Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: copii

Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

Reclame

Despre cum moștenești obiceiurile părinților

Habar nu am dacă treaba asta este legată de ADN-uri, de psihologia copilului sau de elucubrații metafizice. Dar îmi amintesc foarte bine momentele în care îmi repetam: eu n-o să fiu ca ei (părinții mei n.a), am să fiu relaxată și normală la cap și, evident, veșnic tânără.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă regăsiți în ipostaze izbitor de asemănătoare cu părinții vosștri? 

Tata are un hobby. Sau o fi un defect? O calitate? O ciudățenie? Un tic? Încă nu m-am decis cum să numesc activitatea de a strânge (aproape) tot ce se poate și de a depozita acest „tot” în beci. De altfel, este motivul pentru care a refuzat să se mute mai aproape de noi, pentru că apartamentele astea noi NU AU BECIURI! (Slavă domnului că nu au, că acolo mereu depozitezi lucruri care oricum nu-ți mai folosesc niciodată!).

Când spun tot, mă refer la tot ceea ce înseamnă piese, dispozitive, feronerie, chestiuni legate de tehnică sau de orice merge meșterit de mâna omului. Orice piesă pare că-și mai poate găsi utilitatea, chiar dacă e veche, condiția de bază este să fie funcțională. Și pentru că beciul a devenit neîncăpător, a invadat și balconul, spre bucuria mamei.

Ca să revin la problematica inițială, mi-amintesc că și bunicul avea o „colecție” impresionantă de lucruri, care mai de care mai ciudate și mai nefolositoare. Îmi plăcea să cotocesc prin camere, prin pod sau prin șură, de parcă nu știu ce descoperiri importante aveam să fac. Iar astăzi, dau întâmplător peste cutia cu „chestii” din debara. Constat cu stupoare că în ea zac tot felul de garnituri, piulițe, lanțuri, chei, lacăte, șuruburi, cuișoare etc., pe care e foarte puțin probabil să le mai folosesc vreodată la ceva. Mai ales eu! Prin urmare, se ia! C-o fi tic, c-o fi defect, c-o fi moștenire genetică, e clar că nu mai scap. Însă, mă umple groază când constat că și copilul meu are tendințe de „colecționar”. Cu greu îl conving să renunțe la jucăriile stricate sau „depășite”, pe care el vrea să le păstreze (unde, Doamne iartă-mă??) pentru că sunt ALE LUI.

Știe cineva vreun descântec de dezvăț???

Cum să ieși din dificultate

Am o prietenă. Cum are fiecare câte un prieten (sau mai mulți) cu care nu se intersectează prea des. Motivele sunt variate: distanța, serviciul-plus-alte-îndatoriri, preocupările zilnice ale fiecăruia ș.a.m.d. Dar se întâmplă să se ivească Ocazia!

– Vă așteptăm pe la noi zilele astea. Nu ne-am văzut de mult. Ar fi cazul să ne întâlnim și noi.

Corect! Prin urmare, confirmăm (chiar cu bucurie!)

Anulăm agenda pe ziua cu pricina – căci, până la urmă, e important să mai și socializăm – și ne pregătim pentru vizită. Dar nu poți să mergi cu mâna goală, nu? Și aici începe, pentru Rudia, o adevărată nebunie. Nu am știut niciodată cu ce să mă duc în vizită la persoane care nu fac parte neapărat din cercul intim al prietenilor. Așadar, nu poți ști exact ce ar fi mai potrivit. Ce să alegi?

a) O inovație. Dar o fi bine interpretată? Un cadou handmade e bine privit? Sau se poate considera că ai încercat să ieși ieftin din situație? O carte cu un semn de carte personalizat? Un tablou quilling sau o ramă foto personalizată? (Presupunând că le ai deja făcute, dacă asta face parte din pasiunile tale!)

b) Idei clasice? Mai merg ideile clasice? Sau gestul dezvăluie perioada din Cretacic în care am fost înscrisă la catastif cum că aș fi pășit pe lume? Flori și bomboane pentru doamne și un vin bun pentru domni?

Iată dilema! În esență, această preocupare ocupă cel mai mult timp din pregătirile pentru o vizită. Și în timp ce te dai cu capul de pereți să găsești cel mai potrivit cadou, te decizi să alegi dacă merită sau nu efortul să te consumi în loc să te bucuri de moment sau…doar „gestul” contează.

Ah! Să nu uităm de copil. 5 anișori neîmpliniți. Cred că aici e cel mai ușor: te duci la magazin și iei ce știi că le place băieților la vârsta asta. Un avion? Un joc de construit? Un joc cu camioane? Sau scotocești prin lumea online, pe site-urile „de profil” cum e Gokids.ro, ca să fii sigur că nu dai greș. Copiii sunt fascinați de ceea ce găsesc acolo și de multe ori și-ar dori să aibă exact lucrul cu pricina! 🙂

Situația asta mi se întâmplă destul de des. Mă gândesc serios să îmi fac o listă cu opțiuni ca să fie mai ușor data viitoare?

Alte idei?

Citatul de duminică (2) – Despre instinctul maternității

20141227_180129-1Cuvintele aparțin personajului Brigitte Heim din Mecanica inimii, romanul lui Mathias Malzieu.

M-a sensibilizat încă din primul capitol al romanului ideea maternității, legată nu neapărat de conceperea și nașterea în sine – care este accesibilă majorității femeilor – ci instinctul care se dezvoltă instantaneu chiar (sau mai ales?) la femeile care NU pot avea copii. Mama lui Jack nu este cea din pântecul căreia a văzut lumina zilei, ci aceea care i-a dat viață de două ori: o dată când l-a scos la lumină și o dată când l-a „înviat”, punându-i un ceasornic în loc de inimă.

Și de aici m-am dus cu gândul la scandalul gratuit pornit acum ceva vreme în legătură cu incompatibilitatea ne-tatălui Johannis cu funcția de președinte. O tâmpenie! Și un cuțit înfipt în spatele și în inima ne-mamei Johannis. Cine știe dacă nu cumva au fost și ei bântuiți de gândul de mai sus. Dincolo de orice aspect politic, subiectul în discuție este mult prea delicat. Pentru că acesta trebuie să fie sentimentul care cuprinde o familie fără copii: un vid absolut.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

SeptembrieJoi

Oaza pentru fete, cu aventuri de tanara mama

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

cristinalincu.wordpress.com/

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte