Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: despre oameni

Citatul de duminică (60 ) – Despre așteptări

„You poison yourself when you have a very negative outlook on the world.[…]But if you have expectations of somebody and it doesn’t turn out that way, it means your judgement regarding that person is wrong. […] It’s not the world that hurts you,it’s your own expectation.”

Jaques Fresco

Oamenii au așteptări. Uneori, așteptările astea depășesc cu mult realitatea sau posibilitatea de a se materializa. Și atunci suferim. Ca un câine abandonat, în liniște, cu capul în mâini și cu ochii scăldați în lacrimi. Inevitabil, căutăm vinovați. Probabil că undeva în adâncul nostru sperăm că suferința va fi mai ușoară. Iar dacă nu găsim vinovații care să ne mulțumească, ridicăm ochii spre cer și urlăm acolo: Dumnezeu e vinovat! Că doar el a făcut lucrurile să fie așa.

În realitate, așa-zișii vinovați nu ne ușurează cu nimic povara. Tocmai pentru că impresia că altcineva poartă vina lucrurilor care ni se întâmplă este falsă. Nu, nu lumea ne face să suferim, ci percepția pe care o avem noi asupra lumii.

Ne așteptăm ca oamenii să înțeleagă prin ce trecem. Iar dacă ei nu o fac, îi blamăm că nu sunt empatici și nu te compătimesc sau nu te susțin. De fapt, oamenii au o limită în a empatiza cu alții. Indiferent de apropieri, niciodată nu va putea nimeni înțelege ce se ascunde dincolo de masca pe care o purtăm zilnic pentru a  ne ascunde. Indiferent de lucrurile care ni se întâmplă, că e bucurie sau necaz, suntem întotdeauna singuri în asta. Iar ca să ceri cuiva să te înțeleagă întru totul este o aroganță. În fond, nu e nimeni dator să-ți trăiască viața, emoțiile, supărările, bucuriile: „pe omenire o doare-n fund de soarta ta!” (M. Sorescu – Iona)

Nu te aștepta ca alții să răspundă așa cum vrei tu să-ți răspundă. Iar dacă o faci, asumă-ți dezamăgirea. Și oprește-te!

Citatul de duminică (58) – Despre vârste

„Nu deplâng nimic pe lume decât că în tinereţe n-am ştiut că sunt tânăr.”

 Iovan Ducici

La începuturi, bătrânețea pare atât de îndepărtată încât nu te gândești că vei ajunge acolo vreodată. Ești preocupat să muncești, să agonisești, să suferi, să te consumi, să irosești minute prețioase și mai puțin să surprinzi esența a ceea ce înseamnă să trăiești. Îți parcurgi fiecare etapă fără să realizezi că te apropii de momentul acela când începuturile sunt cele care par îndepărate și atunci regreți și să speri că drumul tău mai are încă o distanță suficient de lungă de parcurs.

Sunt mereu lucruri pe care le amânăm în viața aceasta, găsind scuze, care mai de care mai ridicole și mai nejustificate. Cel mai adesea invocăm aspectul material. Ne zbatem să agonisim pentru „când ne va trebui” și nu înțelegem că ne trebuie, de fapt, ACUM. Ar trebui să ne oprim din goana nebună și să ne întrebăm mai des pe noi înșine:

  • Sunt fericit? 
  • Am făcut în viața aceasta ceea ce mi-am dorit să fac? 
  • Ce am ratat?
  • Ce aș alege să fac dacă aș afla că „mâinele” nu este atât de departe cum credeam? 

Nu mi-am făcut niciodată planuri prea mărețe. Poate de teamă că nu voi ajunge să le împlinesc. Mi-am construit viața calculat, am pășit cu reticență numai după ce am fost sigură că nu calc pe nisipuri mișcătoare. Dar la un moment dat experiențele și oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului m-au făcut să înțeleg că viața oferă rar „a doua șansă” și că visurile au termen de expirare uneori. Așa că ar fi mai bine să le urmez până când nu va fi prea târziu.

5 lucruri de făcut până la 60 de ani

Vreau să cred că 60 de ani nu e un prag, nu reprezintă o limită, ci doar un moment de răscruce sau un moment al bilanțurilor: ce am făcut și ce a mai rămas de făcut pe mai departe.

Mai vreau să cred că până la 60 de ani voi reuși să-mi îndeplinesc cinci visuri îndrăznețe. Nu absurde, nu imposibile, doar îndrăznețe:

  1. Să scriu a doua și poate a treia carte. Ultima dintre ele aș vrea să fie romanul care zace prin sertare de ceva vreme, cu filele împrăștiate ca gândurile mele. Cărți scrise, ca și prima, nu pentru alții, ci pentru mine. Pentru linitea sufletului meu și pentru bucuria de a vedea gânduri și experiențe și visuri (în)tipărite pe hârtie.
  2. Să ajung în Portugalia. Și poate și în Spania, dacă nu îndrăznesc prea mult să visez. Am călătorit destul de mult pentru așteptările mele, dar mereu va rămâne dorința de a vedea și alte locuri, de a-mi bucura ochii și inima cu frumuseți și minuni ale lumii ăsteia.
  3. Să înot lângă delfini. Poate așa îmi voi învinge teama de apă. Mi se pare încântător să dansezi în apele mării lângă niște ființe atât de pure și de fascinante.
  4. Să am o căsuță. Pentru unii poate părea un moft, dar pentru mine înseamnă oaza de liniște. Să fie locul unde mă pot retrage ori de câte ori mi se pare că viața devine obositoare sau dureroasă, când oamenii îmi par…inumani, când timpul se luptă să-mi demonstreze că nu-l pot învinge. Să pot sta la fereastra care dă spre grădină, cu o carte alături și un pahar cu sirop de fructe care să-mi amintească de gustul copilăriei și de mirosul proaspăt al grădinii bunicilor. Să-mi pot depăna amintiri și experiențe care au construit cei 60 de ani treaptă cu treaptă.
  5. Să fac suficient de multe lucruri mărunte care să-mi aducă clipe de fericire și să-mi facă viața frumoasă. În fiecare an. Sau poate în fiecare lună. Sau de fiecare dată când am ocazia. Tocmai pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă la celălalt capăt spre care te îndrepți. Să râd, să iubesc, să cânt, să dansez, să plâng, să râd din nou…

Iar la 60 de ani să-mi aștern pe hârtie alte 5 lucruri mărețe de făcut mai departe.

csm_Header_Yo_cc647f0fe3.png

Citatul e duminică (57) – Despre adulți și copii

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ

Of, copilul ăsta nu înțelege!

Îi explici o dată, de două ori, de trei ori ceva ce ție ți se pare firesc și logic. Îi arăți de o mie de ori cum se face un lucru aparent simplu, iar el îl face tot cum vrea el!  Îi adresezi o întrebare și, adult fiind, ai și niște așteptări legate de felul în care el, copilul, ar trebui să-ți răspundă. Iar când el o face altfel, te arunci asupra lui, impunându-i răspunsul pe care tu îl crezi universal valabil. De aici, conflicte: uneori te enervezi că nu reușești să-l determini să vadă lucrurile așa cum vrei tu, iar el plânge pentru că nu înțelege! Nu înțelege nici ce vrei tu, de fapt, nici de ce răspunsul lui nu e bun, pentru că în mintea lui, e singurul posibil.

Of, mama asta nu înțelege! Sau tata. Sau profesrul. Sau vecinul. Sau oricare adult  cu care intră el în contact.

Dar ce ar fi ca atunci când stăm de vorbă cu ei, să ne așezăm puțin în genunchi, doar pentru a ne afla la nivelul lor când le vorbim? Undeva, la nivelul privirilor noastre intersectate, este posibil să se producă o aliniere a perspectivelor, o conciliere a punctelor de vedere.

Ce-ar fi dacă în loc să vorbim mult și să le impunem punctul nostru de vedere, i-am asculta mai mult, oricât de ridicole și de absurde ni s-ar părea părerile/soluțiile/ideile lor? Ce-ar fi să le acordăm încredere, conducându-i discret spre ceea ce este corect și potrivit, prin ceea ce se numește învățare prin descoperire?

Până atunci, vom cotinua să vedem o pălărie în loc de un șarpe boa care a înghițit un elefant…

Citatul de duminică (56) – Despre voință

vointa

Omul are forțe nebănuite, dar și limite pe care și le impune singur, inconștient de forța pe care mintea și corpul să o au.

Astăzi a fost Maratonul București – 2016. Un eveniment la care am participat mai mult sau mai puțin din întâmplare. În ciuda frigului care s-a încăpățânat să-și facă de dimineață culcuș în trupurile noastre, atmosfera a fost veselă și optimistă. 14000 de alergători la acest maraton internațional! 14000! Iar eu, una dintre ei, înscrisă la o cursă foarte ușoară, cea de 3. 5 km, de dragul participării și din plăcerea de a alerga. Nu mi-a fost niciodată greu să parcurg distanța asta nesemnificativă, dar nici nu m-am aventurat niciodată să alerg mai mult de 10 km, limita maximă pe care am testat-o până acum. Pur și simplu, nu a fost pe lista de aspirații sau poate că m-am delimitat zona de confort și am rămas acolo, în siguranță.

Dar astăzi…

Astăzi am avut o revelație! După ce am terminat gâfâind traseul care înconjoară Palatul Parlamentului, am avut ocazia să văd startul cursei de semimaraton și maraton. Primii au fost cei care se aflau în „fotolii rulante”!

Astăzi mi-au dat lacrimile. Și mi-a fost rușine! Pentru că mă plâng uneori că mi-e greu, pentru că mi-am autoimpus limite fără să am vreo scuză pentru ele, pentru că am primit, din nou, o lecție: viața este așa cum alegem noi să ne fie. Uneori, chiar dacă te ia la palme, secretul este să nu te lași, să nu renunți, să nu consideri că totul este în zadar, că s-a sfârșit odată cu clipa nenorocită care ne-a pecetluit destinul. 

Am văzut oameni mândri, oameni ambițioși, oameni normali, alergând nu pentru vreun premiu, pentru vreun câștig, ci pentru a-și demonstra lor că pot merge mai departe, și nu oricum, ci cu fruntea sus! Oameni-campioni, oameni – învingători!

(Sursa foto)

Cum ți-ai petrece timpul liber?

Timp liber?

Cred că atunci când fiecare om se rupe de perioada frumoasă și lipsită de griji, se lovește puternic de zidul responsabilităților, care îi îngrădește orice umă de libertate. Cel mai afectat pare să fie timpul liber, după care noi toți tânjim în fiecare zi și pe care, atunci când îl avem, nu prea știm să-l valorificăm. Vina ne aparține în totalitate! Pentru că se întâmplă să prioritizăm prost acțiunile pe care „trebuie” să le facem, pentru că uităm că viața este făcută ca să fie trăită și nu împovărată, pentru că ne punem pe noi înșine, adesea, pe ultimul loc, amețindu-ne cu iluzii cum ar fi aceea că vom trăi cât lumea și că…„vom avea timp”.

download (1)

Antoaneta m-a întrebat cum mi-aș planifica timpul liber.

Ți s-a întâmplat vreodată să ai timp liber și să nu știi ce să faci cu el? Să te ia prin surprindere și să nu realizezi că ai putea face ceva numai pentru tine. Dar ceasul nu iartă asemenea greșeli! El ticăie mai departe nestingherit și insensibil la regretele tale târzii. Așa că mai bine să ne adunăm gândurile într-o listă, așa…de rezervă, pentru situațiile în care se ivește vreo posibilitate să faci ce-ți place:

  1. aș sta o zi întreagă întinsă pe iarbă, să citesc sau să scriu sau să dorm sau să ascult liniștea sau toate astea la un loc;
  2. aș pleca câteva zile (2-3) singură și cu rucsacul în spinare, pe cărări de munte sau pe drumuri de sat;
  3. aș lenevi o zi întreagă! Da, asta aș face! Absolut nimic! Mi-e dor să nu fac nimic o zi întreagă!
  4. dacă e să pot combina dorințele (timp liber și bani suficienți 😀 ), aș face o zi specială de…„simțit bine” 😀 Asta ar include un masaj, o înfrumusețare, niște cumpărături (doar sunt femeie! 😀 )
  5. m-aș uita la filme o zi întreagă, ca să recuperez ce nu am mai văzut de atâta timp.

Și ar mai fi lucruri de făcut. Dar evit să fac planuri, pentru că, de multe ori, se dovedește că lucrurile neplănuite ies cel mai bine!  Așadar, timp liber să fie, că de restul…mă ocup eu! 😉

Voi? Ce ați face?

Citatul de duminică (49) – Despre durere

Citat-Sofocle

Ciudat (dar deloc întâmplător) a creat Dumnezeu pământul ăsta! Jumătate se scaldă în lumina soarelui în timp ce cealaltă jumătate se scufundă în lumea viselor. Și ca să nu se supere oamenii, tot Dumnezeu a învârtit pământul, ca să ajungă tuturor și lumina, și visele, la intervale regulate.

Oamenii, însă, nu au înțeles că pământul NU este al lor! Ci este o „locuință” temporară pentru trupul lor, supus trecerii dincolo. Și s-au gândit că ar trebui să-și asume proprietatea acestui pământ, cu acte și pretenții, cu aroganțe și minciuni.

Așa se explică de ce ne provocăm suferințe unii altora pentru lucruri care sunt trecătoare: petrol, pământ, ape, aur, păduri și toate câte mai sunt (încă). Ne omorâm între noi mai des și cu mai multă înverșunare decât  a făcut-o Cain la începuturile omenirii. Și mai grav, o facem în numele unei (false) credințe, într-un Dumnezeu care nu există! Nu în forma în care o vedem noi, nu în imaginea pe care i-am atribuit-o.

Mii de morți, alte milioane de oameni mutilați sufletește nu mai fac diferența între o jumătate, plină de soare, și cealaltă, plină de vise. Pentru ei ceasul s-a oprit, visele s-au spart, iar singurul lucru pe care îl mai au în viețile lor este durerea. Nu cea fizică, suportabilă, ci cealaltă. Câte întrebări or fi izvorând din glasurile lor mute : de ce? cu ce au greșit? când are să se oprească acest carnagiu? Cum par „suferințele” tale în oglindă? Nu ai ajuns în concediu, ți-a sărit o unghie, te-ai certat cu iubitul, ai picat bacul… Nu ai, oare, sentimentul, că îți e bine așa „rău” cum îți e, privind ce se întâmplă în lume? Și nici măcar nu e suficient de departe cât să poți considera că ești în siguranță.

În tot timpul ăsta, alți oameni, de pe altă jumătate de pământ, stau pe margine și își dau cu părerea despre teroriști, despre puteri, despre împărțirea lumii, despre cum ar trebui să fie ca să fie „bine”.

Nu vă lăsați păcăliți! Necazurile omenirii nu sunt doar ale omenirii, ci sunt ale noastre, ale tuturor. Nu poți crede că nu te vor atinge, că nu te vor afecta și că tu vei putea alerga fericit după Pokemoni închipuiți, la nesfârșit. Fiecare lucru pe care îl facem sau pe care NU îl facem, va avea consecințe asupra existenței noastre.

Citatul de duminică (38) – Despre greșeală

12403

Creștem cu teama – indusă de cei care ne „educă”- de a nu greși! Tot ceea ce facem trebuie să fie fără cusur, pentru că, nu-i așa, orice greșeală se…plătește. Dacă nu aici, pe lumea cealaltă. Și iată cum se inserează în mințile fragede teama de tot ceea ce presupune viața de apoi. Unde totul se contabilizează, până în cele mai mici detalii și unde nimic nu rămâne „fără răsplată”.

Să nu cumva să greșești! Ai auzit asta frecvent, nu-i așa? Să nu greșești când îți faci temele, nici când dai un test la școală. Să nu greșești față de părinți sau de rude. Să nu greșești când alegi un drum sau când decizi care îți va fiperechea. Să nu greșești când îți educi propriul copil sau când vei avea șansa de a o lua de la capăt, cu nepoții tăi. Și tot așa…

Totuși, or fi având și greșelile un rost pe lumea asta! Nu știu dacă au „ceva sacru în ele”, dar cu siguranță fac parte din acel „rău necesar”. Cred că greșelile reprezintă cea mai elocventă lecție de viață. E drept, cel mai bine e să te ferești de ele, pentru că până la „viața de apoi” e posibil să ți se întoarcă însutit chiar aici, în existența ta imediată. Cert este, însă, că nu le poți ocoli, oricât de mult îți dorești să ai un drum fără cusur, iar unul dintre motive este acela că uneori nu îți dai seama că ai greșit decât undeva pe la sfârșit. Regretele sunt inutile. De aemenea, și încercarea de a le corecta. Cel mai bine ste să le asimilăm, să ni e asumăm și să le transformăm în semnale luminoase pentru întreaga existență de acum înainte.

Totul este să nu greșești față de tine însuți/însăți: să nu-ți neglijezi instinctele, să nu-ți negi dorințele, să nu-ți abandonezi visele. Chiar daca esle înseamnă un capriciu al momentului. Nu poți ști niciodată „cum ar fi fost dacă…”.

Să dai în mintea copiilor!

Prea multă seriozitate strică! Ca să nu mai spun că alții, mult mai înțelepți decât mine, au zis că trebuie să păstrăm vie partea aia din noi care miroase încă a inocență. Cum poți face asta? Cum poți cel mai ușor să-ți aduci aminte de copilărie? Jucându-te! Să nu ratezi niciun prilej de a te bucura de lucruri mărunte, eventual chiar alături de copilul tău, căruia nu-i mai ești părinte, ci partener de joc.

Sunt momente când simți că trebuie să-ți relaxezi corpul și mintea în egală măsură. Când ai vrea te scuturi de toate grijile, să uiți de responsabilități și să-ți petreci timpul ca pe vremuri: la un șotron, „9 pietre”, „Flori, fete sau băieți”. Sau când ai da orice să schimbi laptopul de la serviciu cu un play-station de oricare generație. Mă gândesc că nu trebuie să fie atât de greu! Meriți să te întorci în timp pentru câteva momente și să te revigorezi.

Întâmplător (sau nu!) am intrat aici și am dat peste niște jocuri distractive, numai bune de scuturat mintea pentru câteva minute într-o pauză de muncă. Mi-am adus aminte de vremea (multe prea îndepărtată!) când îmi luasem primul calculator și descopeream în fiecare zi câte ceva nou de făcut. Iar jocurile online…abia așteptam să se facă seară, să-mi termin treburile și să mă așez confortabil în scaunul de la birou. Am avut două pasiuni. Prima era puzzle-ul! Și am găsit o mulțime de variante, spin puzzle, 3D puzzle, jigsaw puzzle pe care le-am încercat cu un zâmbet larg pe chip. M-au distrat copios cele cu personajele din filme de animație populare: Despicable me, Rapunzel, piratul Davy Jones sau Alvin și veverițele lui haioase. Celelalte jocuri care mă provocau mereu în tinerețile mele apuse, erau cele în care trebuia să găsesc diferențele sau obiectele ascunse. Ochii îți joacă feste uneori, timpul din clepsidră se scurge mai repede decât în mod normal, iar punctajul nu e suficient pentru nivelul următor. Vi se pare cunoscută senzația?

Toate jocurile pe care le-am testat mi-au adus aminte că uneori e nevoie de lucruri simple ca să zâmbești. Mi-am petrecut o pauză de la treburile cotidiene distrându-mă cu personaje simpatice, mai vechi (Familia Simpson) sau mai noi (Curiosul  George) și încercând să înving adultul din mine, mult prea serios și critic uneori.

Uităm adesea că seriozitatea în exces dăunează grav sănătății, mai ales celei mintale. E bine să mai pășim din când în când și dincolo de realitatea imediată și să ne amintim cât de bine poți să te binedispui dând în mintea copiilor!

Citatul de duminică (19) – Despre vârste

“But we never get back our youth… The pulse of joy that beats in us at twenty becomes sluggish. Our limbs fail, our senses rot. We degenerate into hideous puppets, haunted by the memory of the passions of which we were too much afraid, and the exquisite temptations that we had not the courage to yield to.
― Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray

„Nu ne vom recăpăta nicicând tinerețea”… Vom tânji după ea, o vom invoca atunci când aniversările nu vor mai reprezenta un moment de bucurie, ci doar de conștientizare a trecerii ireversibile a Timpului. O vom visa, lăsând deoparte orice detaliu care ar putea să o umbrească și vom trezi trecutul selectiv, doar ca să-i putem plânge risipirea.

Când realizezi că ai îmbătrânit? Când „zvâcnirea aceea de fericire pe care o simțim la douăzeci de ani începe să pălească”. Fiecare își duce anii în ritmul său, încercând să sfideze statisticile, manualele de anatomie și ticăitul propriului „ceas biologic”. Unii bravează în fața celorlalți, își neagă vârsta, încearcă să se mențină în formă, îți aleg veșminte „tinerești” doar-doar nu se observă nici ridurile, nici cearcănele, nici oboseala chipului, nici uscăciunea trupului. Și se străduiesc să pară atât de tineri, încât, la un moment dat, dau în mintea copiilor de-a binelea.

În realitate, vine un moment când „membrele ne devin inerte, iar simțurile ni se atrofiază”. Vrem, nu vrem vine o vreme când ne simțim neputincioși, când pierdem strălucirea din privire, când urechile refuză să mai redea dulceața sunetelor, când nu mai putem mirosi viața.

Și atunci? Atunci putem alege. Putem să „devenim păpuși hidoase, bântuite fie de umbra pasiunilor pe care ne-a fost prea frică să le trăim, fie de sublimele tentații cărora nu am avut curajul să le cedăm”. Și atunci ne vom transforma viața într-un imens regret a ceea ce NU a fost, lucru care subliniază inutilitatea unui dar primit fără instrucțiunile de folosire. Zilele rămase vor fi lacrimi care vor îneca bucuriile clipelor și ne vor accentua hidoșenia. Sau, putem să ne privim în oglindă și să ne acceptăm așa cum suntem, să ne iubim așa cum am devenit și să ne zâmbim mai întâi nouă înșine.

descărcare

(Sursa foto)

Citatul de duminică (9) – Despre zbor

Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.

Constantin Noica

Am stat de vorbă cu cineva care se visează des zburând. Dincolo de semnificații mai mult au mai puțin aberante găsite de pricepuții într-ale „științelor onirice”, cred că visul acesta poate fi interpretat ca o permanentă dorință de a-ți depăși propriile limite. Dar cine îți impune limitele astea? Tu însuți/însăți în urma unei analize a ceea ce ești și ceea ce poți? Ori sunt limite impuse de o anumită condiție socială, economică etc.? Și dacă aceste limite există, le poți depăși? TREBUIE să le depășești? Și ce e dincolo de ele?

Suntem nemulțumiți de ceea ce avem!

În general, ar trebui să fie un semn bun. Ar trebui să fie motorul care să ne propulseze spre ceea ce înseamnă cu adevărat viața asta: să căutăm, să îndrăznim, să visă, să împlinim, să o luăm de la capăt, să ne depășim pe noi înșine. Esențial ar fi să putem înțelege când ni se întâmplă ceva bun și să-l acceptăm ca atare. Să ne bucurăm de momentul acela și să-l păstrăm în noi ca semn al realizărilor noastre personale. Apoi să căutăm alte momente care să ne facă să cântăm, să dansăm, să vedem frumusețea vieților noastre.

În schimb, de multe ori suntem nemulțumiți fără justificare. Ne temem de drobul de sare în loc să schimbăm perspectiva. Ne temem de ceea ce „ar putea să fie”, ne amăgim la gândul „ce ar fi fost dacă”. Și în tot timpul ăsta, minutele se șterg. Se sting întocmai ca lumânările pe tortul de aniversare. Se topesc și se reintegrează în marele Timp, lăsându-ne cu frământările, cu gândurile, cu regretele.

Îți spun ție acum: a crede că poți zbura, nu e totuna cu zborul însuși! În plus, zborul nostru este doar al nostru, prin urmare îl facem doar ca să ne simțim…„relevanți” într-o lume care nu dă doi bani pe anonimi…

Să NU mori din dragoste, rănită!

Rudia nu iubește. Nu-i plângeți de milă! Nu e ca și cum ar suferi de vreo boală incurabilă, căci nu mai este cazul. E o altă bătălie cu morile de vânt pe care a câștigat-o prin abandon (al ei) în runda…Nici ea nu mai știe în care rundă. Dar asta e altă poveste. Neinteresantă.

Îi place sau nu, Rudia trăiește într-o lume în care oamenii se automutilează sufletește, după principiul „de bună voie și nesilit(ă) de nimeni”. O lume în care sentimentele sunt fie prost interpretate (spre deloc), fie călcate în picioare cu bună știință. Și asta nu are nimic de a face cu a fi bărbat sau femeie, cu bătălia absurdă între sexe. Am cunoscut bărbați sensibili care și-au abandonat orice urmă de orgoliu prostesc ca să demonstreze că pot să facă o femeie fericită. În egală măsură, am cunoscut și femei care au călcat ele însele în picioare (cu tocuri de 15)  și au făcut terci orgoliul masculin al partenerilor lor. Cu toate acestea, dacă ar fi să ne luăm după statistici, în majoritatea cazurilor, cel puțin la suprafață…de la bărbați „vine ploaia”…

Și acum să revin la povestea cealaltă…despre care am aflat întâmplător. Și zic așa:

Prostule! Femeia asta te iubește! Se vede pe chipul ei, în vocea ei, se vede din felul în care îți pregătește micul dejun sau îți calcă o cămașă, din vorba bună pe care o găsește de fiecare dată când ajungi obosit și nervos. Clasic, nu? Să particularizăm! Femeia asta îți crește copilul ca și cum ar fi al ei, cu toate problemele incluse în pachetul promoțional! Probleme emoționale grave ale unui copil care, în plus, și-a pierdut și mama la o vârstă la care nu înțelege prea bine de ce. Nu doarme nopțile ca să stea cu el, îi dă tratamentul la timp, merge cu el pe la specialiști și învață să-l înțeleagă. Și tot femeia asta, și tot din dragoste, îți mai face unul, al vostru, fără să facă diferențe între copii. Nu are nopți liniștite, nu are timp pentru ea, se sacrifică, dar nu pentru că i-ar cere cineva să facă asta și nici pentru că se simte bine în postura de martir, Ci pentru că te iubește, idiotule, și a ales să trăiască o viață alături de tine.

Când ai devenit o brută? Când ai început să-i vorbești urât în fața copiilor voștri? Când ai încetat să-i mai accepți mângâierile pentru că ești prea obosit, orgolios, sătul de ale tale? De ce oare, pare că ai lovi-o de fiecare dată când îi vorbești?

Și într-o zi, ea se satură și pleacă. Pur și simplu. Își ia copilul, îl sărută cu lacrimi în ochi pe celălalt, care iar nu înțelege de ce a mai pierdut o mamă, și pleacă! Nu-i ajung banii, nu știe unde va sta, nu știe cum și dacă se va descurca, dar îi e clar că nu mai suportă să-i calci în picioare mângâierile, suferințele, sentimentele, eforturile…

Iar tu? Mutarea e a ta. Și ești în șah.

Citatul de duminică (5) – Despre plecări

„Când cineva la care ţii pur și simplu pleacă, aminteşte-ţi, că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul…”

(Sursa)

În general, ne lipim de oameni pentru că SUNTEM ființe sociale. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de cineva care să ne iubească, avem nevoie de oameni care să ne sprijine sau să ne scuture când e cazul. Dar nimic nu este veșnic, iar omul este, cu certitudine, schimbător.

Te bucuri când intră cineva în viața ta! Simți că ți se umple un gol, că te completezi cumva, că nu ești singur pe lume, că poți găsi înțelegere sau pur și simplu te bucuri de o companie plăcută. Câți se gândesc cum pot păstra omul acela lângă ei? Poate pentru că luăm totul ca pe o garanție sau pe un dat pe care îl merităm. Și într-o bună zi, omul acela pleacă. Din vina ta, din vina lui, din vina altora…Cine poate ști? Și, oricum, mai contează? Cert este că la un moment dat, te trezești singur și poate nu e deloc ușor. Mai greu este când pleacă furtunos, aruncând vorbe de ocară, nedreptăți sau mototolind ca pe o hârtie de care nu mai ai trebuință, o prietenie de câțiva ani buni…

Cineva mi-a zis zilele trecute – și zău de mai știu cine! 😦 – că atunci când pleacă cineva din viața noastră  e semn că face loc altcuiva. Așa să fie oare?

Lucrurile bune chiar se întâmplă în fiecare zi?

Secretul cu lucrurile bune este să nu le aștepți și să nu le vrei pe toate odată. Lucrurile sunt bune dacă te surprind pe lângă că îți fac bine. Dacă ele s-ar găsi la tot pasul, este posibil să treacă drept aspecte monotone ale unei vieți lipsite de provocări. Gurile rele ar spune că lucrurile bune sunt pentru cei care le merită. Dar eu aș spune mai curând că tocmai de asta sunt bune: că li se întâmplă tuturor! 🙂 Doar să știe să le aprecieze.

 Ce lucruri bune ai vrea să ți se întâmple ție?

Evident, nu mă aștept să îmi spui că ai vrea să câștigi la loto și să te umpli apoi de diferite obiecte mai mult sau mai puțin scumpe până nu mai știi la ce-ți trebuie. Cunosc astfel de oameni care au de toate și pentru care un cadou simplu nu mai are niciun efect pentru că „au de toate”. Nu aș vrea nici să filosofăm despre cât de importantă este sănătatea sau omul de lângă tine (lucruri cu care sunt de acord, de altfel!), pentru că este ceea ce își dorește fiecare dintre noi. Aș vrea să îmi spui despre micile bucurii care îți fac ziua mai frumoasă, munca mai ușoară, sufletul mai încântat.

În general, oamenii sunt preocupați de tot ce este legat de câștigarea existenței. De aceea, sunt stresați, poate frustrați, de aceea, nu găsesc timp pentru sufletul lor. Sunt atât de cufundați în gânduri, încât cu greu se opresc din alergătura zilnică să-și tragă sufletul și să se bucure de… lucrurile bune din viața lor.

Cum ar fi o dimineață prea timpurie, în care ochii refuză să se trezească, fără cafeaua care se face singură la expressor în timp ce tu execuți ritualul zilnic înainte de a merge la muncă? Cum ar fi o zi de sărbătoare fără sutele de mesaje și apeluri primite de la oameni dragi pe telefonul tău mobil? Nu-i așa că adori mașina ta de spălat silențioasă care își face treaba nestingherită în timp ce tu te poți relaxa sau poți petrece momente de neuitat alături de familie? Poate vrei să faci un cadou practic pentru cineva drag, la un preț pe care ți-l poți permite: un cameră foto, un media player, un storcător de fructe? Poate părea un clișeu, dar este foarte evident că tehnologia îți dăruiește două lucruri esențiale: îți face existența mai ușoară și îți acorda timpul necesar pentru a savura momentele frumoase și a te bucura în fiecare zi de ele, așa cum ar trebui. De fapt, asta și vrea să demonstreze noua campanie DOMO: că existența ne este presărată cu mici bucurii și că în fiecare zi ni se întâmplă lucruri bune.

 

Împăciuirea se amână până la noi dispoziții

Ajungi într-un moment în viața ta când unele lucruri nu pot fi anulate. Nu e ca și cum ți-ai luat un bilet la un concert și decizi cu o oră înainte că nu mai mergi pentru că nu-ți place cum îți stă părul. O palmă dată, un cuvânt aruncat să lovească, un gest nepotrivit…sunt iremediabile. Oricât te vei strădui să retractezi, nu vei putea. Îți rămân două variante:

a) cârpești  ce poți cârpi, cu precizarea că nu va putea fi niciodată refăcut originalul. De aici și atâtea destrămări. Cicatricea se încăpățânează să se arate în toată splendoarea ai și de câte ori îți vei arunca ochii înspre ea, va înflori, aruncându-te din nou în „Valea Plângerii”.

b) renunți de tot, ceea ce ar arăta despre tine înțelepciune și, eventual, o bucată de creier. Treburile astea cu „să refacem lanțul de iubire” sunt…utopice de-a dreptul. Cuvântul ăla urât de ți l-a spus s-a lipit ca eticheta de borcanele de dulceață din comerț. Nu numai că nu o mai poți da jos, dar de câte ori te uiți în oglindă, îți amintești ce ți-a zis și te sfredelește până-n adâncul adâncurilor: „cum a putut să spună asta”, „de ce?” etc.

Cunoști un om și crezi că e definitiv procesul ăsta de cunoaștere, că veți merge așa, împreună, pe același drum, toată viața. A lui, a ta sau, dacă aveți noroc, a voastră împreună. Doar că și drumurile au „schepsis”-ul lor. Nu pleci la drum așa…fără o pregătire prealabilă. Măcar destinația și condițiile (ne)favorabile să fie cunoscute. Eventual, partenerul de drum pentru o bună…întovărășire. Altfel, riști

  • să mergeți separat, unul într-un sens, celălalt pe contra(sens);
  • să mergeți împreună, dar într-o tăcere mormântală;
  • să mergeți împreună, dar în ritmuri diferite.

Și atunci? De ce atâta tevatură? Că mersul ăsta „împreună” devine monoton, de-a dreptul plictisitor. Iar la prima intersecție, abia așteaptă unul să o ia în altă direcție, să facă…„o rupere de ritm”, o reconsiderare a coordonatelor, o reconfigurare a GPS-ului personalizat.

Un om avea un sentiment pe care nu și-l explica; și-atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut. Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți exprima. Și aceasta chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul lui și trecerea ta.

Antoine de Saint-Exupery

Dar  dacă nu ești cuprins de același sentiment? Treci pe lângă boțul de lut și îți vezi de drumul tău fără întovărășire.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de atfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Normalul? E plictisitor.

Am încercat o dată să fiu normală. Cele mai rele 2 minute din viața mea.

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea