mă mai joc de-a cuvintele. Mă gândesc că m-am stins și că m-am uitat pe undeva, prinsă în niște vârtejuri pe care le numim generic „viață” și că am irosit timp și litere.

Poate că ar fi timpul să-mi întorc privirile spre ale mele, lăsându-le pe ale altora în seama lor, cu mediocrități, cu incoerențe, cu copieri, cu ….

Înainte de asta, țin foarte mult să mulțumesc unor oameni care trec pe aici de fiecare dată și lasă un semn, deși nu am reușit niciodată să le trec pragul (virtual) în ultima vreme!

Citatul e duminică (57) – Despre adulți și copii

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ

Of, copilul ăsta nu înțelege!

Îi explici o dată, de două ori, de trei ori ceva ce ție ți se pare firesc și logic. Îi arăți de o mie de ori cum se face un lucru aparent simplu, iar el îl face tot cum vrea el!  Îi adresezi o întrebare și, adult fiind, ai și niște așteptări legate de felul în care el, copilul, ar trebui să-ți răspundă. Iar când el o face altfel, te arunci asupra lui, impunându-i răspunsul pe care tu îl crezi universal valabil. De aici, conflicte: uneori te enervezi că nu reușești să-l determini să vadă lucrurile așa cum vrei tu, iar el plânge pentru că nu înțelege! Nu înțelege nici ce vrei tu, de fapt, nici de ce răspunsul lui nu e bun, pentru că în mintea lui, e singurul posibil.

Of, mama asta nu înțelege! Sau tata. Sau profesrul. Sau vecinul. Sau oricare adult  cu care intră el în contact.

Dar ce ar fi ca atunci când stăm de vorbă cu ei, să ne așezăm puțin în genunchi, doar pentru a ne afla la nivelul lor când le vorbim? Undeva, la nivelul privirilor noastre intersectate, este posibil să se producă o aliniere a perspectivelor, o conciliere a punctelor de vedere.

Ce-ar fi dacă în loc să vorbim mult și să le impunem punctul nostru de vedere, i-am asculta mai mult, oricât de ridicole și de absurde ni s-ar părea părerile/soluțiile/ideile lor? Ce-ar fi să le acordăm încredere, conducându-i discret spre ceea ce este corect și potrivit, prin ceea ce se numește învățare prin descoperire?

Până atunci, vom cotinua să vedem o pălărie în loc de un șarpe boa care a înghițit un elefant…

Citatul de duminică (56) – Despre voință

vointa

Omul are forțe nebănuite, dar și limite pe care și le impune singur, inconștient de forța pe care mintea și corpul să o au.

Astăzi a fost Maratonul București – 2016. Un eveniment la care am participat mai mult sau mai puțin din întâmplare. În ciuda frigului care s-a încăpățânat să-și facă de dimineață culcuș în trupurile noastre, atmosfera a fost veselă și optimistă. 14000 de alergători la acest maraton internațional! 14000! Iar eu, una dintre ei, înscrisă la o cursă foarte ușoară, cea de 3. 5 km, de dragul participării și din plăcerea de a alerga. Nu mi-a fost niciodată greu să parcurg distanța asta nesemnificativă, dar nici nu m-am aventurat niciodată să alerg mai mult de 10 km, limita maximă pe care am testat-o până acum. Pur și simplu, nu a fost pe lista de aspirații sau poate că m-am delimitat zona de confort și am rămas acolo, în siguranță.

Dar astăzi…

Astăzi am avut o revelație! După ce am terminat gâfâind traseul care înconjoară Palatul Parlamentului, am avut ocazia să văd startul cursei de semimaraton și maraton. Primii au fost cei care se aflau în „fotolii rulante”!

Astăzi mi-au dat lacrimile. Și mi-a fost rușine! Pentru că mă plâng uneori că mi-e greu, pentru că mi-am autoimpus limite fără să am vreo scuză pentru ele, pentru că am primit, din nou, o lecție: viața este așa cum alegem noi să ne fie. Uneori, chiar dacă te ia la palme, secretul este să nu te lași, să nu renunți, să nu consideri că totul este în zadar, că s-a sfârșit odată cu clipa nenorocită care ne-a pecetluit destinul. 

Am văzut oameni mândri, oameni ambițioși, oameni normali, alergând nu pentru vreun premiu, pentru vreun câștig, ci pentru a-și demonstra lor că pot merge mai departe, și nu oricum, ci cu fruntea sus! Oameni-campioni, oameni – învingători!

(Sursa foto)

Citatul de duminică (55) – Despre toamnă

gabriel-petru-baetan-toamna-le-testeaza-sufletelor-noastre-rezistenta-la-melancolie

În fiecare toamnă, mă apucă teama. Ca atunci când se termină ceva și nu știi exact ce urmează după. Mă îngrozesc copacii goi, griul care invadează treptat tot ce te înconjoară, mirosul de pământ reavăn, ploile interminabile. Și, ca un făcut, chiar atunci toate gândurile, toate melancoliile, toate cele pierdute și rătăcite, se întorc buluc spre suflet. Și tot atunci toate simțurile paralizează: nu mai văd frumusețea culorilor, nu mai simt mirosul viilor, nu mai aud vorbele frumoase ale celorlalți despre toamnă.

Când vine toamna…îmi vine să mă fac mică și să mă cuibăresc undeva, la adăpost. Probabil că e o tară a copilăriei mele, căci toamna părăseam casa bunicilor și simțeam cum îmi scapă printre degete momentele frumoase ale vacanței. Poate de acolo toamna a devenit sinonimă cu tristețea și cu starea de melancolie. Nu m-am schimbat nici acum, deși timpul a trecut. Mă înfioară zilele din ce în ce mai scurte și goliciunea dezolantă a locurilor.

Nu spun că toamna nu e frumoasă, spun doar că mă blochează și nu mai reușesc să-i găsesc frumusețea.

Se pare că îi place al naibii de mult să mă prindă de fiecare dată pe picior greșit, pentru că revine în fiecare an și mai puternică…și mai copleșitoare și aducătoare de melancolie.

Citatul de duminică (54)- Despre limite

Îmi recunosc limitele. Sunt nelimitate…

aforism de

Realitatea este dovada cea mai clară că există limite. Pe care ni le impunem singuri, în concordanță cu „cerințele” societății în sânul căreia ne străduim din răsputeri să ne potrivim. Ne îmbrăcăm după un cod, ne conformăm unui program, respectăm niște reguli. De ce să facem ALTCEVA decât se așteaptă de la noi? Cum să dezamăgim oameni dragi făcând ceea ce ne vine să facem? E o chestiune de bun-simț, poate chiar de etică. Cei care trec aceste limite, sunt văzuți ca oameni smintiți, ciudați, pe care musai trebuie să-i eviți, pentru că nu dau un exemplu pozitiv. [Nu mă refer aici la cei care încalcă orice fel de limite, punându-i în pericol pe cei din jurul lor!!!] M-amintesc, de pildă, de profa de engleză din liceu, care purta un astfel de stigmat pentru că se încăpățâna să se îmbrace ALTFEL decât restul profesoarelor. Scandaluri, sancțiuni, mustrări, șușoteli pe la colțuri.

Visul, pe de altă parte, este dovada cea mai clară că nu există limite! Poți să fii cine trebuie să fii în timpul zilei. Te înscrii cu succes în cercul existenței, respectându-i raza și formulele consacrate. Deh! Mai trișezi, trăgând cu ochiul la câte o tangentă, dar nu depășești aria nicicum. De teamă, de rușine, de neîncredere, asta numai tu poți să o știi. Dar când vine vremea visului… poți fi oricine sau orice vrei, poți să ajungi și pe Marte, dacă asta te face să te simți fericit. Rămâne gândul acela că într-o bună zi…

Eu? Eu îmi recunosc limitele. Atât pot, atât știu, atât duc. Pentru moment. Dar mai știu și că dacă îmi pun mintea cu realitățile astea sufocante, pot trece dincolo. Nu cu ușurință și nu fără riscuri. Discuția, însă, se impune exact la …limita limitei: vreau cu adevărat să trec dincolo?  Pentru că odată ce ai trecut linia aceea, nu te mai poți întoarce. Ar însemna un regres. Din punctul acela nu poți decât să te tot întreci cu tine însuți/însăți. Chiar dacă nu vei avea de dat socoteală decât propriei persoane pentru ceea ce (nu) ai ajuns.

Tu? Cu sau fără limite?

Citatul de duminică (53) – Despre nervi

Confucius-despre-nervi
Ai simțit vreodată puterea unui vulcan întrupată în propriul sistem nervos, care pare să nu mai răspundă comenzilor? Cât de des te enervezi? Cum reacționezi? Îți vine vreodată să spargi obiecte din jur? Te poți controla în astfel de momente? Dar dacă nu te poți controla, ești un om cu probleme? Grave? Se pot rezolva problemele astea? Vei mai reuși vreodată să fii calm? Există cursuri de „anger management”? Sunt eficiente? Cum știi dacă merită să te enervezi sau nu pentru un lucru? Cum să găsești resursele interioare ca să-ți poți controla pornirile?
Am văzut de-a lungul vieții mele, foarte puțini oameni extrem de calmi. Dar mi-au lăsat impresia unor oameni foarte înțelepți! Îmi părea că au forța să iasă cumva din trupul lor și să se privească din exterior. Lucrurile privite din exterior sunt întotdeauna altfel decât când le privești din inima tornadei.
Mi-ar plăcea să fiu un om înțelept. Să găsesc răspunsurile frământărilor de mai sus în mine și nu în exterior. Să înțeleg că lucrurile mărunte  nu merită efortul de a omorî atâția neuroni, iar lucrurile cu adevărat importante, trebuie tratate cu răbdare și multă înțelepciune, ca să fii sigur că ai găsit mereu soluția potrivită.

Citatul de duminică (51) – Despre țara mea

grigore-vieru---iubitiva-tara.png

Sunt câteva zile de când exclam, plimbându-mă prin locuri minunate:

Ce țară frumoasă avem!

Ce imagini de vis, ce minuni a creat Dumnezeu, dându-ni-le nouă, să le avem grija!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul acesta, concediul a fost altfel! Pe drumuri de munte, cu rucsacul în spinare, fără planuri mărețe și fără program fix. Am înnoptat pe unde ne-a prins vremea, am cunoscut oameni extraordinari, am văzut cu adevărat minunății ale naturii și am constatat, încă o dată, că avem o țară de vis!

Desigur, locurile au fost cu atât mai minunate, cu cât s-a simțit mai puțin mâna omului. Am străbătut cărările de munte cu teama (nejustificată, de altfel) a unei…„prea multe liniști”. Am văzut natura în splendoarea ei, pe alocuri virgină, și cu propriile-i metehne. Au fost locuri în care m-am imțit ca un copil într-o cameră cu jucării! Unele, nemaipomenite! M-am trezit exclamând la fiecare 5 minute: „Wow!”

Anul acesta am traversat Apusenii! Tot ceea ce a văzut a meritat cu vârf și îndesat! Un concediu prelungit, dar deloc obositor, tocmai pentru că abia am avut timp să-mi trag suflarea de la ultima „minune”, când am dat de următoarea. Și da! Avem o țară frumoasă pe care trebuie să o prețuim, cu care trebuie să ne mândrim și pe care avem datoria să o păstrăm frumoasă!

Citatul de duminică (50) – Despre vacanțe

images

Cât o aștepți! Câte planuri îți faci! Câte vise? Cum îți imaginezi fiecare zi, fiecare clipă, fiecare loc pe care l-ai ales! Toate astea cu teama că la final ai să exclami și tu „Ce mică-i vacanța mare!” Eh! E mică, dar ăsta nu e motiv să nu te bucuri de ea! 😉

Iar când reușești să pleci, parcă îți sunt răzbunate toate orele de peste program, toate certurile cu șeful idiot, toate greutățile de la locul de muncă. Nu vrei decât să uiți de toate lucrurile astea neplăcute și să te absoarbă spațiul mirific în care te afli, ca o gaură neagră. Dai shut down sistemului, afișezi plăcuța cu „Nu deranjați!” și te integrezi perfect și cu totul în noul statut: acela de om plecat în concediu. Binemeritat concediu!

Și…am plecat! E o altfel de vacanță decât de obicei! Am dat marea pe munte și leneveala pe activitate. Am lăsat grijile acasă (le-am luat doar pe unele în valiză, cele mai suportabile), ne-am luat pantofi de tocit, rucsac de purtat, voia bună și spiritul de aventură. Om vedea la final ce-o ieși.

Dacă mai lipsesc de la apel, să nu mă uitați! Promit să vă trimit o vedere! 😉

Numai bine!

Citatul de duminică (49) – Despre durere

Citat-Sofocle

Ciudat (dar deloc întâmplător) a creat Dumnezeu pământul ăsta! Jumătate se scaldă în lumina soarelui în timp ce cealaltă jumătate se scufundă în lumea viselor. Și ca să nu se supere oamenii, tot Dumnezeu a învârtit pământul, ca să ajungă tuturor și lumina, și visele, la intervale regulate.

Oamenii, însă, nu au înțeles că pământul NU este al lor! Ci este o „locuință” temporară pentru trupul lor, supus trecerii dincolo. Și s-au gândit că ar trebui să-și asume proprietatea acestui pământ, cu acte și pretenții, cu aroganțe și minciuni.

Așa se explică de ce ne provocăm suferințe unii altora pentru lucruri care sunt trecătoare: petrol, pământ, ape, aur, păduri și toate câte mai sunt (încă). Ne omorâm între noi mai des și cu mai multă înverșunare decât  a făcut-o Cain la începuturile omenirii. Și mai grav, o facem în numele unei (false) credințe, într-un Dumnezeu care nu există! Nu în forma în care o vedem noi, nu în imaginea pe care i-am atribuit-o.

Mii de morți, alte milioane de oameni mutilați sufletește nu mai fac diferența între o jumătate, plină de soare, și cealaltă, plină de vise. Pentru ei ceasul s-a oprit, visele s-au spart, iar singurul lucru pe care îl mai au în viețile lor este durerea. Nu cea fizică, suportabilă, ci cealaltă. Câte întrebări or fi izvorând din glasurile lor mute : de ce? cu ce au greșit? când are să se oprească acest carnagiu? Cum par „suferințele” tale în oglindă? Nu ai ajuns în concediu, ți-a sărit o unghie, te-ai certat cu iubitul, ai picat bacul… Nu ai, oare, sentimentul, că îți e bine așa „rău” cum îți e, privind ce se întâmplă în lume? Și nici măcar nu e suficient de departe cât să poți considera că ești în siguranță.

În tot timpul ăsta, alți oameni, de pe altă jumătate de pământ, stau pe margine și își dau cu părerea despre teroriști, despre puteri, despre împărțirea lumii, despre cum ar trebui să fie ca să fie „bine”.

Nu vă lăsați păcăliți! Necazurile omenirii nu sunt doar ale omenirii, ci sunt ale noastre, ale tuturor. Nu poți crede că nu te vor atinge, că nu te vor afecta și că tu vei putea alerga fericit după Pokemoni închipuiți, la nesfârșit. Fiecare lucru pe care îl facem sau pe care NU îl facem, va avea consecințe asupra existenței noastre.

Citatul de duminică (48) – Despre cumpărături

61109-happy-shopping-quotes

Ți se pune pata într-o zi pe o pereche de sandale. Nu știi ce te apucă, dar le visezi noaptea și te gândești cam cu ce le-ai combina, cam cât de bine s-ar asorta cu…Eh! Poate nu ar fi prea mare tragedia, dar ai făcut greșeala să le și probezi în magazin! Să te simți ușoară și …fashionable și zici: „Da! Pe astea le vreau!”

Ți-a expirat ziua de naștere și oricare alte zile în care ai putea deveni beneficiara vreunui cadou. Dar te consolezi: „Nu-i nimic! Pe astea mi le pot lua și singură!” Te gândești puțin cât să faci un calcul matematic apropo de economiile tale, dai din cap și zici „Batem palma!” Evident, numărul tău și culoarea ta nu mai există, pentru că ultima pereche, pe care tocmai ai probat-o, era deja adjudecată și nu se face să fugi după om prin magazin ca să-i smulgi cutia cu sandale! Scrâșnești din dinți și întrebi calmă ce opțiuni mai ai. Online-ul să trăiască!

Te duci acasă, arunci geanta pe fotoliu și intri pe net. Găsești nenorocitul de site, găsești și sandalele discordiei. Nu se găsesc cele de culoarea ta, dar merg și cele negre! Au și mărimea? Au! Selectezi orașul tău. Ghinion: sandalele nu mai sunt disponibile în orașul tău. Soluii? Da! Ți le trimit ei prin curier! Ce frumos din partea lor! Gata! Acum nu-ți mai scapă! Selectezi, bagi în coș, dai să finalizezi comanda. Numai bine: „la comenzi peste 99 Ron transport gratuit la plata prin transfer bancar”. Bun! Ce-i gratuit, e binevenit! Ratezi partea cu „transfer bancar” din propoziție și purcezi la comandă. Pregătești cardul de cumpărături, cauți codurile și, plină de entuziasm, dai să finalizezi. Dar site-ul zice că nu, nu-i cum vrei tu! Deci dacă vrei transport gratuit, musai să te duci la bancă, la ghișeu. Sau, îmi traduce un prieten, cu internet banking!

Stimate site!

Eu sunt un client simplu, nesofisticat. Eu vreau să pot cumpăra de la tine simplu și fără bătăi de cap! Eu nu vreau să-ți dau cinșpe lei pe transport, ca să plătesc ramburs un produs. Una că mi-ar fi ciudă să dau mai mult decât în magazin (deci decât face!) și apoi că nu-mi place să umblu cu cash (apropo de plata ramburs). Eu vreau să plătesc simplu, cu un card de cumpărături, tastând codul primit prin sms, procedură care durează 3 minute. Eu nu vreau să mă țigănesc cu domnul curier, care nu are mărunți la el, nu are rest sau nu are chef să caute. Poate eu vreau să plătesc în 12 sau 24 de rate cea ce cumpăr de la tine, că de aia mi-am luat card de cumpărături! (Pentru asta și ca să mă laud când deschid portofelul că am carduri multe. Și goale. Da’ nu știe nimeni detaliul ăsta!)

Prin urmare, stimate site, ca să cumpăr de la tine, tu mă pui să stau la rând la ghișeu (unde oricum plătesc 4 lei de transfer) sau să folosesc un serviciu pentru un card care pe mine nu mă avantajează (Internet Banking) sau să dau cinșpe lei pentru serviciul de curierat, când tu ai magazin în orașul meu și oricum livrezi regulat marfă. De aceea, dragă site online, eu am să renunț la sandalele mele de vis și la serviciile tale de r…!

Citatul de duminică (47) – Despre copilărie

„Călca de parcă ar fi vrut să muște pământul. Îi era foame, îi era sete, îi era dor de dealurile ei îmbrăcate în romaniță, de pădurile cu aluni, de izvoarele pitite ce o strigau susurând. Se-ntorcea. Plecase o copilă cu sânii abia mijiți, cu picioarele subțiri și genunchii zdreliți.  Se-ntorcea o femeie-pasăre, ce uitase cum este să-ți întinzi aripile și să zbori. Purta în ochi urmele furtunilor, avea genele zdrențuite și obrajii supți. Nu mai era la fel de frumoasă, semăna cu o stâncă. Nici părul nu i se mai vălurea pe umeri, îl purta tuns scurt, dat după urechi. Vocea în schimb îi rămăsese aceeași.”

Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu

Astăzi m-am retras într-un colț al existenței, acolo unde nu intră nimeni neinvitat, unde pot să mă întorc în timp și pot să fiu cine vreau…M-am învelit cu cerul și am făcut un pact cu soarele: că n-o să-i strepezesc razele, dacă mă lasă și pe mine sub aripa lui.

Mi-am întins cearșaful alb în iarba uscată de soare, adulmecând mirosul copilăriei mele. Zumzet de albine, cântec de greiere… M-au vizitat o furnică și un cosaș, iar un stol de berze au desenat cercuri în alb și negru. În rest, liniște, multă liniște.

20160703_095303

Mi-am închis ochii și mi i-am acoperit cu pălăria de soare, dar e ca și cum am trecut poarta dincolo, pe tărâmul pierdut, spre scăldatul în Trotuș, sprea ulița cu năzdrăvănii, spre câinele care ne-a marcat copilăria, spre primul sărut… Nu am știu că Valea Plângerii are gust! Amar ca pelinul!

Deasupra tuturor lucrurilor care mi se perindă prin minte acum, se înalță bunicii…Bunicii mei dragi, pe care m-aș dori atât de mult să-i mai văd o dată! Să mai pot sta lângă ei cum obișnuiam…să simt din nou mirosul casei unde mi-am petrecut atâtea zile frumoase…Trandafirii bunicii de pe alee, cărarea spre fântână, merii încărcați, zarzărul de-o vârstă cu mine…

Unde ești copilărie? Unde te-ai dus? De ce nu te întorci, măcar o clipă, cu fața spre mine? Nici măcar nu am apucat să-mi iau rămas bun…nici de la tine, nici de la ei…

Citatul de duminică (46) – Despre (a)normalitate

„Corectează-mă daca greșesc, dar nu cumva linia dintre normalitate și nebunie devine tot mai subțire?”

George Price

-Nu e normal ce se întâmplă!
– Nu ești om normal!
-Ești la limita normalului!

Și câte astfel de vorbe nu auzi în fiecare zi! Asta te cam pune pe gânduri, că nu prea știi ce mai înseamnă normalitatea în zilele noastre. Ai crescut cu sfaturi despre ce și cum e normal sau nu să reacționezi, să mănânci, să trăiești. Dar nu ți-ai pus, poate, niciodată întrebarea: „ce-o fi însemnând, oare, să fii normal?”

Normal înseamnă ceea ce este universal acceptat ca valoare. Ceea ce majoritatea oamenilor respectă și aplică în viața de zi cu zi, ceea ce stă la baza regulilor, normelor, legilor, ceea ce se referă la bunul-simț.

Cu toate acestea, nu te poți abține să nu te întrebi retoric dacă unele lucruri se mai încadrează în limitele cunoscute. Din două una: ori s-a modificat și „normalul” odată cu evoluia generațiilor, ori ai luat-o tu razna și ai pierdut contactul cu realitatea.

Păi…zic și eu așa – după ce mi-a apărut următorul videoclip spre vizionare în fabuloasa lume a Facebook-ului:

O fi normal să minți și să înșeli încrederea a milioane de oameni care și-au pus toate speranțele în tine? O fi normal să răspunzi „în doi peri” unor întrebări pertinente care stau pe buzele altor milioane de oameni care nu că ar vrea să se îmbogățească peste noapte, ci doar să înțeleagă cum pot să aibă încredere în cineva ca tine?

O fi normal să tot facem alegeri proaste și să ne tăiem singuri craca de sub picioare?

Sau om fi nebuni cu toții, iar atunci specia noastră nu mai are nicio șansă?

Citatul de duminică (45)- Despre …renașteri

Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”

Marin Sorescu, Iona

Indiferent de punctul în care am ajuns, indiferent dacă ne-a ieșit sau nu viața asta, simțim uneori nevoia de a o lua de la capăt. Altfel. Și asta nu neapărat pentru că regretăm ceva anume, ci pur și simplu pentru revitalizare, pentru a ne face elan și să pornim în următoarea „călătorie”. E ca un moment „de stat cu capul în mâini” și de reflectat: cine suntem? cine am vrea să fim? Însă „a o lua de la capăt” nu trebuie să însemne nici negarea a ceea ce am fost până atunci, nici regrete, nici amnezie autoimpusă. Din când în când avem nevoie de o pauză, cât să ne tragem răsuflarea, să evaluăm tot ce s-a petrecut până atunci: realizări, eșecuri, riscuri, oportunități ratate, visuri împlinite sau „ieșite din uz”, șanse, dorințe ș.a.m.d.

Da, uneori este nevoie de o redirecționare voită care să-ți arate și potecile ascunse vederii. Suntem exploratorii propriilor vieți și nu trebuie să precupețim nicio posibilitate ivită la orizont. Nu ai de unde să știi dacă o cale este corectă sau greșită până nu analizezi fiecare fărâmă de praf pe care îl ridică pasul apăsat, până nu-ți simți tălpile tocite sau până nu simți fiecare bolovan de care ți se izbește piciorul. Fiecare călător se oprește la un moment dat să-și tragă sufletul și abia apoi merge mai departe, uitându-se (sau nu) în urmă, scrutând (sau nu) linia orizontului care se întinde ca „fata morgana” în fața ochilor lui.

Rudia a făcut un pas înapoi în ultima vreme. Și-a privit morile de vânt și a căutat să afle dacă drumul pe care și l-a asumat e încă „valabil”. Așa că a decis să o ia de la capăt, pe aceleași poteci sau poate pe altele.

Citatul de duminică (44) – Despre critică

Citat-Eleanor-Roosevelt.png

Termini un lucru de făcut. Că e un proiect, un articol, un fel de mâncare gătit prima dată, un produs handmade etc., ai pus mult suflet și abia aștepți un feedback, de preferință, pozitiv. Și primești răspunsuri de genul:

  • Bunica face ciorba mai bună ca a ta.
  • Articolul tău putea să fie mai…creativ.
  • E cam strâmb capul ursulețului ăstuia de l-ai făcut din carton. 
  • Eu, în locul tău, aș fi scris în proiect altfel. 

Suferi puțin, dar te gândești că e o critică binevenită, că e spre binele tău și al progresului ulterior, că toate cuvintele astea sunt menite să te ajute să te perfecționezi, în sfârșit, că e o critică foarte constructivă.

Bullshit!!!

Y0bn9HD.gif

(sursa)

Cui îi place, dom’le, critica asta…constructivă? Mai ales atunci când ai făcut un lucru de care ești al naibii de mândru, ceva la care ai muncit de ți-au sărit ochii din orbite, pentru care ai pierdut ore în șir sau ceva ce ai făcut, pur și simplu, cu drag, fără nicio pretenție. Și vine „avizatu’” și zice, fără să-i ceară nimeni nicio părere, că parcă mergea puțin altfel realizată capodopera! Da, evident, dacă omul e dintre neapropiați (sic!), poate să spună până îl doare gura. Teoretic! Practic, te iau nervii și mai tare! „Da’ cine ți-o fi cerut părerea, stimabile?  Ai vreun certificat de abilitare în domeniu? Și dacă ai avea, ți-aș arăta eu ce fac cu certificatul tău!” A, nu e necunoscut? E dintre oamenii din cercul restrâns de apropiați? Și o face pentru că … îi pasă de tine și realizările tale și vrea să te tragă de mânecă, „de dragul tău”? Bullshit again! Dacă ești dintre apropiați, știi când e cazul să-mi faci teoria progresului și când trebuie să taci! Cu atât mai mult cu cât e singurul lucru pe care îl spui de fiecare dată când „apreciezi” vreo capodoperă de-ale mele, indiferent care ar fi ea! Nu-mi trebuie lauri și nici aplauze furtunoase, dar dacă ai observat cum mi s-a crispat obrazul și mi-a căzut fața încă de la primul tău cuvânt, oprește-te! Că nu răspund de faptele mele! Lasă-mă să mă pregătesc pentru a primi„trei de NU”, iar, de regulă, sunt pregătită când vin eu la tine și te întreb: „Băi nene, dă și tu cu părerea despre ce am făcut eu aici, că nu știu dacă să ies în lume cu produsul sau să stau în banca mea.”

Ca să ne lămurim: dacă e ceva de criticat obiectiv, rămâi pe subiect: „acolo ai greșeala aia, remediaz-o”, „ideea ailaltă nu are logică, fă ceva cu ea”, „mâncarea asta nu are destulă sare, mai pune” etc. Dar ferește-te să vii cu replica extrem de enervantă „eu în locul tău aș fi scris/spus/făcut altfel”! Bineînțeles că ai fi făcut altfel! Că doar nu ai acces la datele de logare în creierul meu! Dar scutește-mă cu varianta ta, mult îmbunătățită!

Așadar, mie nu-mi plac criticile astea „constructive”. Bine, nu-mi place niciun fel de critică și dacă îmi spune cineva că adoră să fie criticat, îmi rezerv dreptul de a nu-i acorda credit. Nici online, nici offline! Apreciez, în schimb, oamenii care sunt obiectivi și din tonul cărora nu încape nicio îndoială că ar vrea să ajute la îmbunătățirea performanțelor.

Concluzii:

  1. Unii ar putea crede că nu-mi place să fiu criticată. Ei bine, nu-mi place! Dar știu să-mi însușesc critica atunci când vine de la cine știu eu că merită ascultat și când are o bază solidă și incontestabilă.
  2. Cine crede că se recunoaște aici ca protagonist al perorațiilor mele, să mă critice tragă de mânecă printr-un mesaj privat. Vom face confruntarea acolo 😀

Over and out!

Citatul de duminică (43) – Despre frică

„Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale.”

 Frank Herbert în Dune

Ție ți-e frică?

Nu (te) minți! Uită-te bine înlăuntrul tău și spune sincer că nu ți-e frică de nimic, de nimeni sau, dimpotrivă, urlă tare și răspicat să îți asumi frica asta.

Există fricile acelea promordiale, reminiscențe ale copilăriei cu dragoni și vrăjtoare. Ne e frică de întuneric, ne este frică de păianjeni, poate de câini agresivi sau de spațiile închise. Cu timpul, mintea adultului reușește să depășească aceste frici sau măcar să le țină sub control. Dar aceeași minte dezvoltă mai apoi alte frici, una mai urâtă decât cealaltă. Unora le este frică de singurătate. Și încercând să o alunge sfârșesc prin a-i sufoca pe ceilalți, rămânând, în cele din urmă, tot singuri. Altora le este frică să facă un pas important care ar putea să le schimbe viața, tocmai pentru că le este frică de această schimbare. Celor mai mulți a început să le fie frică să vorbească răspicat despre ceea ce ăși doresc, despre ceea ce nu le place, despre nedreptăți etc.

Ciudat este că, de cele mai multe ori, frica nu este justificată, ba mai mult, este ceea ce te reține să mergi mai departe, să evoluezi. Ar fi ușor să existe un manual universal care sp ne învețe cum să scapi de fricile tale. În realitate, frica fiecăruia este unică! La fel și mecanismele de autoapărare. Unii închid ochii, alții fug, cei mai mulți de uită în altă parte, apoi își duc restul vieții uitându-se peste umăr.

Nu știu ce faceți voi cu fricile voastre. Eu mă lupt cu ale mele.

Poate lecția următoare ajută pe cineva…

Citatul de duminică (42) – Despre superficialitate

„Superficialitatea e o boală naţională, de aceea nu progresăm”.

George Călinescu

Suntem superficiali! Nu știu cum au fost ceilalți dinaintea noastră și cum au contribuit ei esențial la ceea ce am devenit noi. Știu doar că tot ceea ce se vede zilnic demonstrează că alegem să fim la mijloc, fără nicio dorință sau aspirație spre mai bine. Ne-am ales deviza care ne reprezintă cel mai bine ca nație: „Merge și așa! Că dacă fac ceilalți așa, eu sunt mai prost să fac altfel?” Chiar dacă AȘA ăsta înseamnă „nu bine”, „nu corect”, „nu cinstit”?

Te duci să cumperi una-alta. Când să plătești, mai ai de primit 30 de bani. Vânzătoarea nu ți-i dă sau tu nu-i iei. Pe principiul „ce înseamnă 30 de bani?”. N-o fi însemnând, dar un alt principiu, cel al corectitudinii, zice că atâta face produsul, iar restul ăla nu se cuvine a-l păstra vânzătorul.

Te apuci să sapi o groapă. Și o sapi, cu conștiinciozitate. Sau cu târnăcopul. Doar că nu acolo unde trebuie. Dai peste o țeavă. Dacă ai noroc, e de apă, daca nu, e de gaz! Rezultatul este de-a dreptul spectaculos. Doar pentru unii.

Mergi la serviciu. Ești poate doctor. Întârzii 10 minute. Poate 15. Că a trebuit să bei cafeaua/ să plimbi câinele/să duci copilul la școală/să te lupți cu traficul etc. Și oamenii care au nevoie de tine te așteaptă. Nerăbdători, poate speriați, poate cu speranță. Iar tu le trântești ușa în nas, că ai nevoie „de timpul tău”, să te pregătești de muncă. Nu le spui „scuzați-mă”, că doar nu te tragi de șireturi cu ei!

Ești profesor. Înjuri sistemul și clipa când ai decis să alegi această meserie. Te iau dracii numai când sună ceasul de dimineață și știi că ai de luptat cu hoardele de elevi. Și că nu-ți iese (mai) nimic la afacerea asta. Decât, poate, doar sufletul. Și când ajungi, nu te mai controlezi. Împarți în stânga și în dreapta palme și injurii, fără să faci discriminate de vârstă, sex, etnie, doar (?!)ca să te descarci.

Ești un simplu cetățean. Te plimbi pe arterele urbei sau pe aleile din parc. Vezi nereguli zilnic. Dar nu zici nimic. Ce rost ar avea? Cu vorba sau cu nervii tăi și așa nu reușești să schimbi nimic. Îți spui că oamenii au ajuns mai rău ca animalele și mergi mai departe, cu conștiința împăcată că tu nu faci parte din această categorie.

Suntem toți un fel de Dorel, indiferent de cât de intelectuali ne dăm. Continăm să facem lucrurile cu superficialitate, indiferent de domeniu sau situație aruncând vine pe „ce pot eu să fac?”, cu acea ridicare din umeri care spune că oricum nimeni nu poate schimba nimic. poi întoarcem spatele și mergem mai departe.

Ne merităm soarta!

Citatul de duminică (40) – Despre visuri

„Live Your Dreams and Never Give Up!”

Gabi Shull

Cei mai mulți dintre noi își construiesc visuri. Care mai de care mai mărețe, mai extravagante, „mai” imposibile. Câți reușim să le ducem până la capăt? Câte dintre aceste visuri nu se sting înainte de a li se fi desenat măcar un plan de îndeplinire? Cum se ajunge aici? Adesea dăm vina pe timpul care nu mai ajunge și pentru „prostii”. Apoi, odată ce ajungem la vârsta înțeleaptă (?!) a maturității, le considerăm „nepotrivite”: Eh, un moft al tinereții! Cea mai nedreaptă situație este aceea când pur și simplu le…uităm! Așa cum uiți o umbrelă în autobuz când se oprește ploaia. Sau când uiți să uzi floarea din fereastră, pentru că e ascunsă după perdea.

Și uite, pentru noi, uitucii, o lecție de viață:

Poveștile despre cancer sunt întotdeauna dureroase. Chiar și atunci când este vorba despre cineva care a învins boala. Mai întâi, pentru că nimeni nu poate înțelege sau estima suferința teribilă a celui care luptă cu asta și apoi pentru că persoana în cauză trebuie să trăiască mereu cu „securea deasupra capului”. Nu știe dacă a tras sau nu cartea câștigătoare, nu știe cât nisip i-a rămas în clepsidră și nici câtă răbdare vor mai avea mintea și corpul ca să ducă această bătălie nesfârșită. Și uite că tocmai acești Oameni sunt cei mai în măsură să ne dea lecții despre cum se trăiește o viață, despre cum se urmează un vis. În ciuda tuturor obstacolelor din calea ta.

Never give up!

Da, mi-ar cam fi rușine să renunț! Când am tot timpul din lume la dispoziție (sau măcar fără ceasul sâcâitor ticăindu-mi la ureche a grabă!), când am toate resursele fizice și mentale, când orice renunțare ar fi semn clar de superficialitate. Ar trebui să stăm o secundă cu capul în mâini și să ne întrebăm: Care ar fi motivul meu să renunț? Și apoi să medităm dacă este un motiv real sau doar o scuză.

Tu? Care este motivul pentru care tu ai renunțat la visul tău? 

Citatul de duminică (39) – Despre surori

„A sister is a little bit of childhood that can never be lost.”

Marion C. Garretty

Tocmai pentru faptul că omul a fost creat ființă socială, îl paște adesea un mare pericol: acela de a deveni un lup singuratic, într-o existență care nu se mulează întotdeauna pe așteptările sale. Fie lucrurile sunt mai dificile, fie provocările sunt copleșitoare, fie oamenii se dovedesc înșelători. Și atunci preferă singurătatea, ca unica modalitate de a se pune la „adăpost”.

Desigur, fiecare individ se adaptează în felul lui. Unii își caută sprijinul acolo unde li se pare mai la îndemână: prieteni, străini, familie, apropiați. Nu există o lege care să spună clar că asta te ferește de tot felul de dezamăgiri sau de pericole. Nici măcar atunci când este vorba de cei care sunt „sânge din sângele tău.”

Cât despre mine, m-am născut cu siguranță într-o zodie norocoasă. Nu pentru faptul că am o soră – nu e nici meritul meu, nu e nici măcar ceva unic. Ci pentru faptul că am găsit mereu în ea, elementul de sprijin. De fapt, constat că titlul este greșit! Nu e un text „despre surori”, ci despre una singură, A MEA! 🙂

Totul a început…

…de la începuturi, desigur. Cu certuri, bătăi, îmbrățișări, împărțitul jucăriilor, iarăși certuri, iarăși lupte, lacrimi, jocuri și jucării…Un ciclu complet reluat de fiecare dată cu și mai mare intensitate. Sunt lucruri atât de îndepărtate, atât de intime și atât de dragi! În vremurile acelea, nu era așa de minunat să ai o soră de care trebuia să ai grijă pentru că „e mai mică”, pe care să o iei peste tot cu tine, cu care să împarți camera, păpușile, biroul, patul. La început, nu înțelegi de ce totul se rezumă, se împarte sau se referă la „doi”. Treptat, realizezi că nu poți mânca bomboana aia pe care ai primit-o la școală de ziua unui prieten, pentru că parcă ai lăsa jumătate și „celei mici”! Apoi te trezești că te umflă furia când cineva îi aruncă vorbe urâte și ai cam vrea să-i pocnești una între ochi, să-ți lase sora în pace. Când auzi în fața blocului vorbindu-se de „Omul Negru”, o iei la fugă spre ea și o tragi de mână să mergeți în casă, că…dacă există? Și dacă e adevărat că ia surorile mai mici și fuge cu ele?? Și uite așa, înțelegi că nu poate să treacă o zi fără să o auzi la telefon și că te îngrijorează orice întârziere a ei.

We have a history together…

Și nimic nu o poate șterge. Sora mea este omul care mă cunoaște cel mai bine și care simte cel mai ușor când nu este ceva în regulă. M-a iubit mereu necondiționat și a avut mereu încredere oarbă în ceea ce pot să fac. M-a încurajat în cele mai nebune ambiții și nu m-a judecat. Da, e un sentiment confortabil că știi că oricând poți să arunci gândurile albastre dincolo de firul telefonului, nu pentru a ți se oferi o soluție, ci doar pentru a fi ascultat. De-a lungul timpului, am simțit nu că am o soră adevărată, ci că este o parte din mine, în ciuda faptului că suntem extrem de diferite!

…azi îmi răsar numai știri și gânduri și idei despre iubire….

De ce te miri? 🙂 Iubirea se arată numai celor care sunt, la rândul lor, plini de iubire! Și se arată pentru că este ceea ce meriți. Pentru că ești un om bun, frumos, cu o minte sclipitoare și, mai ales, cu o infinită răbdare! Ți se arată pentru că gândurile tale nu au avut niciodată nici cea mai mică urmă de răutate, nici măcar împotriva celor care ar fi meritat-o! Aș vrea să mă pricep să spun lucruri frumoase ție și despre tine, dar uite că toată „măiestria mea” în a meșteri cuvinte, se îneacă pe undeva. Aș vrea și să mă pricep a-ți mulțumi pentru multele lucruri pe care le-ai făcut vreodată pentru mine. Dar mă mulțumesc să mă-nclin și să sper că viața asta va fi suficient de lungă cât să am timp să învăț toate lucrurile astea.

Te iubesc, sora mea! ❤ 🙂

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera