Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

(sursa foto)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

Citatul de duminică (66) – Despre dezamăgiri

„Dar ştii bine că dezamăgirea nu este decât acţiunea creierului tău prin care el se reajustează la realitate după ce descoperă că lucrurile nu sunt aşa cum credeai.”

Brad Warner

Ne construim niște lumi imaginare, în care totul este perfect. Apoi țesem vise mărețe fundamentate pe niște așteptări. Pânze de păianjen. Pășești pe ele ușor, crezi că ești suficient de atent și că nu ți se poate întâmpla chiar ție să se rupă. Dar într-o bună (?!) zi, te trezești căzut într-un hău al deznădejdei. Și te apuci să întrebi „De ce?”, „Cu ce am greșit?”, „Cum s-a putut una ca asta?” etc.

Nimeni nu te poate dezamăgi mai tare decât tu însuți/însăți! Pentru că îți construiești lumi false pe premise greșite. Ai așteptări de la ceilalți, fără să conștientizezi că nu poți controla nimic din ceea ce ei fac de-a lungul vieții lor.

Te aștepți să primești recunoștință veșnică pentru ceva ce ai făcut? Dar cine oare ți-a cerut lucrul acela? Dacă l-ai făcut forțat, asumă-ți insatisfacția. Dacă l-ai făcut, însă, de plăcere, rămâi cu gustul ăsta. Al lucrului făcut din suflet, căci pentru tine l-ai făcut, nu pentru celălalt.

Te aștepți ca iubirea, afecțiunea, pasiunea să fie veșnice? Nu ai învățat încă de trecerea firească a lucrurilor în cealaltă dimensiune? Da, totul moare, totul se sfârșește. Aparent. Numai cât să facă loc altor lucruri frumoase care să-ți înflorească „grădina”. Hrănește-te cu ceea ce primești sau construiești. Ia-le ca atare și bucură-te de fiecare fărâmă, până la stingerea ei, care nu trebuie să te ia nicicum prin surprindere.

Te aștepți ca lucrurile să ți se întâmple pur și simplu pentru că… meriți? Cu siguranță ți se întâmplă pe măsură. Doar că nu în forma în care tu ți-ai definit așteptările. Lasă-le pe acelea și deschide ochii mari. S-ar putea să-ți pierzi șansele așteptând trenul greșit.

Dacă totuși cazi în dezamăgire, ia-o ca pe un pas înainte, ca și cum cineva ți-ar ordona să-ți deschizi pleoapele, să vezi ce tocmai ai trăit și să te asiguri că nu mai calci acolo niciodată.

Citatul de duminică (65) – Încercarea moarte n-are

De câte ori nu ai ezitat când a trebuit să iei o decizie mai mult sau mai puțin importantă? Ai tot cântărit, probabil, ai stat pe gânduri o vreme și apoi a decis: „Încercarea moarte n-are!” Cum se traduce asta, de fapt?

Că ai vrea mult să te arunci în valurile înspumate, dar nu ai curaj,
sau
Că ești curios de mori, dar nu vrei să te faci de râs,
sau
Că ți-ai mai luat-o în freză, dar te faci că ai uitat, de dragul unei noi tentative, poate-poate,
sau
Că te-ai gândit bine și nu ai nimic de pierdut.

Oricare ar fi „traducerea”, decizi că DA, mergi pe calea asta și vezi tu pe urmă unde duce.

Acum, dacă e o chestiune extrem de serioasă, poate ar fi cazul să reanalizezi toate coordonatele și să reevaluezi potențialele riscuri. Dacă, însă este vorba de participarea la SUPERBLOG, poți alege oricare dintre variantele de traducere liberă de mai sus și te lansezi pe orbit…elea!

Da, înțelegem, ne mai cramponăm noi de replici celebre, de genul :

„Oh, nu prea am timp!”

„Vai, mă simt nedreptățită de stimatul juriu!”

„Mda, oricum nu câștig nimic, mai bine mă opresc!”

„Câh! Ai văzut ce text are ăla/aia și ce punctaj baban a primit?”

Dar, în fond, dacă tot te-ai băgat în horă, îți asumi riscurile, joci până-ți tocești pingelele tastele și taci. La final, tragem linie și vedem dacă a meritat sau nu. Că până la urmă….„încercarea moarte n-are”!

Citatul de duminică (64) – Despre melancolii

„Tăcerea e motivul pentru care icoanele trecutului nu ne stârnesc dorinţe, ci mai degrabă tristeţe – o melancolie imensă şi inexplicabilă.”

Erich Maria Remarque în Nimic nou pe frontul de vest

Tăcerile îngroapă amintiri. Ele sapă adânc cu fiecare zi care se scurge, rupând în două tărâmuri. Și așa, trecutul devine doar icoană. Uscată, rece, cu privirea întoarsă și fără suflare. O vreme, te lași purtat de melancolia momentelor vii, și te închini icoanei aceleia, cerând…nici tu nu știi sigur ce anume. Poate implori o reîntoarcere în timp, poate cerșești câteva clipe în plus sperând că vei putea face o magie, multiplicând la infinit „clipa cea repede”. Poate speri că icoana aceea va prinde viață și te vei trezi inundat de atâta fericire, încât îți vei dori și tu, ca fFust, să urli Timpului să se oprească.

În zadar, însă. Icoana rămâne uscată, rece și cu privirea întoarsă.

Și atunci dorințele se sting. Sufletul moare, strivit de aroganta rațiune care își proclamă din nou suveranitatea, victorioasă.

„Ți-am spus eu?”

Ți-a spus. Desigur, nu ești foarte prieten cu rațiunea. Are darul de a te trezi când ți-e visul mai dulce. Îți întoarce privirile de la filmul preferat pe care îl țeși cu atâta migală, încât ajungi să te îneci în propriul scenariu. Și o urăști! Fie pentru că ți-a stricat momentul, fie pentru că te-a lăsat să cazi ca prostul în visare.

Iar atunci încep tristețile. Lupta cu tine și cu propriile dorințe prăfuite și zdrențuite.

Stop! Nu e vreme de melancolii imense și inexplicabile! E momentul să faci pactul cu propria rațiune! Asta dacă vrei să mai câștigi o bătălie cu Sinele.

Citatul de duminică (63) – Despre apă

„Fii ca apa!”

Filosofia taoistă

Ai încercat vreodată să oprești un râu? Fie și în joacă. Să-i poți întrerupe mângâierile pietrelor, să-i reduci sunetul la tăcere, să-l faci să-și schimbe goana spre unde vrei tu, nu spre ce vrea el.

Dacă nu ai încercat încă, fă-ți mâinile căuș și pune opreliște curgerii lui. Vei vedea cum stă o secundă, uimit, apoi îți inundă palmele și își folosește fiecare moleculă ca să-și construiască drumul nou peste palmele tale. Va curge înainte, nestingherit, fără să-i pese nicio clipă de îndrăzneala ta nesăbuită.

Apele curg. Așa le-a fost datul încă din ziua întâi, când Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Le-a făcut puternice, să poată săpa munți. Le-a făcut neobosite, să poată străbate lumea asta în lung și în lat, fără să aibă vreo clipă de răgaz. Și le-a făcut nemuritoare, căci orice s-ar întâmpla, ele renasc, să potolească setea universului. Le-a făcut dulci și sărate ca să le poți „gusta” după voia inimii. Clare și luminoase, vesele și pline de viață.

Ai simțit vreodată supărarea apelor? Te-ai temut de învolburarea lor? De zgomotul lor rupând în cale tot ce este mâna omului? De biciuitul lor aspru, ca semn că Dumnezeu a îndurat suficient și că lumea ar trebui să-și potolească odată „curgerea nefirească a lucrurilor ei”?

Râul…nu îl poți opri, oricât de mult ai încerca, oricât de mult ai cunoaște. Poate îi vei stăvili pentru o clipă curgerea. Dar să știi că mereu vei avea în spate teama că odată și odată se va izbi cu puterea adunată în stăvilarul pe care i l-ai pus și că atunci, când își va recâștiga libertatea, va năvăli mai puternic, mai hotărât să-și urmeze calea.

Cred că Dumnezeu a sădit un strop din apele învolburate ale Pământului undeva, adânc, în mine.

Citatul de duminică (62) – Despre frustrări

„Frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate.”

John Dollard

Cel mai periculos lucru legat de frustrări este faptul că ele sunt invizibile. Te bântuie, te coboară, te chinuiesc, scot la suprafață ceea ce e mai urât din tine. Dar tu nu le poți vedea. Iar ceea ce nu poți vedea, nu există, nu? Dar vântul? Dar aerul? Dar Dumnezeu? Uite câte există fără să le poți vedea.

Cineva însămânțează frustrările astea foarte de timpuriu, foarte adânc în ființa ta. Unii le numesc „păcatele părinților”. Alții se leagă de ADN și de ceea ce există „predeterminat” în genele noastre. Viața și persoanele care își intersectează destinele cu al tău, alegerile pe care le faci contribuie esențial în a transfroma frustrările în niște monștri din ce în ce mai dificil de controlat. Apoi, la un moment dat, începi să le simți din ce în ce mai acut. Sunt mai puternice decât tine, oricât de mult ai încerca să le ignori. Și atunci lovești. Cu furie. Nu te poți atinge de ele, dar poți arunca cu vorbe tăioase, poți răni cu bună știință, poți să devii rece și intransigent. Devii agresiv, fără să selectezi formele acestei agresivități. Nu te interesează ce efecte are asta asupra celorlalți, pentru că nimic altceva nu-ți stinge setea de „răzbunare”. De ce și pe cine nu are importanță. E un soi de luptă pe care o dai cu restul lumii, cu restul universului. Doar pentru că nu poți controla monștii aceia născuți în tine și alimentați de propriile trăiri, lipsuri, aspirații înecate, eșecuri neprevăzute. Cine câștigă? Tot ei. Monștrii. Frustrările pe care le porți cu tine ca pe o literă stacojie impregnată în toate celulele corpului tău. Nu dispar. Se hrănesc cu neputința ta de a trece mai departe, de a lăsa în urmă tot ce nu merită luat după tine. Rânjesc ghiftuite de după umărul tău și așteaptă următorul moment în care să iasă la suprafață victorioase.

Și în tot timpul ăsta, îi îndepărtezi de tine pe toți cei care, poate, ar fi avut o șansă să-ți arate că viața asta are și lucruri frumoase.

Citatul de duminică (LXI) – Despre dragoste…în vremea holerei

“Amputees suffer pains, cramps, itches in the leg that is no longer there. That is how she felt without him, feeling his presence where he no longer was.”

Gabriel García Márquez, Love in the Time of Cholera

„Stătea la fereastră. Cu mâinile împreunate lăsate să cadă în poala rochiei și cu gândul departe. Nu știa exact dacă voința o dusese înapoi în vremurile acelea sau un soi de memorie involuntară izvorâtă din cine știe ce atingere cu obiectul care a declanșat-o: paginile galbene ale unei cărți vechi. O scotea din sărite că nu știa nici măcar ce anume îi stârnise întoarcerea dincolo de o poartă pe care o închisese cu ceva vreme în urmă. Da, uitase să o ferece. Sau…poate nu uitase? Poate o lăsase așa intenționat, ca să mai tragă din când în când cu ochiul spre dincolo. Să mai simtă exaltarea momentelor fericirii iluzorii. Și este drept că se întorcea uneori, sperând să găsească din nou căldura care îi toropea trupul pornind din adâncul ființei ei. Se trezea pierdută între atâtea amintiri care o ademeneau și care o făceau să înțeleagă sursa nefericirii ei prezente. De ce oamenii se complac în a-și perpetua durerea? De ce nu se îndepărtează de ceea ce o cauzează și rămân pironiți contemplând, ca și cum i-ar savura dulceața?

După ce închidea iar poarta, uitând să o ferece și de această dată, cădea ca într-o boală cruntă. De ca și cum ar fi băut dintr-o apă otrăvită și astfel își putea justifica durerea înfiorătoare. Mai întâi în piept, apoi îi paraliza membrele și îi întuneca ochii. Nu putea nici măcar să plângă, de parcă un blestem crunt fusese aruncat asupră-i.

În tot delirul, îl zărea ca o umbră. Îi uitase parfumul. Dar nu-i putuse șterge din memorie ochii mari și negri. În ei zărise atunci un amestec de suferință și speranță. Acum i se părea că ascundeau, de fapt, un plan diabolic. Erau prea multe „coincidențe”: biletele scrise, iubirea declarată atât de radical, odată cu lepădarea de tot ceea ce alcătuise lumea lui până atunci, așteptarea, promisiunile… Iar ea nu credea în coincidențe! Găsise cartea care care îi dădea răspunsuri, fără ca ea să le fi cerut vreodată. Abia acum, citind-o, avea un soi de epifanie. Simțea că tot ce nu înțelesese până atunci despre el se lumina acum, așa cum dezvelește soarele treptat câte un petec de pământ. Abia acum îl ajunsese din urmă. Fusese oarbă și naivă. Se întrebase atunci de unde izvorăște atâta iubire și nesfârșita răbdare și care va fi capătul. Acum înțelegea că a ajuns puțin mai târziu undeva unde el fusese deja și unde își consumase momentul. El se jucase cu timpul pe care l-a folosit în favoarea lui. Acum, ea pășea pe urmele lui, din nou, dar el…el nu mai era acolo. De multă vreme…

Dar dacă era adevărat că el nu a făcut decât să își adapteze experiența ficțională a cărții unei realități? Dacă și-a construit această realitate în jurul unei senzații după care a tânjit citind o carte? Dacă tot ce s-a întâmplat nu a fost decât o încercare a lui de a resuscita tocmai acea senzație, iar ea s-a întâmplat să-i apară în cale?

Toate întrebările astea nu-i alungau durerea. Dimpotrivă. Îl simțea încă viu, deși îl amputase de multă vreme din adâncul inimii…

……………………………………………………….

Ipotetic, un episod din roman.

Citatul de duminică (60 ) – Despre așteptări

„You poison yourself when you have a very negative outlook on the world.[…]But if you have expectations of somebody and it doesn’t turn out that way, it means your judgement regarding that person is wrong. […] It’s not the world that hurts you,it’s your own expectation.”

Jaques Fresco

Oamenii au așteptări. Uneori, așteptările astea depășesc cu mult realitatea sau posibilitatea de a se materializa. Și atunci suferim. Ca un câine abandonat, în liniște, cu capul în mâini și cu ochii scăldați în lacrimi. Inevitabil, căutăm vinovați. Probabil că undeva în adâncul nostru sperăm că suferința va fi mai ușoară. Iar dacă nu găsim vinovații care să ne mulțumească, ridicăm ochii spre cer și urlăm acolo: Dumnezeu e vinovat! Că doar el a făcut lucrurile să fie așa.

În realitate, așa-zișii vinovați nu ne ușurează cu nimic povara. Tocmai pentru că impresia că altcineva poartă vina lucrurilor care ni se întâmplă este falsă. Nu, nu lumea ne face să suferim, ci percepția pe care o avem noi asupra lumii.

Ne așteptăm ca oamenii să înțeleagă prin ce trecem. Iar dacă ei nu o fac, îi blamăm că nu sunt empatici și nu te compătimesc sau nu te susțin. De fapt, oamenii au o limită în a empatiza cu alții. Indiferent de apropieri, niciodată nu va putea nimeni înțelege ce se ascunde dincolo de masca pe care o purtăm zilnic pentru a  ne ascunde. Indiferent de lucrurile care ni se întâmplă, că e bucurie sau necaz, suntem întotdeauna singuri în asta. Iar ca să ceri cuiva să te înțeleagă întru totul este o aroganță. În fond, nu e nimeni dator să-ți trăiască viața, emoțiile, supărările, bucuriile: „pe omenire o doare-n fund de soarta ta!” (M. Sorescu – Iona)

Nu te aștepta ca alții să răspundă așa cum vrei tu să-ți răspundă. Iar dacă o faci, asumă-ți dezamăgirea. Și oprește-te!

Citatul de duminică (59) – Despre scris

Vorbind deunăzi cu un amic despre modalitatea fiecăruia de a se relaxa, am fost surprinsă când mi s-a spus că sigur pentru mine asta înseamnă să citesc (având în vedere jobul meu). Am zâmbit. Este vorba despre o prejudecată, desigur. A citi este pentru mine o plăcere (care tinde să devină un lux, se pare!), o datorie (nu aș putea rămâne „în urmă”) și, uneori, da, o modalitate de relaxare.

De altceva, însă, îmi este dor: de a scrie! Dincolo de timp, dincolo de cele lumești, dincolo de teamă și de prejudecăți, dincolo de alte detalii (tehnice) care sufocă actul scrierii în sine. A scrie liber, în colțul meu, cu ochii uneori închiși, în acordul muzicii care mă liniștește sau mă tulbură, eliberată de griji și de planuri.

Constat că din plăcerea asta imensă de a scrie nu a mai rămas decât un exercițiu aproape mecanicizat, în care îți exersezi abilitățile raportându-te la cerințele altora. Uneori nici nu înțeleg ce caut eu într-o lume în care valorile scrisului sunt răsturnate, iar răstălmăcirile de sens nu sunt înțelese sau agreate. Nu am făcut decât să irosesc timp prețios și speranțe deșarte că, la un moment dat, voi reuși să fac două lucruri deodată: să scriu pentru mine, dar și pentru alții.

Mă gândesc că mi-am lăsat romanul neterminat și că am uitat să mă mai joc de-a cuvintele. Mă gândesc că m-am stins și că m-am uitat pe undeva, prinsă în niște vârtejuri pe care le numim generic „viață” și că am irosit timp și litere.

Poate că ar fi timpul să-mi întorc privirile spre ale mele, lăsându-le pe ale altora în seama lor, cu mediocrități, cu incoerențe, cu copieri, cu ….

Înainte de asta, țin foarte mult să mulțumesc unor oameni care trec pe aici de fiecare dată și lasă un semn, deși nu am reușit niciodată să le trec pragul (virtual) în ultima vreme!

Citatul de duminică (58) – Despre vârste

„Nu deplâng nimic pe lume decât că în tinereţe n-am ştiut că sunt tânăr.”

 Iovan Ducici

La începuturi, bătrânețea pare atât de îndepărtată încât nu te gândești că vei ajunge acolo vreodată. Ești preocupat să muncești, să agonisești, să suferi, să te consumi, să irosești minute prețioase și mai puțin să surprinzi esența a ceea ce înseamnă să trăiești. Îți parcurgi fiecare etapă fără să realizezi că te apropii de momentul acela când începuturile sunt cele care par îndepărate și atunci regreți și să speri că drumul tău mai are încă o distanță suficient de lungă de parcurs.

Sunt mereu lucruri pe care le amânăm în viața aceasta, găsind scuze, care mai de care mai ridicole și mai nejustificate. Cel mai adesea invocăm aspectul material. Ne zbatem să agonisim pentru „când ne va trebui” și nu înțelegem că ne trebuie, de fapt, ACUM. Ar trebui să ne oprim din goana nebună și să ne întrebăm mai des pe noi înșine:

• Sunt fericit? 
• Am făcut în viața aceasta ceea ce mi-am dorit să fac? 
• Ce am ratat?
• Ce aș alege să fac dacă aș afla că „mâinele” nu este atât de departe cum credeam? 

Nu mi-am făcut niciodată planuri prea mărețe. Poate de teamă că nu voi ajunge să le împlinesc. Mi-am construit viața calculat, am pășit cu reticență numai după ce am fost sigură că nu calc pe nisipuri mișcătoare. Dar la un moment dat experiențele și oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului m-au făcut să înțeleg că viața oferă rar „a doua șansă” și că visurile au termen de expirare uneori. Așa că ar fi mai bine să le urmez până când nu va fi prea târziu.

5 lucruri de făcut până la 60 de ani

Vreau să cred că 60 de ani nu e un prag, nu reprezintă o limită, ci doar un moment de răscruce sau un moment al bilanțurilor: ce am făcut și ce a mai rămas de făcut pe mai departe.

Mai vreau să cred că până la 60 de ani voi reuși să-mi îndeplinesc cinci visuri îndrăznețe. Nu absurde, nu imposibile, doar îndrăznețe:

1. Să scriu a doua și poate a treia carte. Ultima dintre ele aș vrea să fie romanul care zace prin sertare de ceva vreme, cu filele împrăștiate ca gândurile mele. Cărți scrise, ca și prima, nu pentru alții, ci pentru mine. Pentru linitea sufletului meu și pentru bucuria de a vedea gânduri și experiențe și visuri (în)tipărite pe hârtie.
2. Să ajung în Portugalia. Și poate și în Spania, dacă nu îndrăznesc prea mult să visez. Am călătorit destul de mult pentru așteptările mele, dar mereu va rămâne dorința de a vedea și alte locuri, de a-mi bucura ochii și inima cu frumuseți și minuni ale lumii ăsteia.
3. Să înot lângă delfini. Poate așa îmi voi învinge teama de apă. Mi se pare încântător să dansezi în apele mării lângă niște ființe atât de pure și de fascinante.
4. Să am o căsuță. Pentru unii poate părea un moft, dar pentru mine înseamnă oaza de liniște. Să fie locul unde mă pot retrage ori de câte ori mi se pare că viața devine obositoare sau dureroasă, când oamenii îmi par…inumani, când timpul se luptă să-mi demonstreze că nu-l pot învinge. Să pot sta la fereastra care dă spre grădină, cu o carte alături și un pahar cu sirop de fructe care să-mi amintească de gustul copilăriei și de mirosul proaspăt al grădinii bunicilor. Să-mi pot depăna amintiri și experiențe care au construit cei 60 de ani treaptă cu treaptă.
5. Să fac suficient de multe lucruri mărunte care să-mi aducă clipe de fericire și să-mi facă viața frumoasă. În fiecare an. Sau poate în fiecare lună. Sau de fiecare dată când am ocazia. Tocmai pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă la celălalt capăt spre care te îndrepți. Să râd, să iubesc, să cânt, să dansez, să plâng, să râd din nou…

Iar la 60 de ani să-mi aștern pe hârtie alte 5 lucruri mărețe de făcut mai departe.

Citatul e duminică (57) – Despre adulți și copii

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ

Of, copilul ăsta nu înțelege!

Îi explici o dată, de două ori, de trei ori ceva ce ție ți se pare firesc și logic. Îi arăți de o mie de ori cum se face un lucru aparent simplu, iar el îl face tot cum vrea el!  Îi adresezi o întrebare și, adult fiind, ai și niște așteptări legate de felul în care el, copilul, ar trebui să-ți răspundă. Iar când el o face altfel, te arunci asupra lui, impunându-i răspunsul pe care tu îl crezi universal valabil. De aici, conflicte: uneori te enervezi că nu reușești să-l determini să vadă lucrurile așa cum vrei tu, iar el plânge pentru că nu înțelege! Nu înțelege nici ce vrei tu, de fapt, nici de ce răspunsul lui nu e bun, pentru că în mintea lui, e singurul posibil.

Of, mama asta nu înțelege! Sau tata. Sau profesrul. Sau vecinul. Sau oricare adult  cu care intră el în contact.

Dar ce ar fi ca atunci când stăm de vorbă cu ei, să ne așezăm puțin în genunchi, doar pentru a ne afla la nivelul lor când le vorbim? Undeva, la nivelul privirilor noastre intersectate, este posibil să se producă o aliniere a perspectivelor, o conciliere a punctelor de vedere.

Ce-ar fi dacă în loc să vorbim mult și să le impunem punctul nostru de vedere, i-am asculta mai mult, oricât de ridicole și de absurde ni s-ar părea părerile/soluțiile/ideile lor? Ce-ar fi să le acordăm încredere, conducându-i discret spre ceea ce este corect și potrivit, prin ceea ce se numește învățare prin descoperire?

Până atunci, vom cotinua să vedem o pălărie în loc de un șarpe boa care a înghițit un elefant…

Citatul de duminică (56) – Despre voință

Omul are forțe nebănuite, dar și limite pe care și le impune singur, inconștient de forța pe care mintea și corpul să o au.

Astăzi a fost Maratonul București – 2016. Un eveniment la care am participat mai mult sau mai puțin din întâmplare. În ciuda frigului care s-a încăpățânat să-și facă de dimineață culcuș în trupurile noastre, atmosfera a fost veselă și optimistă. 14000 de alergători la acest maraton internațional! 14000! Iar eu, una dintre ei, înscrisă la o cursă foarte ușoară, cea de 3. 5 km, de dragul participării și din plăcerea de a alerga. Nu mi-a fost niciodată greu să parcurg distanța asta nesemnificativă, dar nici nu m-am aventurat niciodată să alerg mai mult de 10 km, limita maximă pe care am testat-o până acum. Pur și simplu, nu a fost pe lista de aspirații sau poate că m-am delimitat zona de confort și am rămas acolo, în siguranță.

Dar astăzi…

Astăzi am avut o revelație! După ce am terminat gâfâind traseul care înconjoară Palatul Parlamentului, am avut ocazia să văd startul cursei de semimaraton și maraton. Primii au fost cei care se aflau în „fotolii rulante”!

Astăzi mi-au dat lacrimile. Și mi-a fost rușine! Pentru că mă plâng uneori că mi-e greu, pentru că mi-am autoimpus limite fără să am vreo scuză pentru ele, pentru că am primit, din nou, o lecție: viața este așa cum alegem noi să ne fie. Uneori, chiar dacă te ia la palme, secretul este să nu te lași, să nu renunți, să nu consideri că totul este în zadar, că s-a sfârșit odată cu clipa nenorocită care ne-a pecetluit destinul. 

Am văzut oameni mândri, oameni ambițioși, oameni normali, alergând nu pentru vreun premiu, pentru vreun câștig, ci pentru a-și demonstra lor că pot merge mai departe, și nu oricum, ci cu fruntea sus! Oameni-campioni, oameni – învingători!

(Sursa foto)

Citatul de duminică (55) – Despre toamnă

În fiecare toamnă, mă apucă teama. Ca atunci când se termină ceva și nu știi exact ce urmează după. Mă îngrozesc copacii goi, griul care invadează treptat tot ce te înconjoară, mirosul de pământ reavăn, ploile interminabile. Și, ca un făcut, chiar atunci toate gândurile, toate melancoliile, toate cele pierdute și rătăcite, se întorc buluc spre suflet. Și tot atunci toate simțurile paralizează: nu mai văd frumusețea culorilor, nu mai simt mirosul viilor, nu mai aud vorbele frumoase ale celorlalți despre toamnă.

Când vine toamna…îmi vine să mă fac mică și să mă cuibăresc undeva, la adăpost. Probabil că e o tară a copilăriei mele, căci toamna părăseam casa bunicilor și simțeam cum îmi scapă printre degete momentele frumoase ale vacanței. Poate de acolo toamna a devenit sinonimă cu tristețea și cu starea de melancolie. Nu m-am schimbat nici acum, deși timpul a trecut. Mă înfioară zilele din ce în ce mai scurte și goliciunea dezolantă a locurilor.

Nu spun că toamna nu e frumoasă, spun doar că mă blochează și nu mai reușesc să-i găsesc frumusețea.

Se pare că îi place al naibii de mult să mă prindă de fiecare dată pe picior greșit, pentru că revine în fiecare an și mai puternică…și mai copleșitoare și aducătoare de melancolie.

Citatul de duminică (54)- Despre limite

Îmi recunosc limitele. Sunt nelimitate…

aforism de Viorel Vintilă

Realitatea este dovada cea mai clară că există limite. Pe care ni le impunem singuri, în concordanță cu „cerințele” societății în sânul căreia ne străduim din răsputeri să ne potrivim. Ne îmbrăcăm după un cod, ne conformăm unui program, respectăm niște reguli. De ce să facem ALTCEVA decât se așteaptă de la noi? Cum să dezamăgim oameni dragi făcând ceea ce ne vine să facem? E o chestiune de bun-simț, poate chiar de etică. Cei care trec aceste limite, sunt văzuți ca oameni smintiți, ciudați, pe care musai trebuie să-i eviți, pentru că nu dau un exemplu pozitiv. [Nu mă refer aici la cei care încalcă orice fel de limite, punându-i în pericol pe cei din jurul lor!!!] M-amintesc, de pildă, de profa de engleză din liceu, care purta un astfel de stigmat pentru că se încăpățâna să se îmbrace ALTFEL decât restul profesoarelor. Scandaluri, sancțiuni, mustrări, șușoteli pe la colțuri.

Visul, pe de altă parte, este dovada cea mai clară că nu există limite! Poți să fii cine trebuie să fii în timpul zilei. Te înscrii cu succes în cercul existenței, respectându-i raza și formulele consacrate. Deh! Mai trișezi, trăgând cu ochiul la câte o tangentă, dar nu depășești aria nicicum. De teamă, de rușine, de neîncredere, asta numai tu poți să o știi. Dar când vine vremea visului… poți fi oricine sau orice vrei, poți să ajungi și pe Marte, dacă asta te face să te simți fericit. Rămâne gândul acela că într-o bună zi…

Eu? Eu îmi recunosc limitele. Atât pot, atât știu, atât duc. Pentru moment. Dar mai știu și că dacă îmi pun mintea cu realitățile astea sufocante, pot trece dincolo. Nu cu ușurință și nu fără riscuri. Discuția, însă, se impune exact la …limita limitei: vreau cu adevărat să trec dincolo?  Pentru că odată ce ai trecut linia aceea, nu te mai poți întoarce. Ar însemna un regres. Din punctul acela nu poți decât să te tot întreci cu tine însuți/însăți. Chiar dacă nu vei avea de dat socoteală decât propriei persoane pentru ceea ce (nu) ai ajuns.

Tu? Cu sau fără limite?

Citatul de duminică (53) – Despre nervi

Ai simțit vreodată puterea unui vulcan întrupată în propriul sistem nervos, care pare să nu mai răspundă comenzilor? Cât de des te enervezi? Cum reacționezi? Îți vine vreodată să spargi obiecte din jur? Te poți controla în astfel de momente? Dar dacă nu te poți controla, ești un om cu probleme? Grave? Se pot rezolva problemele astea? Vei mai reuși vreodată să fii calm? Există cursuri de „anger management”? Sunt eficiente? Cum știi dacă merită să te enervezi sau nu pentru un lucru? Cum să găsești resursele interioare ca să-ți poți controla pornirile?

Am văzut de-a lungul vieții mele, foarte puțini oameni extrem de calmi. Dar mi-au lăsat impresia unor oameni foarte înțelepți! Îmi părea că au forța să iasă cumva din trupul lor și să se privească din exterior. Lucrurile privite din exterior sunt întotdeauna altfel decât când le privești din inima tornadei.

Mi-ar plăcea să fiu un om înțelept. Să găsesc răspunsurile frământărilor de mai sus în mine și nu în exterior. Să înțeleg că lucrurile mărunte  nu merită efortul de a omorî atâția neuroni, iar lucrurile cu adevărat importante, trebuie tratate cu răbdare și multă înțelepciune, ca să fii sigur că ai găsit mereu soluția potrivită.

Citatul de duminică (51) – Despre țara mea

Sunt câteva zile de când exclam, plimbându-mă prin locuri minunate:

Ce țară frumoasă avem!

Ce imagini de vis, ce minuni a creat Dumnezeu, dându-ni-le nouă, să le avem grija!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul acesta, concediul a fost altfel! Pe drumuri de munte, cu rucsacul în spinare, fără planuri mărețe și fără program fix. Am înnoptat pe unde ne-a prins vremea, am cunoscut oameni extraordinari, am văzut cu adevărat minunății ale naturii și am constatat, încă o dată, că avem o țară de vis!

Desigur, locurile au fost cu atât mai minunate, cu cât s-a simțit mai puțin mâna omului. Am străbătut cărările de munte cu teama (nejustificată, de altfel) a unei…„prea multe liniști”. Am văzut natura în splendoarea ei, pe alocuri virgină, și cu propriile-i metehne. Au fost locuri în care m-am imțit ca un copil într-o cameră cu jucării! Unele, nemaipomenite! M-am trezit exclamând la fiecare 5 minute: „Wow!”

Anul acesta am traversat Apusenii! Tot ceea ce a văzut a meritat cu vârf și îndesat! Un concediu prelungit, dar deloc obositor, tocmai pentru că abia am avut timp să-mi trag suflarea de la ultima „minune”, când am dat de următoarea. Și da! Avem o țară frumoasă pe care trebuie să o prețuim, cu care trebuie să ne mândrim și pe care avem datoria să o păstrăm frumoasă!

Citatul de duminică (50) – Despre vacanțe

Cât o aștepți! Câte planuri îți faci! Câte vise? Cum îți imaginezi fiecare zi, fiecare clipă, fiecare loc pe care l-ai ales! Toate astea cu teama că la final ai să exclami și tu „Ce mică-i vacanța mare!” Eh! E mică, dar ăsta nu e motiv să nu te bucuri de ea! 😉

Iar când reușești să pleci, parcă îți sunt răzbunate toate orele de peste program, toate certurile cu șeful idiot, toate greutățile de la locul de muncă. Nu vrei decât să uiți de toate lucrurile astea neplăcute și să te absoarbă spațiul mirific în care te afli, ca o gaură neagră. Dai shut down sistemului, afișezi plăcuța cu „Nu deranjați!” și te integrezi perfect și cu totul în noul statut: acela de om plecat în concediu. Binemeritat concediu!

Și…am plecat! E o altfel de vacanță decât de obicei! Am dat marea pe munte și leneveala pe activitate. Am lăsat grijile acasă (le-am luat doar pe unele în valiză, cele mai suportabile), ne-am luat pantofi de tocit, rucsac de purtat, voia bună și spiritul de aventură. Om vedea la final ce-o ieși.

Dacă mai lipsesc de la apel, să nu mă uitați! Promit să vă trimit o vedere! 😉

Numai bine!

Citatul de duminică (49) – Despre durere

Ciudat (dar deloc întâmplător) a creat Dumnezeu pământul ăsta! Jumătate se scaldă în lumina soarelui în timp ce cealaltă jumătate se scufundă în lumea viselor. Și ca să nu se supere oamenii, tot Dumnezeu a învârtit pământul, ca să ajungă tuturor și lumina, și visele, la intervale regulate.

Oamenii, însă, nu au înțeles că pământul NU este al lor! Ci este o „locuință” temporară pentru trupul lor, supus trecerii dincolo. Și s-au gândit că ar trebui să-și asume proprietatea acestui pământ, cu acte și pretenții, cu aroganțe și minciuni.

Așa se explică de ce ne provocăm suferințe unii altora pentru lucruri care sunt trecătoare: petrol, pământ, ape, aur, păduri și toate câte mai sunt (încă). Ne omorâm între noi mai des și cu mai multă înverșunare decât  a făcut-o Cain la începuturile omenirii. Și mai grav, o facem în numele unei (false) credințe, într-un Dumnezeu care nu există! Nu în forma în care o vedem noi, nu în imaginea pe care i-am atribuit-o.

Mii de morți, alte milioane de oameni mutilați sufletește nu mai fac diferența între o jumătate, plină de soare, și cealaltă, plină de vise. Pentru ei ceasul s-a oprit, visele s-au spart, iar singurul lucru pe care îl mai au în viețile lor este durerea. Nu cea fizică, suportabilă, ci cealaltă. Câte întrebări or fi izvorând din glasurile lor mute : de ce? cu ce au greșit? când are să se oprească acest carnagiu? Cum par „suferințele” tale în oglindă? Nu ai ajuns în concediu, ți-a sărit o unghie, te-ai certat cu iubitul, ai picat bacul… Nu ai, oare, sentimentul, că îți e bine așa „rău” cum îți e, privind ce se întâmplă în lume? Și nici măcar nu e suficient de departe cât să poți considera că ești în siguranță.

În tot timpul ăsta, alți oameni, de pe altă jumătate de pământ, stau pe margine și își dau cu părerea despre teroriști, despre puteri, despre împărțirea lumii, despre cum ar trebui să fie ca să fie „bine”.

Nu vă lăsați păcăliți! Necazurile omenirii nu sunt doar ale omenirii, ci sunt ale noastre, ale tuturor. Nu poți crede că nu te vor atinge, că nu te vor afecta și că tu vei putea alerga fericit după Pokemoni închipuiți, la nesfârșit. Fiecare lucru pe care îl facem sau pe care NU îl facem, va avea consecințe asupra existenței noastre.

Citatul de duminică (48) – Despre cumpărături

Ți se pune pata într-o zi pe o pereche de sandale. Nu știi ce te apucă, dar le visezi noaptea și te gândești cam cu ce le-ai combina, cam cât de bine s-ar asorta cu…Eh! Poate nu ar fi prea mare tragedia, dar ai făcut greșeala să le și probezi în magazin! Să te simți ușoară și …fashionable și zici: „Da! Pe astea le vreau!”

Ți-a expirat ziua de naștere și oricare alte zile în care ai putea deveni beneficiara vreunui cadou. Dar te consolezi: „Nu-i nimic! Pe astea mi le pot lua și singură!” Te gândești puțin cât să faci un calcul matematic apropo de economiile tale, dai din cap și zici „Batem palma!” Evident, numărul tău și culoarea ta nu mai există, pentru că ultima pereche, pe care tocmai ai probat-o, era deja adjudecată și nu se face să fugi după om prin magazin ca să-i smulgi cutia cu sandale! Scrâșnești din dinți și întrebi calmă ce opțiuni mai ai. Online-ul să trăiască!

Te duci acasă, arunci geanta pe fotoliu și intri pe net. Găsești nenorocitul de site, găsești și sandalele discordiei. Nu se găsesc cele de culoarea ta, dar merg și cele negre! Au și mărimea? Au! Selectezi orașul tău. Ghinion: sandalele nu mai sunt disponibile în orașul tău. Soluii? Da! Ți le trimit ei prin curier! Ce frumos din partea lor! Gata! Acum nu-ți mai scapă! Selectezi, bagi în coș, dai să finalizezi comanda. Numai bine: „la comenzi peste 99 Ron transport gratuit la plata prin transfer bancar”. Bun! Ce-i gratuit, e binevenit! Ratezi partea cu „transfer bancar” din propoziție și purcezi la comandă. Pregătești cardul de cumpărături, cauți codurile și, plină de entuziasm, dai să finalizezi. Dar site-ul zice că nu, nu-i cum vrei tu! Deci dacă vrei transport gratuit, musai să te duci la bancă, la ghișeu. Sau, îmi traduce un prieten, cu internet banking!

Stimate site!

Eu sunt un client simplu, nesofisticat. Eu vreau să pot cumpăra de la tine simplu și fără bătăi de cap! Eu nu vreau să-ți dau cinșpe lei pe transport, ca să plătesc ramburs un produs. Una că mi-ar fi ciudă să dau mai mult decât în magazin (deci decât face!) și apoi că nu-mi place să umblu cu cash (apropo de plata ramburs). Eu vreau să plătesc simplu, cu un card de cumpărături, tastând codul primit prin sms, procedură care durează 3 minute. Eu nu vreau să mă țigănesc cu domnul curier, care nu are mărunți la el, nu are rest sau nu are chef să caute. Poate eu vreau să plătesc în 12 sau 24 de rate cea ce cumpăr de la tine, că de aia mi-am luat card de cumpărături! (Pentru asta și ca să mă laud când deschid portofelul că am carduri multe. Și goale. Da’ nu știe nimeni detaliul ăsta!)

Prin urmare, stimate site, ca să cumpăr de la tine, tu mă pui să stau la rând la ghișeu (unde oricum plătesc 4 lei de transfer) sau să folosesc un serviciu pentru un card care pe mine nu mă avantajează (Internet Banking) sau să dau cinșpe lei pentru serviciul de curierat, când tu ai magazin în orașul meu și oricum livrezi regulat marfă. De aceea, dragă site online, eu am să renunț la sandalele mele de vis și la serviciile tale de r…!

Citatul de duminică (47) – Despre copilărie

„Călca de parcă ar fi vrut să muște pământul. Îi era foame, îi era sete, îi era dor de dealurile ei îmbrăcate în romaniță, de pădurile cu aluni, de izvoarele pitite ce o strigau susurând. Se-ntorcea. Plecase o copilă cu sânii abia mijiți, cu picioarele subțiri și genunchii zdreliți.  Se-ntorcea o femeie-pasăre, ce uitase cum este să-ți întinzi aripile și să zbori. Purta în ochi urmele furtunilor, avea genele zdrențuite și obrajii supți. Nu mai era la fel de frumoasă, semăna cu o stâncă. Nici părul nu i se mai vălurea pe umeri, îl purta tuns scurt, dat după urechi. Vocea în schimb îi rămăsese aceeași.”

Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu

Astăzi m-am retras într-un colț al existenței, acolo unde nu intră nimeni neinvitat, unde pot să mă întorc în timp și pot să fiu cine vreau…M-am învelit cu cerul și am făcut un pact cu soarele: că n-o să-i strepezesc razele, dacă mă lasă și pe mine sub aripa lui.

Mi-am întins cearșaful alb în iarba uscată de soare, adulmecând mirosul copilăriei mele. Zumzet de albine, cântec de greiere… M-au vizitat o furnică și un cosaș, iar un stol de berze au desenat cercuri în alb și negru. În rest, liniște, multă liniște.

Mi-am închis ochii și mi i-am acoperit cu pălăria de soare, dar e ca și cum am trecut poarta dincolo, pe tărâmul pierdut, spre scăldatul în Trotuș, sprea ulița cu năzdrăvănii, spre câinele care ne-a marcat copilăria, spre primul sărut… Nu am știu că Valea Plângerii are gust! Amar ca pelinul!

Deasupra tuturor lucrurilor care mi se perindă prin minte acum, se înalță bunicii…Bunicii mei dragi, pe care m-aș dori atât de mult să-i mai văd o dată! Să mai pot sta lângă ei cum obișnuiam…să simt din nou mirosul casei unde mi-am petrecut atâtea zile frumoase…Trandafirii bunicii de pe alee, cărarea spre fântână, merii încărcați, zarzărul de-o vârstă cu mine…

Unde ești copilărie? Unde te-ai dus? De ce nu te întorci, măcar o clipă, cu fața spre mine? Nici măcar nu am apucat să-mi iau rămas bun…nici de la tine, nici de la ei…

Citatul de duminică (46) – Despre (a)normalitate

„Corectează-mă daca greșesc, dar nu cumva linia dintre normalitate și nebunie devine tot mai subțire?”

George Price

-Nu e normal ce se întâmplă!
– Nu ești om normal!
-Ești la limita normalului!

Și câte astfel de vorbe nu auzi în fiecare zi! Asta te cam pune pe gânduri, că nu prea știi ce mai înseamnă normalitatea în zilele noastre. Ai crescut cu sfaturi despre ce și cum e normal sau nu să reacționezi, să mănânci, să trăiești. Dar nu ți-ai pus, poate, niciodată întrebarea: „ce-o fi însemnând, oare, să fii normal?”

Normal înseamnă ceea ce este universal acceptat ca valoare. Ceea ce majoritatea oamenilor respectă și aplică în viața de zi cu zi, ceea ce stă la baza regulilor, normelor, legilor, ceea ce se referă la bunul-simț.

Cu toate acestea, nu te poți abține să nu te întrebi retoric dacă unele lucruri se mai încadrează în limitele cunoscute. Din două una: ori s-a modificat și „normalul” odată cu evoluia generațiilor, ori ai luat-o tu razna și ai pierdut contactul cu realitatea.

Păi…zic și eu așa – după ce mi-a apărut următorul videoclip spre vizionare în fabuloasa lume a Facebook-ului:

O fi normal să minți și să înșeli încrederea a milioane de oameni care și-au pus toate speranțele în tine? O fi normal să răspunzi „în doi peri” unor întrebări pertinente care stau pe buzele altor milioane de oameni care nu că ar vrea să se îmbogățească peste noapte, ci doar să înțeleagă cum pot să aibă încredere în cineva ca tine?

O fi normal să tot facem alegeri proaste și să ne tăiem singuri craca de sub picioare?

Sau om fi nebuni cu toții, iar atunci specia noastră nu mai are nicio șansă?

Citatul de duminică (45)- Despre …renașteri

“Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”

Marin Sorescu, Iona

Indiferent de punctul în care am ajuns, indiferent dacă ne-a ieșit sau nu viața asta, simțim uneori nevoia de a o lua de la capăt. Altfel. Și asta nu neapărat pentru că regretăm ceva anume, ci pur și simplu pentru revitalizare, pentru a ne face elan și să pornim în următoarea „călătorie”. E ca un moment „de stat cu capul în mâini” și de reflectat: cine suntem? cine am vrea să fim? Însă „a o lua de la capăt” nu trebuie să însemne nici negarea a ceea ce am fost până atunci, nici regrete, nici amnezie autoimpusă. Din când în când avem nevoie de o pauză, cât să ne tragem răsuflarea, să evaluăm tot ce s-a petrecut până atunci: realizări, eșecuri, riscuri, oportunități ratate, visuri împlinite sau „ieșite din uz”, șanse, dorințe ș.a.m.d.

Da, uneori este nevoie de o redirecționare voită care să-ți arate și potecile ascunse vederii. Suntem exploratorii propriilor vieți și nu trebuie să precupețim nicio posibilitate ivită la orizont. Nu ai de unde să știi dacă o cale este corectă sau greșită până nu analizezi fiecare fărâmă de praf pe care îl ridică pasul apăsat, până nu-ți simți tălpile tocite sau până nu simți fiecare bolovan de care ți se izbește piciorul. Fiecare călător se oprește la un moment dat să-și tragă sufletul și abia apoi merge mai departe, uitându-se (sau nu) în urmă, scrutând (sau nu) linia orizontului care se întinde ca „fata morgana” în fața ochilor lui.

Rudia a făcut un pas înapoi în ultima vreme. Și-a privit morile de vânt și a căutat să afle dacă drumul pe care și l-a asumat e încă „valabil”. Așa că a decis să o ia de la capăt, pe aceleași poteci sau poate pe altele.