Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhivă Categorii:r Părerea Rudiei

La pensiunea lăudată, să nu te duci cu carul de așteptări

În general, Rudia nu e o fandosită. (Nici nu și-ar permite, și de ar fi!) Prin urmare, nu caută niciodată nimic extravagant, nici ca vestimentație, nici ca artă culinară, nici ca loc sau eveniment. Uneori, însă, viața te poartă pe niște cărări cu adevărat nebănuite.

Și primește Rudia azi o invitație – nu spui de la cine, persoană importantă. Zi specială, invitație neoficială! Să purcedem, dară, că nu ai prea des ocazia să mergi într-un loc despre care ai auzit atâtea lucruri frumoase. Să numărăm steluțele de pe siglă? Să le numărăm, coană Rudio! Patru-n cap! Nici mai multe, nici mai puține. Deja așteptările au crescut, direct proporțional cu adrenalina. Evident, Rudia nu se gândea la vreun paj cu frunza de palmier sau vreun masaj aproape de limita ortodoxului! Până la urmă e vorba despre o ieșire, nu neapărat festivă, dar cu un aer de sărbătoare.

Zvonistica

Gurile târgului vorbeau relativ frumos despre această pensiune. Fotografii minunate cu piscină și baie de soare, construită în mijlocul pustietății, condiții minunate, totul la superlativ. O singură recenzie spunea că se așteaptă cam mult până vine mâncarea, dar cum a fost cam singura părere în direcția respectivă, s-a pierdut în toate uralele de „Wow”. În general, era considerat un loc pentru fițoși sau, cel puțin, bănoși.  Rudia nu se regăsea în niciuna dintre tabere, dar a trecut-o pe lista lucrurilor care trebuie experimentate.

Realitatea

Și ne-am dus, mândro, ne-am dus/ Pân’ la pensiune, sus!

Zona: o mare bilă albă! Liniște, izolată de civilizație, pe un vârf de deal unde totul este verde. Să ieși dimineața din cameră (presupunând că te și cazezi acolo) și să cobori direct în pădure, să miroase a iarbă proaspătă sau a fân cosit, asta viață!

Construcția: bilă albă. Fără a fi neapărat exagerat de pretențioasă, e o combinație reușită de lemn și piatră. Destul de încăpătoare, iar pe site-ul pensiunii, fotografiile camerelor arătau bun gust și un aspect îngrijit. Rudia ar fi preferat ceva mai simplu, dar nu era cazul de mofturi, că doar nu rămânea peste noapte.

Chelnerițele: o bilă…gri. Cu toată sclipirea ei de inteligență, Rudia nu găsea cuvântul care să descrie înțolirea lor. Celebra „uniformă” pantaloni negri-cămașă albă nu ar fi fost neapărat supărătoare, dacă aspectul ei, al uniformei adică, ușor neîngrijit, nu ar fi apărut în ușor contrast cu extravaganța locului. Rudiei i s-a șoptit și cuvântul pe care nu îl găsea: chelnerițe de bodegă!

Servirea: bilă neagră. Ajunsă la fața locului, Rudia a primit repede un meniu (ceea ce e bine!) și tot repede întrebarea:„Ce vă aduc?” Eh, Rudia se decide mai greu, că nu iese așa, la oraș pensiune în fiecare zi. Prin urmare, chelnerița a trebuit să-i mai dea răgaz. Și i-a dat, Vreo 20-25 de minute extra. Urechile se lungeau, răbdarea se risipea, nervii se încordau. În sfârșit… Vine! „Ce vă aduc?” Noroc că Rudia servește soft! Salată de ton și un ceai de mentă. (Nu încercați să înțelegeți combinația!) Problema era la desert. „Papanași”. „A… nu am!” Păi cum, nenicule? Vine omul până în creierul …dealului, la cinșpe km depărtare de oraș, să servească ceva bun. Și tocmai papanașii, care se caută de obicei la astfel de ieșiri, nu-s! Rudia nu e răutăcioasă. Și nici ranchiunoasă. S-ar fi oprit aici. Dar imediat ce a apărut altă gașcă de clienți, cu un accent italienesc, chelnerițele de bodegă au schimbat stilul: au scos zâmbetul din sertar, carnețelul de notițe, se învârteau amândouă pe lângă scaune foarte drăguțe. Banalul „Ce vă aduc”, a devenit „Pot să vă recomand desertul casei?”. Ce înseamnă, domnule, să ai potență potențial financiar!

Baia: bilă albă. Zicea cineva că dacă vrei să evaluezi un loc cu adevărat, mergi la baie. Testul ăsta l-au trecut. Frumos, curat, parfumat, cu tot ce trebuie. Poate cam multe tablouri și zorzoane, dar ce se pricepe Rudia la decorațiuni interioare?

Nedumerire

Rudia nu prea e ieșită în lume, mai ales la pensiuni din astea cu patru stele pe siglă, dar apăruse un personaj feminin, suspectat a fi un fel de..administrator, după gesturi și atitudine. Vestimentație sport, cu niște colanți cam mulați și ușor transparenți, gri, un tricou alb, care a fost schimbat cu unul verde și apoi din nou cu cel alb, și cu pletele (extrem de lungi pentru o terasă-restaurant) în vânt, ușor nespălate.

Concluzie

Rudia nu știe dacă steluțele alea de pe siglă sunt relevante, dar dacă adună bilele, nu prea se aliniază așteptărilor. Așa că s-a mulțumit cu imaginea superbă a apusului:

20160721_203134.jpg

Și a mulțumit frumos și pentru invitație! 😉 ❤

………………………………………………………………………..

Acesta NU este un advertorial! De aceea, nu am dat numele pensiunii. Dacă cineva vrea neapărat să afle, doar să arunce o întrebare!

Reclame

Ia-ți, mireasă, (adio de la) ziua bună!

Spune lumea că o nuntă trebuie să fie un moment unic pentru cei doi, că trebuie să se bucure de cea mai frumoasă zi sau noapte din viața lor, pentru că reprezintă primul pas împreună. Desigur, nunțile zilelor noastre au devenit o chestiune mai mult sau mai puțin comercială. Trebuie să fii atent pe cine inviți și, mai ales, pe cine NU inviți, cum îi așezi și lângă cine, cât de mult le zâmbești și îi întrebi dacă se simt bine (de parcă e problema ta dacă nu s-ar simți!) ș.a.m.d. „Zău că-ți vine să lași baltă/toate interesele!¹

La sfârșitul săptămânii trecute, am fost invitată la o nuntă. Mireasa, drăguță, o mai veche cunoștință, dar nu atât de apropiată cît să apar la petrecere. Dincolo de rațiunile financiare, nu aș fi avut cu cine schimba o vorbă, lucru cam neplăcut la o nuntă. Pentru că nu era cazul să mă afișez, am ales să urez mirilor toate cele bune la ceremonia religioasă. M-a bucurat bucuria ei când m-a zărit intrând pe poartă, dar m-am mirat că nu foarte multă lume alesese să o însoțească la acest moment important. Adică…„noi venim direct la petrecere” e o atitudine ușor lipsită de respect, mă gândesc…Dar mă opresc cu insinuările, căci nu fac obiectul prezentei postări.

  • N-apuc să schimb două vorbe cu prea-fericita, că apar gaițele:
  • Vai! Rochia, ridic-o, o murdărești! (Zău? Și n-o s-o mai poată purta după aceea? Să o țină pe umeraș, într-o cameră, zic, și să ia altceva pe dânsa, să n-o strice!) Asta mi-a adus aminte de ceva similar la propria nuntă.
  • Ai luat cozonac și vin? Ai zis că se ocupă ăia de la ornat. Acum n-ai! A cerut preotul! (Hmmm din moment de faptul e consumat, consider că un stres în plus pentru mireasă este inutil! Colea peste drum este ditamai magazinul cu de toate. Se poate duce un nuntaș cât ai zice pește!)
  • Unde-s verighetele? Cum??? Le-ai uitat??? Să se ducă mirele repede după ele! Doamne! (Chiar că „doamne”! Mă gândeam foarte serios dacă oamenii erau puși pe scandal intenționat. O fi vreun nou ritual de nuntă? Sau o pregătesc pentru viața de după? )
  • Hai, ne cheamă preotul! Unde-i mirele? (După verighete! Nu acolo l-ai trimis??)

Mă uitam la biata fată și mă rugam să n-o apuce amocul și să fugă în lume, că era păcat de toată pregăteala! I-am șoptit cât am strâns-o de mână a compasiune să ignore tot și să se bucure de ziua asta!

Pe de altă parte…se putea și mai rău, dacă stai să te gândești…Tocmai citisem o cronică pe bune despre nunți în general, despre ritualuri obositoare și inepții… „tradiționale”.

Dar mai rău de atât… dansul mirilor de mai jos:

………………………………………………………………….

¹ Parafrazare după celebra poezie a lui Topârceanu- Primăvara

Pokemon, go away!

Ar trebui să inaugurez o categorie nouă pe blog: „A înnebunit lumea!”

De câțiva ani buni, ocolesc știrile cum ocolește Necuratu’ tămâia, ca să nu se ardă. Televizoarele sunt deschise exclusiv pe canale de muzică, desene animate sau filme, dacă nu adorm mai repede ca un prunc după băița și masajul de seară (ambele, ale pruncului, că eu…). Cu toate acestea, cineva cred că a rostit vreo incantație: „Lăsați știrile să vină la Rudia”. Mamă, și cum năvălesc! Pe orice orificiu canal pe care-l găsesc descoperit: pe Facebook, pe mail, pe notificările din reader-ul blogului.

Unele dintre ele sunt prea grave pentru sistemul digestiv și imunitar, așa că le închid repede. Numai că ele vin repede și cu ceva…imagistic la pachet, ca să se infiltreze bine încă de la primul contact vizual, astfel că, oricât de repede aș arunca știrea, mai rămâne o urmă, care amintește de morți, răniți, traume, crime etc.

Altele, ar fi de-a dreptul hilare, dacă aș putea să le privesc cu detașare. Cum e, de pildă, știrea cu lansarea la apă a vestitului Pokemon Go! Mărturisesc cu pocăință că am crezut a fi vorba despre ceva inocent și inofensiv, amintindu-mi de desenele animate cu pricina:

3

Simpatic, nu? E drept că nu am prins era desenelor animate în discuție, mai curând am recuperat pe parcurs, distrată la maxim de strigătul omonim cu personajul:  Pikachu! Bag de seamă că este vorba de mai mult de atât! Și cum constat că isteria a cuprins repede globul pământesc, mă împinge Necuratu’ să mă uit la un video care circulă pe Facebook:

Zău, a înnebunit lumea! Imaginilea astea îmi aduc aminte de filmele de groază cu zombi care merg necontrolat pe străzi, hipnotizați de ceva nedefinit.  Oamenii ăștia sunt posedați! Nu am nicio îndoială! Li s-a șters creierul cu tehnologia, exact așa cum se anticipa în alte desene animate la care mă uitam eu pe vremuri…de mult apuse…

Și m-apuc să caut pe Wikipedia:

Pokémon Go is a free-to-play location-based augmented reality mobile game developed by Niantic and published by The Pokémon Company. It was released in July 2016 for iOS and Android devices.

The game allows players to capture, battle, and train virtual creatures, called Pokémon, who appear on device screens as though in the real world. It makes use of GPS and the camera of compatible devices. The game is free-to-play, although it supports in-app purchases of additional gameplay items. An optional companion Bluetooth wearable device is planned for future release, the Pokémon Go Plus, and will alert users when Pokémon are nearby.

Să recapitulăm:

  1. Ăsta e un (alt) nenorocit de joc pe telefon. (Și asta spune cineva care joacă de trei ori pe săptămână Candy Crash!)
  2. E „free-to-play”, deci crește pericolul, pentru că provoacă dependență, pe care nu o poate opri nimic.
  3. Lansat în iulie, isterie dezvoltată tot în iulie. Cam rapid s-a împrăștiat virusul!
  4. Captură, bătălii, monștri  – mda, exact de ce avea nevoie tineretul modern! Ceva…cu adevărat constructiv!
  5. Simulează lumea reală. WTF??? Nu-i destul de impregnată cu violență lumea reală, că mai trebuia un joc? Nu sună…periculos?
  6. Mai vine și altă variantă…„îmbunătățită”. Asta-i bună!

giphy

Numai mie mi se pare ceva putred în Danemarca lume? Ia mai uitați-vă o dată la videoclipul ăla: deci niște oameni, ADULȚI, aleargă cu telefoanele în mână după cai verzi pe pereți, în ditamai parcul! Necuratule, ți-ai băgat iar coada?

download.jpg

Aștia-s mai rău ca Don Quijote, parol! Tipul vedea balauri în locul morilor lui de vânt, dar stimabilii văd Pokemoni în locul mașinilor care CALCĂ! Telefonul te duce spre locul unde se ascunde monstrul de buzunar, iar tu habar nu ai că te pândește Pokemonul pericolul la fiecare pas!

Doamne, fie-ți milă de noi și dă-ne ceva minte extra, că ne-o facem cu mâna noastră! Clar a înnebunit lumea!

………………………………………………………………

Sursa foto+GIF: Google

Vine sfârșitul lumii?

La intervale – regulate, aș spune – de timp, omenirea ține să-și amintească sieși că Dumnezeu s-a cam zgârcit când a fost vorba de creier. Pardon, să fiu corectă: de înțelepciune. Creier se pare că avem.

De secole de tot temem de clarvăzători și de înfricoșătoarele lor preziceri: vine sfârșitul, vine molima, ne arde focul, se deschide pământul să ne înghită, năvălesc extratereștrii, vin apele, se cutremură globul pământesc etc. Copil fiind, în priveam pe Nostradamus ca pe un fel de „ochi al lui Dumnezeu” și mă întrebam dacă el o fi fost ALES de le știe pe toate așa bine. Nu prea înțelegeam eu bine cum stau lucrurile: cum le știe, de ce nu le spune clar, să pricepem cu toții, de ce nu s-a ferit de lucrurile de are s-ar fi putut feri și tot așa.

Înțeleg că există o listă cu astfel de clarvăzători:

Screenshot 2016-07-16 13.44.09

(sursa)

Fundamental greșit, my dear Watson!

Cu toată forța lor „clarvăzătoare”, niciunul dintre ei nu cred că a putut anticipa repeziciunea cu care ne ducem la vale și nici inimagiabilele atrocități care se produc în fiecare minut al existenței în diferite colțuri ale Terrei. Tot ceea ce ni se întâmplă, este o consecință firească a lucrurilor pe care le facem sau, dimpotrivă, pe care NU le facem!

∗Nu ne mai ajunge pământul și ne luptăm el. Eu aș zice că e prea mult! Sau, mă rog, suficient pentru fiecare, dacă am păstra proporțiile în limita decenței.

∗Nu ne mai respectăm Dumnezeii! Nici pe ai noștri, nici pe ai altora.

∗Nu ne mai iubim semenii. Se pare că nici pe noi însine, măcar.

∗Nu ne mai pasă de ceea ce e în jurul nostru și nici nu mai mișcăm un pai să îndreptăm ceva, pe motiv că suntem prea mici ca să schimbăm de capul nostru.

Număram dimineață atentatele – pe cele mai mediatizate, că sunt mult mai multe de atât, mai ales în zonele înnegrite pa hartă de atâtea conflicte! (Sursa: Agerpres.ro)

  1. 11 martie 2004Spania: Zece bombe au explodat la Madrid și în suburbiile sale la bordul a patru trenuri, provocând moartea a 191 de persoane și rănirea peste 2.000.
  2. 7 iulie 2005Marea Britanie: Patru atentate sinucigașe comise simultan în trei rame de metrou și într-un autobuz din Londra s-au soldat cu 56 de morți și 700 de răniți.
  3. 18 iulie 2012Bulgaria: Cinci turiști israelieni au fost asasinați la aeroportul din Burgas, în urma exploziei unei bombe plasate într-un autocar.
  4. 7 ianuarie 2015Franța: Un atac terorist a avut loc la sediul publicației franceze de satiră Charlie Hebdo din Paris, Franța, fiind cel mai sângeros din Franța din ultimii peste 40 de ani. Douăsprezece persoane au murit și alte zece au fost rănite
  5. 13 noiembrie 2015Franța: Bărbați înarmați și atacatori sinucigași au comis un val de atentate la Paris, soldate cu 130 de morți și sute de răniți
  6. 22 martie 2016 — Belgia: 35 persoane au murit și 340 au fost rănite în atentatele teroriste care au avut loc la Bruxelles, în Belgia, pe aeroportul internațional Zaventem și în stația de metrou Malbeek aflată la câțiva zeci de metri de instituțiile europene.
  7. 14 iulie 2016Franța: Un terorist a intrat cu camionul în mulțimea care sărbătorea Ziua Franței, omorând 84 de persoane (plus alte 50 care încă se zbat între viață și moarte).
  8. 16 iulie 2016 Turcia: tentativă de lovitură de stat: 250 de morți și 1500 de răniți.

Cum mai poate ține pământul atâția morți? Veniți toți deodată, prea devreme!

Sfârșitul lumii? Este aici deja! Și nu l-a ordonat nimeni, nici măcar Dumnezeu, care și-a pus mâinile la ochi de atâta răutate și suferință.

Oare până unde vom merge? Până la…capătul lumii?

Mi-aș cam lua un telefon. Ce să aleg?

Nu sufăr de mania telefoanelor de ultimă generație. Ba chiar aș putea spune că mă declar fidelă obiectelor pe care mi le cumpăr, în general. Rar le schimb, iar atunci când o fac, mă cuprind nostalgiile.

Cu toate acestea, prestația telefonului meu mobil – S3 – cam lasă de dorit în ultima vreme. Nu-mi dă de ales, decât să-i fac felul și să ne luăm adio civilizat, ca în reclama de la Orbit.

Da, știu ce veți spune!

  1. O relație trebuie întreținută. Am avut răbdare, credeți-mă! L-am ușurat de aplicații, l-am resetat, i-m vorbit frumos. Dar se pare că nu-mi răspunde cu aceeași monedă: îmi ia 5 minute să formez un număr, se blochează când ți-e lumea mai dragă sau se închide când îl apusă năbădăile.
  2. Telefonul nu trebuie să fie un lux, ci o necesitate. Este, corect! Lux ar fi dacă era îmbrăcat în aur, și împodobit cu vreo nestemată la modă. Lux era și dacă avea abilități total inutile pentru mine sau dacă prețul lui depășește logica achiziționării. Necestate este, însă, și când sună telefonul și, deși faci „slide” la dreapta, nu se întâmplă nimic, sau când arde să suni urgent și nu se mișcă niciun pixel.
  3. Ce făcea lumea înainte de era telefonului? Făcea foarte bine! Dar atunci salariul nu intra pe un card, ci îl primeai în mână și știai și cât și când ajunge. Nu făceai comenzi online, așa că-ți bătea poștașul la ușă cu colet cu tot. E drept că uneori e bine să iei o pauză  de la toată expunerea asta la beneficiile tehnologiei, dar de multe ori se pare că nu a încotro.

Cu ce îl înlocuim?

Acum, că a crăpat, am spus deja. Dar ce poate fi destul de eficient și rentabil ca să-l înlocuiască?

M-am declarat fan Samsung. Până când fițele telefonului meu s-au dovedit identice cu alte telefoane din aceeași gamă, astfel că nu se mai pune problema de ceva ce aș utea să fi făcut eu greșit îngijindu-l. Am tânjit după S6 o vreme, îl visam noaptea și era musai gold. la un pas eram să-l achiziționez, doar că bugetul alocat acestui moft nu prea se apropia de preț. În timp ce așteptam reducerile, vreo Vinere neagră sau ceva de genul, s-a întâmplat să aud povești horror cu telefoane Samsung, așa că am zis să mai căutăm.

IPhone. Hm… Ei, uite, ăsta mi s-a părut mereu telefon de fițe. Am ținut în mână unul singur, la un moment dat, dar nu am părut prea încântată de el. O fi fost ignoranță sau lipsă de clasă (?!), habar nu am, cert e că nu mi s-a năzărit niciodată că l-aș vrea.

Mai avem opțiunea LG G4. Aparent cea mai bună, până acum, mai ales că la aceleași caracteristici ca ale lui Samsung S6, plătesc mai puțin.

LG-G4-Beat-2.jpg

Ce vreau de la un telefon

1. Mai întâi, vreau să funcționeze foarte bine. Să nu se ducă naibii funcționalitatea când am de instalat o aplicație nouă.

2. Să aibă caracteristici decente:

  • Model procesor:  Qualcomm Snapdragon 808 cu X10 LTE Hexa Core 64-bit
  • Memorie RAM: 3 GB
  • Memorie internă 32 GB
  • Rezoluție:  2560 x 1440
  • Diagonala display: 5.5 inch
  • Rezoluție cameră: 16 MP
  • Cameră secundară: 8 MP

3. Să pot face și fotografii când se impune, clare și luminoase.

4. Să pot accesa internetul când am nevoie, mai ales în regim de urgență.

5. Să pot juca un joc-două, dacă mă plictisesc 😀 sau dacă vreau să mă relaxez.

6. Să mi-l permit!

Sfaturi? 

Prin urmare: ce telefon îmi recomandați? Aș prefera și argumente pertinente. După ce mă lămuresc, vine întrebarea următoare! 😀

Citatul de duminică (36) – Despre minciună și mincinoși

images (4)

Mărturisesc că nu am știut asupra cărui citat să mă opresc pentru a ilustra cel mai bine ideea de astăzi.

De când începem să mințim?

Mă tot întreb pe unde ne pierdem oare naivitatea aceea cu care copilul strigă cât îl țin puterile că „împăratul e gol? Și mă gândesc cât de firesc îți aruncă o vorbă cu cea mai mare sinceritate: „nu-ți stă bine cu rochia asta” sau „de ce te-ai machiat așa? arăți îngrozitor!” Să nu ziceți că nu ați pățit-o!

Probabil că atunci când vine vremea să se îndeletnicească cu furatul cireșelor sau cu mersul la scăldat, încep a le trece prin minte și primele minciuni. Nu de alta, dar trebuie să-și scape cumva pielea, nu? Apoi spun că nu îi mai doare burtica, doar ca să nu li se taie rația de ciocolată, dar, ciudat, folosesc aceeași scuză când trebuie să se treazească dimineața ca să meargă la școală.

Timpul trece. Tânărul va trebui să o scoată în oraș. Nu-i surâde deloc locul pe care l-a ales ea pentru întâlnire, dar îi zâmbește fermecător și acceptă de dragul ei (sau ca să nu strice seara de tot). Pe când ea, devine palidă când deschide cutiuța cu inelul de logodnă. Nu e piatra pe care și-o dorește, dar îi mulțumește și schițează un zâmbet ca să nu-l supere (sau în speranța că mai târziu îl va primi și pe cel pe care și-l dorește).

Unde vreau să ajung? Cu toții mințim! Nu cred că există cineva care să spună că nu a făcut-o vreodată! Explicația? Variază în funcție de fiecare: nu vrei să superi sau să jignești, nu ești suficient de puternic să îți asumi consecințele adevărului rostit, nu vrei să provoci o catastrofă sau poate vrei să scapi de o situație neplăcută. Există scuze pentru minciună? Probabil că unii ar putea să găsească. Eu însămi am găsit la un moment dat, dar asta nu mi-a oferit liniște, ba dimpotrivă. Pentru că, într-adevăr minciuna are picioare scurte. Așa că o prinde sigur cineva din urmă.

As9

Nu știu ce spune psihologia mincinosului, dar cu siguranță există cazuri care devin patologice. Oameni care ajung să creadă în propria minciună atât de mult, încât își construiesc o lume întreagă în jurul ei și vor încerca să te atragă acolo. De ce te-ai refugia din calea adevărului? De ce este prea greu de acceptat adevărul? De ce să preferi o existență falsă, perpetuând la infinit o stare de lucruri? Unii o fac poate din cauza singurătății, alții poate suferă de vreo boală sau poate li se pare prea dureroasă lumea în care trăiesc. Dar sunt suficienți care vor să-și creeze o imagine falsă în fața celorlalți sau, și mai rău, ascund răutăți.

Totuși, consider că este un efort imens să găsești minciuna potrivită, dar mai ales, să o brodești în așa fel încât să țină. Iar apoi să poți lega detalii infinite, menite să o facă atât de reală, încât nici tu să nu o mai deosebești de realitate. Ce te faci însă, când uiți ce ai mințit? Sau cum dai cu ochii de „victimele” păcălelii tale atunci când aceștia descoperă că au fost înșelați?

Citat-Tudor-Musatescu

NU înseamnă NU!

Cu greu reușesc să-mi controlez limbajul în legătură cu subiectul violului de la Vaslui. Și asta NU pentru că sunt femeie, NU pentru că sunt mamă, NU pentru că lucrez cu tineri de vârsta fetei, ci pentru că sunt OM, iar toată rațiunea cu care m-a înzestrat Dumnezeu nu este suficientă ca să înțeleg (?!) comportamentul monștrilor de la Vaslui.

Nu obișnuiesc să mă mai uit la știri și nici să le citesc pe internet. Îmi dau o stare de neliniște, de nesiguranță, de disconfort, am senzația că sfârșitul lumii este deja aici și că durează mai mult ca să înțelegem că păcatul originar nu a fost o întâmplare, iar Dumnezeu o fi știut El de ce a alungat omul din Rai. Ieri am dat peste articolul Alexandrei și am simțit cum revolta sparge barometrul. Auzisem de cazul fetei violate de 7 (ȘAPTE!!!!) bărbați masculi din Vaslui, dar nu am vrut să știu mai multe. Spuneți-i indiferență, eu am să-i spun instinct de autoapărare. Nu poate să nu te afecteze o astfel de poveste dureros de reală! Fără să-mi doresc, m-am imaginat în postura ei timp de câteva secunde. Drept urmare, azi-noapte m-au urmărit coșmarurile, astfel că indignarea și revolta concurează cu dorința de a-i vedea pe cei șapte pitici (într-ale minții și ale atitudinii) trecând prin cele mai cumplite chinuri.

“Când femeia spune “Nu”, înseamnă “Poate”, când spune “Poate”, înseamnă “Da”. Și dacă spune “Da”, înseamnă că nu-i femeie!”  Anonim

Sper că anonimul în cauză și-a explicat mai departe afirmația! Evident, mă îndoiesc că este unul dintre citatele „motivaționale” ale vreunuia din tinerii monștrii din Vaslui (presupunând că aceștia au citit ceva la viața lor!). Dar l-am ales pentru că exprimă o mentalitate de veacuri înțeleasă GREȘIT tot de atâta timp. La ce se referă citatul? La femeia pe care o cunoști, lângă care trăiești de o vreme, suficient cât să-i știi metehnele, să-i descifrezi aluziile, să-i accepți jocurile. La ce NU se referă citatul? La relația sexuală! Când o femeie spune nu, înseamnă NU, la naiba! Pot să te călărească hormonii și să-ți chiuie în urechi dorințele animalice timp de 24 de ore încontinuu! Nu înseamnă NU! Dacă ești bărbat, pricepi că nu vrea, nu poate, nu-i place. Ori înveți să o asculți și să o înțelegi, ori alegi varianta be) sau ce). Le știi, nu trebuie să detaliez! Nu faci presupuneri când e vorba despre un NU, mai ales când tipul de relație nu-ți permite asta.

11742886_857103167699823_5503900301879746980_n

Dar la Vaslui a fost vorba despre cu totul altceva! La Vaslui, niște bestii s-au trezit cu chef de sex sălbatic, crezând că este semn al virilității și al bărbăției și s-a întâmplat ca fata să le iasă în cale la momentul (ne!)potrivit! La Vaslui un „amic” cu câțiva ani mai în vârstă a presupus că poate oferi un „sex surpriză” (recunosc, sunt străină de acest concept!), a presupus că fetei îi va plăcea (eventual la final îi va și mulțumi sau va posta pe Facebook cât de mulțumită a fost și-i va face rost de tipe tari, că el singur nu se descurcă), a presupus că fetei îi place umilința și, în consecință, a mai chemat 6 bărbați idioți în ajutor (ori poate nu era sigur că poate duce sexul-surpriză până la capăt singur??). Toți au presupus că fata se preface că leșină, ori că leșinul o fi fost de plăcerea sexului surpriză! Au presupus și că niște țuică aruncată în batjocură peste ea o va face să-și revină și poate să aprecieze altfel „efortul” lor. Un șir întreg de presupuneri, toate greșite, care au nenorocit o viață. Fata aceea nu va mai fi om, indiferent de terapii, de recompense materiale, de relațiile ulterioare.

Să fac și eu niște presupuneri!

Să presupun că fata era curvă. Afirmațiile „blânzilor” și prea-bunilor săteni par să ducă în această direcție. Ei știu mai bine – că doar gura satului e veche de când lumea și nu iese la pensie niciodată – și cu câți s-ar fi culcat ea înainte de orgie și că, evident, nu mai era virgină de multă vreme. De aceea, prea-bunii săteni afirmă fără urmă de îndoială că „tinerii au căzut în plasa unei fete cu o moralitate îndoielnică”, condamnând-o pe victimă, pentru că, nu-i așa, EA ar fi provocat toată tărășenia. Să presupunem că era „provocatoare” – deși la ora 18.30 în miez de noiembrie, mă cam îndoiesc. Să presupunem că i-ar fi plăcut și de individul „amic”. Toate acestea sunt presupuneri grosolane! Nu cunosc nimic despre fata asta, dar tot nu cred că ar fi meritat „surpriza” pregătită ce niște bărbați (?!) care se presupune că au ajuns la vârsta maturității și a responsabilității. Poate ăl de 20 era necopt, da ăl de 27??? Ce scuză jalnică pot găsi – sau măcar unul dintr ei – pentru comportamentul animalic? Animalic am zis?? Nici la cele mai feroce (sic!) animale nu am auzit să se întâmple așa o anomalie! Până și masculii lor își aleg cu grijă femela, dansează în jurul ei, își înfoaie penele sau, mă rog, după caz. Cred, însă, că bestiile de la Vaslui nu au ținut niciodată în mână vreun atlas zoologic (ci doar propriul mădular).

Am să-mi permit, așadar, să continui lanțul presupunerilor.

Presupun că animalele de Vaslui

  • nu știu să facă sex altfel, decât „surpriză”, că nu sunt în stare să atragă și să țină lângă ei o femeie decât dacă o siluiesc,
  • se tem să facă sex singuri, poate victima mușcă, și atunci merg în haită,
  • nu au avut părinți care să le ofere exemple sau să le insufle valori, dovadă atitudinea mamei monstrului de a deschide o campanie de denigrare a fetei pe Facebook, crezând că așa poate șterge faptele ilustrului său fiu.
  • nu au nici educație nici cultură, crezând că e suficient ceea ce au în pantaloni,
  • sunt „copii” întreținuți care se plictisesc de prea mult bine,
  • nu regretă nicio secundă ceea ce au făcut și că, odată lăsați în libertate, vor reitera clipa de plăcere poate cu și mai mare …implicare

Aș mai putea presupune, dar le-am acordat mai mult spațiu și timp decât ar trebui. Nu este vorba despre niciun fel de „greșeală a tinereții” cum s-a afirmat, ci despre un comportament deviant, care nu reprezintă nicio specie de viețuitoare de pe planeta asta. Este vorba despre 7 bestii care trebuie să stea la închisoare după principiul pe care ei însuși l-au invocat:

„Nu merităm 5 ani pentru 5 minute!”

Corect! Eu v-aș da 15! Să v-ajungă! Și să vă treacă cheful de sex surpriză. Și poate atunci o să înțelegeți că NU înseamnă Nu!

11755380_857120404364766_4323076119205473911_n

…………………………………………………………………………………..

Am dat peste o mulțime de articole pe tema aceasta, scrise în cadrul campaniei Nu înseamnă NU.

A fost Ziua Drapelului – 26 iunie

Drapel, steag, stindard, flamură

Cuvinte pe care le-am învățat la școală în lecțiile despre neam, despre patrie, despre iubirea de moșie. Vremurile au trecut, mentalitățile s-au schimbat, oamenii s-au înrăit și s-au îndepărtat de valori. Ceea ce prețuiau strămoșii noștri a devenit acum ridicol, lipsit de importanță sau sursă de batjocură, numită, „legal”, pamflet. Probabil că un rol important l-a avut perioada nefastă din istoria noastră în care tot ce era legat de patrie era fals, îndreptat spre unica persoană importantă a nației.
Îmi amintesc filmele istorice a căror vizionare îmi încrețea pielea. Cum zburau soldați pe câmpul de luptă numai cât zăreau stindardul înaintea lor. Câți și-au dat viața apărându-l! Aceeași senzație o mai am uneori când vreun sportiv se înfășoară în steagul tricolor la o competiție importantă sau când lăcrimează la auzul imnului, în timp ce roșu-galben-și-albastru se ridică ușor de pe cel mai înalt loc al podiumului.
Flame_by_jurjak

(Sursa foto)

26 iunie 2015

N-am simțit deloc ziua drapelului. Poate pentru că nu m-am uitat la televizor deloc. Toate emisiunile, reportajele, campaniile mi se par bravade ale celor dornici să iasă în față. Nici în oraș nu am ieșit. O astfel de sărbătoare este rapid comercializată. Am văzut și admirat, în schimb, oameni simpli, oameni dedicați unei cauze pe care o susțin până-n pânzele albe, indiferent câte piedici le stau în cale. Pe Mihai Tirnoveanu nu l-am văzut altfel decât în costumul lui popular, alături de un drapel românesc. Îl respect fără să știu prea multe despre el și sper să nu obosească niciodată în lupta asta, aparent cu morile de vânt.

Steagul nostru are un simbol, știați? 

Am fost curioasă să aflu mai multe despre istoria drapelului românesc. Ar putea face obiectul unei lecții scurte de istorie, nu?

Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect…”

Mă tem că astăzi cam pierdem din aceste simboluri. Egalitate? Verticalitate? Perfecțiune? Credință? Cred că sunt cuvinte prea mari pentru noi cei prea grăbiți și prea ocupați în secolul al XXI-lea…

Vrei să te citesc? Dovedește-mi!

Unii au numit-o Republica Blogosferică sau Blogosferia. Nu sunt departe de adevăr. În ziua când oamenii au început să devină bloggeri, s-au mutat cu toate ideile, aranjate în forme felurite și în decoruri variate, într-un alt loc, pe care l-au numit virtual. Unii și-au luat și valorile și principiile odată cu acest pas, în timp ce alții le-au pierdut pe drum. Sau poate că nici nu le-au avut vreodată. Și așa s-a născut o comunitate nouă. Dar, ca orice comunitate umanoidă, nu a rezistat și s-a divizat. Foarte curând au început și luptele pentru valori pierdute sau pentru averi închipuite. Lupte inutile pentru întâietate, pentru supremație s-au măsurat în like-uri, vizitatori unici, pingback-uri și alte instrumente mai mult sau mai puțin relevante. Și așa, Blogosferia a devenit, de fapt, o junglă, în care puțini își păstrează integritatea și rămân la scopul inițial stabilit pentru a scrie pe un blog.

Citesc bloguri diverse. Pe unele pentru că îmi sunt dragi, pe altele pentru că m-a atras titlul, majoritatea celor asupra cărora am revenit mi-au atins sufletul. Mai sunt bloguri prietene, bloguri interesante prin abordare și foarte, foarte puține bloguri pe care le citesc din complezență. Cred că aș putea găsi, până la urmă, și un blog pe care l-aș citit toată viața!

Ce mă face să nu mai urmăresc un blog?

Nu revin când blogul pe care am intrat este sec, plin doar de informații (nici măcar noi) și plin de bannere publicitare.

Nu revin când greșelile de exprimare sau cele gramaticale îți izbesc retina și-ți zgârie creierul.

Nu revin pe blogurile obositoare ca temă, ca format și neîngrijite ca aspect.

Nu revin pe blogurile care nu îmi transmit absolut nimic, cu articole mecanice, scrise cu scopul de a atrage vizitatori și de a umple pagini.

Nu revin pe blogurile unde se promovează scandalurile, instigările sau violența verbală.

Îmi displac bloggerii care își ignoră cititorii, nerăspunzând comentariilor. Mai ales celor în care li se solicită în răspuns. E o dovadă de respect să acorzi atenție celor pentru care scrii. Nu, textul ăsta cu „scriu doar pentru mine” e o aberație! Nu ai scrie public dacă ai scrie „pentru tine”. Ai fi rămas la stadiul de jurnal sau ți-ai fi făcut blogul privat. Expunându-te aici, în virtual, vrei să te descoperi celorlalți. Da, pot să accept că o faci pentru a te elibera de gânduri, pentru a te descărca de emoții, pentru a spune, sub masca anonimatului sau nu, lucruri pe care altfel nu le-ai spune.

Dacă vrei să te citesc, fii acela care mă smulge lumii reale și mă duce de mână spre un loc unde mă simt confortabil, unde găsesc rezonanțe ale gândurilor mele, ale frământărilor mele, ale sufletului meu. Evident, tu, bloggerule, nu ai de unde să știi ce mă face pe mine să vibrez. Sau pe altul care intră să te citească. Dar e suficient să scrii adevărat, să scrii cu sufletul – adică să pui o bucată din tine, mai mult sau mai puțin voalat, fie o opinie argumentată, fie o emoție – să scrii corect și să fii sincer. Vor apărea cititori care să te „simtă” și care să-ți răspundă.

Nu încerca să mă amăgești cu poze furate, cu texte „împrumutate”, cu idei expirate. Nu revin să citesc texte plagiate!

Fii original, fii interesant, fii sincer! Și am să revin.

Citatul de duminică (11) – Despre plagiat

Plagiatorii dorm liniştiţi. Muza e femeie şi rar de tot recunoaşte cine a fost primul.

Stanislaw Jerzy Lec

Povestea asta cu plagiatul a devenit atât de comună, încât oamenii o iau ca pe un lucru firesc al cotidianului. Îi ironizează pe plagiatori, unii direct, alții insinuant, dar se pare că fenomenul nu poate fi oprit. Ba mai mult, cei în cauză, obosiți financiar și epuizați psihic de acest război al nervilor, cedează la un moment dat și renunță. De fapt, pe asta se și bazează plagiatorii! Pentru că face parte din profilul lor: oameni fără scrupule și fără talent, dornici de a parveni, chiar dacă asta înseamnă să-l învie din morți și pe Stănică Rațiu! Testează terenul, fură ce li se pare interesant – neapărat de la unii care au deja faimă, dar dacă nu se încumetă, iau de la ăștia mici, dar vizitați de muză – și apoi au grijă să devină celebri și credibili. Se bazează pe faptul că oamenilor li se face lehamite de un război dus unu la unu (cine se mai zbate să te susțină în zilele noastre?), că nu au bani de procese sau, mai rău, că se complac în starea asta cu scuza: ”înseamnă că sunt important de m-a copiat!” Cum să-i cataloghezi? Paraziți care-și duc viața simbiotic? Viermi care rod bucăți de suflete crezând că pot scoate mătase pe partea cealaltă?

Tu ce ai zice să te afli copiat? Ce ai face? Ai alege să taci? Ai lupta împotriva evidențelor? Ai lupta până la capăt să-ți protejezi creația, oricât de neînsemnată ar fi ea în ochii tăi? Ai accepta asta ca pe un dat al existenței miere în care trăim?

Facem zilnic  campanii de orice fel. Mai mult sau mai puțin serioase, umanitare, le zicem, mai mult sau mai puțin de ochii lumii, mai mult sau mai puțin implicați. Tu ai duce o campanie împotriva plagiatului?

Să lansăm un concurs de vânătoare, zic! Cine găsește cei mai mulți plagiatori? N-o să stârpim, e drept, specia asta umanoidă, dar măcar nu le ușurăm drumul spre înaltul cerului!

Eşti râsu’-ntregului Apus,
Plagiator, om de nimic,
„Te-ai înălţat atât de sus”,
Ca să vedem „cât eşti de mic!”…

epigramă de George Budoi

Până a nu sări cu gura că sunt o idealistă care se aruncă fără plasa de salvare, luați de citiți AICI și AICI și ziceți drept de nu vi se zburlește părul! Vienela și Vavaly știu de ce!

Viral: Episoade noi din serialul „Clona”

 

S-a dus dracului cu originalitatea! De pe cele mai mari trepte ale piramidei sociale, umanitatea ne învață că furtul este tolerat, din gama „merge și așa”. De ce să mă mai chinui inutil să zic ceva, dacă au zis-o alții înaintea mea? Mai ales dacă au zis-o bine! Și uite așa, marii îndrăgostiți, rămași în pană de idei, dau o fugă la Poptamas pe FB și pac! fură o idee, poate chiar două, ca să smulgă lacrimile tinerelor amorezate. Doar n-or fi proști să și zică de unde au luat-o! Julieta va fi dezamăgită! Apoi devin atât de mândri de ceea ce ieșit, încât în cele din urmă cred ei înșiși că sunt autorii inestimabilei vorbe de duh.

Pe același principiu, umblă pe aici scriitorași de bloguri anoste care fură câte o postare a unuia sau a altuia – mai ales dacă postarea cu pricina e populară. Schimbă un titlu, mai șterg o frază și, dacă îi duce capul, chiar mai modifică unele cuvinte. Apoi cred că întreg procesul ăsta îi îndreptățește să se autointituleze „autori”.

Cu ceva vreme în urmă, am fost întrebată dacă poate fi preluată o postare de pe blogul Rudiei. Un fel de „reblog”. Am fost uimită – Rudia nu e obișnuită cu astfel de aprecieri! – și în același timp simțeam așa cum îmi inflorește orgoliul în piept. Dar câți cer acordul? Câți recomandă sursa?

Mai nou, mi s-a semnalat o altă situație. Și pentru că o respect mult pe Vienela în virtutea unei colaborări frumoase cu ea și cu cei de la Lenjerii de Pat Outlet, țin să transmit mai departe un mesaj important pentru potențialii clienți ai site-ului menționat. Nu de alta, dar și eu urăsc să fiu înșelată, iar arma cea mai puternică pentru a evita acest lucru este informarea.

Așadar:

ATENȚIONARE! Am observat că au apărut mai multe magazine online care se denumesc Lenjerii de pat Outlet sau forme asemănătoare magazinului nostru.
Nu vă lăsați induși în eroare! Dorim să vă avertizăm ca înainte să transmiteți comanda, să verificați denumirea companiei ce administrează magazinul online.
Compania SC ALEGRIA ONLINE SHOPS SRL este societatea reală ce administrează aceasta pagină de Facebook precum și magazinul online Lenjerii de Pat Outlet.
Cumpărând produse din magazinele online administrate de ALEGRIA ONLINE SHOPS beneficiați de GARANȚIE, FACTURĂ FISCALĂ și GARANȚIA TUTUROR DREPTURILOR CONFERITE DE CONDIȚIILE COMERȚULUI LA DISTANȚĂ!
Pentru a vedea termenii și condițiile comerciale, precum și datele complete ale companiei și dreptul de a prelucra date cu caracter personal conform legii, vizitați secțiunea „Termeni și Condiții” din cadrul magazinului online Lenjerii de Pat Outlet, click aici: http://www.lenjeriipat-outlet.ro/www-…/4-TERMENI-SI-CONDITII

În loc de concluzie:

Dacă vrei să-ți iei o lenjerie de pat, alege calitatea și seriozitatea. Urmărește sigla site-ului original

11047925_795241770566302_4527727194436953631_n

și asigură-te că ai intrat unde trebuie.

web

Hopa și eu cu furtișagul! 😀 Ultima imagine e șterpelită de la Ma Tilda.

Să NU mori din dragoste, rănită!

Rudia nu iubește. Nu-i plângeți de milă! Nu e ca și cum ar suferi de vreo boală incurabilă, căci nu mai este cazul. E o altă bătălie cu morile de vânt pe care a câștigat-o prin abandon (al ei) în runda…Nici ea nu mai știe în care rundă. Dar asta e altă poveste. Neinteresantă.

Îi place sau nu, Rudia trăiește într-o lume în care oamenii se automutilează sufletește, după principiul „de bună voie și nesilit(ă) de nimeni”. O lume în care sentimentele sunt fie prost interpretate (spre deloc), fie călcate în picioare cu bună știință. Și asta nu are nimic de a face cu a fi bărbat sau femeie, cu bătălia absurdă între sexe. Am cunoscut bărbați sensibili care și-au abandonat orice urmă de orgoliu prostesc ca să demonstreze că pot să facă o femeie fericită. În egală măsură, am cunoscut și femei care au călcat ele însele în picioare (cu tocuri de 15)  și au făcut terci orgoliul masculin al partenerilor lor. Cu toate acestea, dacă ar fi să ne luăm după statistici, în majoritatea cazurilor, cel puțin la suprafață…de la bărbați „vine ploaia”…

Și acum să revin la povestea cealaltă…despre care am aflat întâmplător. Și zic așa:

Prostule! Femeia asta te iubește! Se vede pe chipul ei, în vocea ei, se vede din felul în care îți pregătește micul dejun sau îți calcă o cămașă, din vorba bună pe care o găsește de fiecare dată când ajungi obosit și nervos. Clasic, nu? Să particularizăm! Femeia asta îți crește copilul ca și cum ar fi al ei, cu toate problemele incluse în pachetul promoțional! Probleme emoționale grave ale unui copil care, în plus, și-a pierdut și mama la o vârstă la care nu înțelege prea bine de ce. Nu doarme nopțile ca să stea cu el, îi dă tratamentul la timp, merge cu el pe la specialiști și învață să-l înțeleagă. Și tot femeia asta, și tot din dragoste, îți mai face unul, al vostru, fără să facă diferențe între copii. Nu are nopți liniștite, nu are timp pentru ea, se sacrifică, dar nu pentru că i-ar cere cineva să facă asta și nici pentru că se simte bine în postura de martir, Ci pentru că te iubește, idiotule, și a ales să trăiască o viață alături de tine.

Când ai devenit o brută? Când ai început să-i vorbești urât în fața copiilor voștri? Când ai încetat să-i mai accepți mângâierile pentru că ești prea obosit, orgolios, sătul de ale tale? De ce oare, pare că ai lovi-o de fiecare dată când îi vorbești?

Și într-o zi, ea se satură și pleacă. Pur și simplu. Își ia copilul, îl sărută cu lacrimi în ochi pe celălalt, care iar nu înțelege de ce a mai pierdut o mamă, și pleacă! Nu-i ajung banii, nu știe unde va sta, nu știe cum și dacă se va descurca, dar îi e clar că nu mai suportă să-i calci în picioare mângâierile, suferințele, sentimentele, eforturile…

Iar tu? Mutarea e a ta. Și ești în șah.

Lăsatul secului…la dulciuri!

De ceva vreme m-am apucat de…treburi culinare.

Unu la mână pentru că erau vreo 7 (șapte!) kilograme aranjate strategic de jur împrejurul taliei de gazelă, obturând minunăție de linie și, uneori, lăsându-se în jos ca un colac scofâlcit. Aici reacții: „Vaaai! Dar îți trebuie dietă? Dar de ce? Dar arăți bine, dar”…etc. Oi fi arătând, dar nu mă simțeam cum arătam. Plus că și cântarul cam scârțâia când urcam pe dânsul, iar consortul acuza ceva dureri de spate.

Doi la mână, când ții dietă nu o faci doar ca să slăbești, pentru că dacă ăsta e unicul scop, mai bine renunți din start: nu va funcționa decât pe termen scurt, iar reacțiile adverse…sunt cauzatoare de depresii. O dietă înseamnă să înveți să mănânci cât se poate de sănătos și să-ți formezi niște deprinderi ca să devină un stil de viață. Aici încă mai lucrez! 😀

După ce am suferit ca un câine în primele zile din lipsă de informare corespunzătoare, am dat peste Oana Camacho. Atunci mi s-a părut o minune, acum o ador! 😀 Dar, ca orice lucru frumos, trebuie să fii atent la efectele adverse! Pentru că, iată, reușesc foarte ușor să schimb o dependență cu alta! 😀

Și-am găsit DULCIURILEEEEEE!

Doamne! Zici că am avut zece frați acasă și nu ne ajungea mâncarea, iar de dulciuri nu am auzit veci! Deodată mi s-au trezit instinctele de gospodină și am devenit…dependentă de dulce-de-dietă! Azi am conștientizat acest lucru, așa că am pus-o de o „lăsată a secului” ca la carte și de mâine ascundem ingredientele pentru dulce!!! Am zis!

Etapa 1. Ruladă cu cremă de orice vreți voi (sau aveți voie)! 😀

 

Aici am folosit cremă de vanilie de la Pakmaya [Atenție pentru cine nu are voie sirop de glucoză! Schimbați crema sau faceți una voi înșivă/însevă! 😉 ], dar am făcut și cu budincă de căpșuni și a ieșit mai arătoasă! 😀

Etapa 2: Batoane cu scorțișoară și glazură

Pe cuvânt că poți să omori pe cineva pentru ele!

Etapa 3: Cozonăcel! 🙂

Plus, bonus, o adaptare a rețetei de blat, ca să iasă o minunăție de tort la…microunde! 😀

Eu am făcut trei blaturi, unul cu cacao, am umplut cu cremă de vanilie și deasupra am turnat cremă de ciocolată. Mâine e degustarea! 😀

Doar că ziua de azi a pus capac! Că tot nu pot să cred că mănânc nebunii din astea și nu distrug cântarul! Am ajuns unde voiam cu greutatea, acum mă lupt să o mențin. Deci gata cu dulciurile! De mâine, mâncare serioasă! 😀

Treburi…culinare!

M-a lovit amocul! Atâtea porcării îngurgitate „cu ocazia sărbătorilor de iarnă”, când toată lumea mi-a dorit de bine, verbal, dar m-a umplut cu de-ale gurii ca pe un curcan de „Ziua Recunoștinței”. Rezultatul este…catastrofal! Sunt fericita posesoare de colaci îm-pielițați de jur împrejurul taliei de căprioară (asta cu talia… se întâmpla cu ceva mai multă vreme în urmă, totuși 😀 )

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai grasă frumoasă din cartier țară???

Cică nu eu!

Și m-am revoltat! Am zis că trebuie să fac porcu’ pe dracu’-n patru să redevin ca o sirenă!

Până aici, toate bune și frumoase. Dar ce te faci când interdicția „nu mai ai voie ciocolată” te face să caști ochii cât ouăle Kinder și să salivezi numai auzind numele „ciocolată”, în timp ce toate funcțiile creierului se blochează instantaneu, iar voința îți este anihilată? N-am putut ține niciodată o dietă, pe motiv că nu mă pot abține de la ceva de mâncare, atâta vreme cât știu că îmi este interzisă. Cum e pe lista neagră, cum o doresc. Doar că o ultimă privire aruncată în oglindă, se lipi de colăceii minunați care sufocau minunăție de talie. Adunat cu vârsta matusalemică la care kilogramele se țin ca râia de caprele Irinucăi…iată motiv serios de criză! Așa că m-am documentat! Și mi-am chemat voința de pe unde era ea împrăștiată, obișnuindu-mă cu ideea că trebuie să rabde baba la frumusețe.

Dar vezi unde duce lipsa de informare? 🙂 Documentându-mă, am aflat că dieta nu înseamnă să mori de foame, ci înseamnă să mănânci (cât vrei, în cazul meu!), doar dintre alimentele care îți sunt permise, atâta vreme cât respecți niște principii simple. Ceea ce eu am crezut a fi o tortură ca-n epoca medievală (când se slăbea cu corsetul de la rochie strâns până se subția șnurul!), s-a dovedit a fi chiar o binecuvântare:

  1. – mâncarea la dietă nu este echivalentă cu mâncarea de spital
  2. – îți arată că poți mânca sănătos și gustos în același timp.

Și așa am dat peste Oana! Și dacă tot am dat peste ea, mi-am zis să încerc să fiu fericită! 😀 Așa că am redescoperit cât de mult îmi place să gătesc! 😉

Prima încercare – niște chipsuri sărate, total sănătoase, fără grăsime, fără făină albă, fără ulei…

Și pentru că devenise deja interesant…iată și niște brioșe…Cu șuncă de pui, ou, iaurt, ceapă și..castraveciori murați! Delicioase!

Am mai răsfoit pe ici pe colo și am dat peste ouă umplute cu pate de ficat. Da, și cu maioneză! Din ouă și iaurt! 🙂

În final, am încercat niște snack de pui dulce și picant.

20150110_181806Deci bune rău!

Am să revin cu noutăți! (Și cu vești despre colăcei!)

 

All that fakeness…It makes me sick

Rudia știe că s-a schimbat enorm de-a lungul timpului. Dacă ar arunca o privire în urmă, s-ar mira până și ea de atâta schimbare. Dar Rudia nu se mai uită de mult în urmă. Nu găsește sensul unei incursiuni în vremuri apuse.

Lumea cu totul este într-o continuă schimbare. Copaci, anotimpuri, nori, fluturi…Și, mai ales, oameni! Păcat că nu există o setare specială undeva în spatele mecanismului după care funcționează universul:

Atenție: Schimbările se fac numai în bine! Dacă nu, cererea pentru activarea opțiunii va fi anulată! 

Ah, asta era parte dintr-un basm cu zâne! Iar Rudia nu (mai) crede în zâne.

Zilele trecute, mai multă lume se plângea de dezamăgiri. Grele dezamăgiri! Din partea unora de la care nu s-au așteptat niciodată, pe care, poate, i-au ajutat la un moment. Rudia nu vrea să intre în rând cu lumea! Totuși, ăsta trebuie să fie vreun virus și te atinge indiferent de grosimea scutului despre care ai crezut că te va proteja. Nici scuturi nu se mai fac ca lumea în zilele noastre! Toate au un punct vulnerabil și sunt predispuse, dacă nu distrugerii, măcar unei fisuri. Iar când răutățile se îndreaptă pe neașteptate, nu apuci decât să caști gura a mirare și mâinile-ți sunt inerte, pe lângă corp, care rămâne, astfel, fără apărare.

fakeness

(Sursa)

Zilele trecute mi-a venit și mie rândul să mă întreb:

Cum poți să uiți că viața ți-a dăruit o a doua șansă și, astfel, să o irosești pe răutăți gratuite, menite să regleze conturi imaginare și să plătească polițe semnate în alb?

Cum poți să fii atât de nedrept, când ție însuți și s-au făcut atâtea nedreptăți?

Cum poți să muști în carne vie, împroșcând cu venin, când ai ținut discursuri despre iertarea aproapelui și iertarea sinelui, pentru a trăi în armonie cu universul?

Cam cum e să acuzi pe cineva de o „crimă” săvârșită împotriva ta, când tu însuți ai făcut același lucru primul?

Cum poți arunca piatra, simțindu-te pătat de aceeași nelegiuire săvârșită cu aceeași bună știință?

images

(Sursa)

Cum a fost 2014 pentru Rudia

Rudia a fost o idee. La început. Apoi o obsesie. Și când s-a născut, în sfârșit, pe 27 iulie 2014,  a fost doar cu gândul că i se va da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Un lucru este clar: socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă! Am vrut o mască, dar se pare că e greu să fii constant când îți impui ceva ce nu face parte din obișnuințele existenței cotidiene. Cu toate acestea, Rudia a crescut frumos! Mai frumos decât mă așteptam. A fost iubită, apreciată, citită, citată, comentată, așa, în anonimat. Probabil și criticată. Ceea ce ar fi o chestiune benefică! 😉  Masca a dispărut repede și a rămas doar una dintre laturile unei femei care a dorit mereu mai mult de la ea și de la viață.

WordPress s-a gândit că mă pot aniversa, așa, la jumătate de an. Și iată ce zice:

„A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 3,200 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 53 trips to carry that many people”.

Urmează o serie de „cea mai…/cele mai…”:

Cea mai aglomerată zi pe strada Rudiei a fost 5 Noiembrie, când postarea Cum stă treaba cu înșelatu’ a devenit cea mai populară.

Cele mai vizualizate postări:

Cei mai activi comentatori:

Ce nu știe WordPressul este că între timp au apărut oameni minunați care și-au intersectat drumurile cu ale Rudiei. Iar un lucru benefic pentru evoluție. Dincolo de comentarii, „like”-uri, „share”-uiri, interese comune etc.

Mult? Puțin?

Cu siguranță nu suficient și în niciun caz nu lucrurile nu se vor opri aici.

Planuri? Rudia nu-și face planuri. Există un mare risc să nu le urmeze tocmai pentru că la un moment dat devin „a must”. Preferă să le ia pe rând, așa cum vin. Dorințe? Da, astea da! 🙂 De mai bine, evident! Și de mai mult! Că așa vor oamenii mereu!

Până una-alta, să ne fie bine și să avem un an nou cu cât mai multe dorințe bifate.

La mulți ani!

 

Citatul de duminică (2) – Despre instinctul maternității

20141227_180129-1Cuvintele aparțin personajului Brigitte Heim din Mecanica inimii, romanul lui Mathias Malzieu.

M-a sensibilizat încă din primul capitol al romanului ideea maternității, legată nu neapărat de conceperea și nașterea în sine – care este accesibilă majorității femeilor – ci instinctul care se dezvoltă instantaneu chiar (sau mai ales?) la femeile care NU pot avea copii. Mama lui Jack nu este cea din pântecul căreia a văzut lumina zilei, ci aceea care i-a dat viață de două ori: o dată când l-a scos la lumină și o dată când l-a „înviat”, punându-i un ceasornic în loc de inimă.

Și de aici m-am dus cu gândul la scandalul gratuit pornit acum ceva vreme în legătură cu incompatibilitatea ne-tatălui Johannis cu funcția de președinte. O tâmpenie! Și un cuțit înfipt în spatele și în inima ne-mamei Johannis. Cine știe dacă nu cumva au fost și ei bântuiți de gândul de mai sus. Dincolo de orice aspect politic, subiectul în discuție este mult prea delicat. Pentru că acesta trebuie să fie sentimentul care cuprinde o familie fără copii: un vid absolut.

Povestea unei gâște

A fost odată ca niciodată…

Că de n-ar fi fost, alte lucruri am fi vorbit acum, aici.

A fost odată o gâsculiță. Albă, (mai ales) grăsuță, frumușică. Cu șorțulețul la brâu, trebăluia prin ogradă, întreruptă doar de scurtele momente de reverie când se credea lebădă pe un lac, giugiulindu-se cu un „lebăd” în acordurile unui vals.

„Lebădul” întârzia să apară. Dar într-o bună zi, un curcan se ivi în ogradă. Curcanul se credea păun (de unde reiese că există grave probleme cu imaginea de sine printre viețuitoare) și se împăuna zilnic de mai-mai să se împiedice și să cadă în moț cioc. După ce s-a înfoiat de câteva ori dând târcoale gâsculiței naive, curcanul a cucerit reduta! A căpătat ceva de-ale gurii și un culcuș cald, dând la schimb poeme recitate cu emfază înainte de culcatul găinilor și declarații de amor ghebos veșnic. Gâsculița îl sorbea din priviri și își schimbase visul: voia să plece cu curcanul în lumea largă, să fie fericiți ei doi cutreierând fără nicio grijă. Dar, într-o bună zi la ceas de toamnă întârziată, curcanul nu mai apăru la poartă. Nu tu declarații, nu tu scrisoare măcar de adio, nu tu împăunare așa ca de final. Gurile rele spuneau că pe curcan l-a ajuns Ziua Recunoștinței și că a sfârșit umplut, drept trofeu pe o masă împodobită și că asta i se trăgea de la curca-soață, enervată la culme de escapadele moțatului. Alte voci jurau că l-au văzut dansând în jurul unei curcănițe tinere în curtea vecină. Desigur, răutăți de ogradă! Dar gâsculița încă îl mai aștepta oftând din greu, cu bagajele făcute pentru mult-dorita călătorie.

După multe luni, ea uită visul cu curcani de aur și reveni la ”lebădul” ei imaginar – întruchipare a dorințelor ei de evadare într-o lume plină de dragoste și jurăminte sincere. Ziua muncea, noaptea se grăbea la somn ca să-și găsească l(e)acul fericirii (utopice).

Într-o altă bună zi, în aceeași ogradă apăru un cocoș. Pintenat și țanțoș, cu creasta pe-o parte, se aruncă la picioarele gâsculiței noastre, slăvindu-i calitățile. Ba că e prea-prea, ba că e foarte-foarte, ba că o vrea de soață numaidecât. Pățită, gâsculița se împotrivi asaltului declarativ al pintenatului. Dar înverșunarea lui era direct proporțională cu rezistența ei. Gâsca îi închise de nenumărate ori portița în nas, dar cocoșul găsea fereastra deschisă și intra declamând iubirea veșnică și nemuritoare. Totuși, gâsca tot gâscă! După lupte aproape seculare, se trezi dată pe spate la propriu și acceptă avansurile cucoșului, dându-l pentru  doua oară uitării pe „lebădul” imaginar. Ambetați de sentimentele lor reciproce, gâsculița și cocoșul și-au croit propriul vis: plecau (și ei) împreună, departe de ogradă și de celelalte orătănii, într-o poveste nemuritoare nouă. Cum probabil au ghicit cititorii, a venit și ziua fatidică în care gâsculița stătea cu șorțu-n brâu la poartă, uitându-se în zare după cocoș până când ochii i s-au încețoșat de atâta așteptare. Dar cocoșul…nicăieri. Ea nu a mai ascultat gurile rele despre cât de gustoasă e ciorba de cocoș sau despre cât de deșarte sunt declarațiile de iubire. S-a retras în colțul ei, așteptând seara, ca să se împace cu „lebădul” utopic.

Dar…într-o ALTĂ bună zi…

Ei, drace! Mi s-a acrit de povestea asta cu gâște! Dacă m-aș pricepe la treburi freudiene aș putea face și o concluzie pertinentă legată de psihanaliza unei povești imaginare, ieșită din meandrele deloc ale concretului. Ați înțeles? Că eu nu. Poate îmi dați o mână de ajutor…

……………………………………………………………………………………….

∗ Această postare este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea se datorează cazurilor frecvente de boli de corazon este pur întâmplătoare!

Cărți de vizită – Ca să intri în rând cu lumea!

O carte de vizită te reprezintă. Este o sinteză a ceea ce ești și a ceea ce știi să faci, atunci când vrei să te faci remarcat în mediul social căruia îi aparții. Te poate prezenta într-o lumină favorabilă, dar poate arăta defecte importante: neglijență, lipsa estetismului, superficialitate.

Studiu de caz 1.

Ești un reprezentant de seamă (și inimos) al unei firme în ascensiune. Firma vrea să se afirme. Tu, de asemenea! O întâlnire de afaceri, oameni noi, potențiali parteneri, discuții promițătoare. Nu vrei să ratezi nicio ocazie, astfel că scoți la bătaie toate armele pe care le deții. Iar la final, pac! O carte de vizită! Omul nu are timp să riposteze, pentru că ai reușit să-i punctezi nenumăratele avantaje ale unei eventuale colaborări. Negreșit trebuie să vadă porțile care se deschid odată ce ține în mână cartea de vizită, la fel de atrăgătoare și convingătoare ca persoana care i-a înmânat-o.

Studiu de caz 2. 

Ești un om important, calculat, dar nu exuberant. Preferi ca oamenii să vină singuri spre tine, să te descopere, să te caute, să te aprecieze. Ești la o întrunire specială, cu oameni deschiși, dornici să te cunoască. Dorești să faci o selecție. Nu te încurci cu oportuniști sau cu vânători de subiecte tari. Vrei să simți omul înainte de a-ți forma o părere. De aceea, accepți discuții, provocări, interviuri. Iar la final, dacă persoana se dovedește demnă de atenția ta, îi întinzi o carte de vizită, semn, fie al unei acceptări tacite de a colabora pe viitor, fie al unui „autograf” original și memorabil.

O carte de vizită este un fel de valet care îți deschide ușile spre o sală mare unde are loc un bal cu oameni de seamă. Dacă nu ți-l alegi cu atenție, este posibil să te încurce mai mult. Este ușor să inscripționezi pe un carton datele clasice de contact pentru a te putea conecta cu lumea afacerilor tale. Dar important este cum ieși în evidență! Cum faci ca tocmai tu să fii selectat dintre atâția pretendenți/candidați/concurenți? Evident, trebuie să fii diferit. Imaginează-ți că ai înmâna cărți de vizită de lux partenerilor tăi! Cu un design deosebit care să le facă de neuitat, de o calitate superioară, atrăgătoare și unice.

Pune în balanță: o carte de vizită dintr-un carton obișnuit și una din carton multistrat. Sau poate din carton colorat, din PVC transparent, ori având o formă specială, simbolică pentru afacerea ta. Poate preferi cărți de vizită cu Folio ori cu Emboss. Alegerea ta trebuie să țină cont de două aspecte importante:

  •  ce te reprezintă, ce te pune în evidență
  • pe mâna cui lași această responsabilitate de a te defini

Tu ți-ai ales cărțile de vizită?

Să citim…

De ce ai citi o carte a unui autor contemporan despre care nu știi nimic?

În speță, de ce ar citi Rudia o carte a lui Mihail Soare?

1. Pentru că în timp ce unii colecționează diverse obiecte, Rudia e îndrăgostită de cărți. Pentru că e setată pe opțiunea „buy” sau, cel puțin, „try” ori de câte ori se află în preajma unor cărți cu titluri incitante.

2. Pentru că, dintr-un egoism asumat, Rudiei nu-i place să împrumute cărți, ci să le aibă! Așa, poate reveni de câte ori i se face dor sau crede că a uitat ceva important sau poate vrea să recitească pasaje.

3. Pentru că Rudia nu știe foarte bine cine este Mihail Soare, poate din ignoranță, poate pentru că nu i s-au intersectat drumurile cu publicațiile dumnealui. Și pentru că vrea să-și formeze o părere.

4. Pentru că a apucat să citească o serie de poezii și vrea să vadă dacă un poet poate scrie la fel de bine și proză.

5. Pentru că tot s-a ivit ocazia din senin să descopere mai multe despre literatura modernă, sătulă se trâmbițe politice și cazuri senzaționale prezente peste tot.

Rudia citește. Printre „sarcini”, „îndatoriri”, „absurdități”. Pentru că lectura îi oferă una dintre plăcerile acelea mici care să-ți aducă satisfacția unei vieți frumoase.

Dacă pune mâna pe o carte cu autograf, Rudia va reveni cu detalii, păreri și recomandări. 😉

Later edit: And the winner is… 😀

Cum stă treaba cu înșelatu’

Rudia nu are prieteni, asta se știe deja. Dar…vine duduia să se plângă:

M-a înșelat! Porcu’! Nenorocitu’! Numai vaca aia e de vină! Ea i-a sucit mințile!

Bun. Rudia nu judecă pe nimeni. A făcut destule la viața ei. Probabil că dacă ar exista o condică pe undeva pentru consemnarea făcutelor pe pământ, ar avea monopol pe fiecare pagină! Dar dacă tot veni vorba și dacă tot ajunse la urechile ei văicăreala, să zică ceva:

1. Dacă omu’ e bou de-adevăratelea, de ce mama naibii te plângi că ți l-a luat aia? Lasă-i-l! Cu fundiță! Să se bucure dânsa de calitățile merituosului. Dacă e slab și cade la prima clipire de geană a vreunei gâște, tot nu-i bun de nimic la casa ta. Că e slab și sensibil la pițiponcuțe, deci oricum se scaldă și în alte așternuturi cât de curând. Fă o cruce că ai scăpat și privește înainte! Cum? Nu-ți poți plăti ratele singură? Deci nici vorbă de iubire? Carevasăzică te folosești de animal? Păi atunci se aplică principiul „qui pro quo”: tu te folosești de cotă parte din venitul lui ca să trăiești în zona de confort, lasă-l să-și găsească și el confortul undeva, că e clar că lângă tine nu-i! Se cheamă compromis!

2. Dacă vrăjitoarea aia cu care l-ai prins în fapt i-a făcut farmece…E grav! Dar nu pentru el, ci pentru tine că ai ajuns să crezi asta. Înseamnă că ești în faza de negare pentru că el e minunatul tău erou care a căzut pradă balaurului. Sau ai citit prea multă ficțiune și te-a afectat la „rațiune”. Așa că în loc să te duci la babe să ți-l descânte și să-ți dea rețete cu păr de porc, fire de mătură, ghimbir, pene de găină moartă și alte nelegiuiri, vezi dacă nu cumva „vulnerabilul” te joacă pe degete ca la carte. Eventual, când îl surprinzi în timpul acțiunii, vezi dacă nu cumva farmecele alea se cheamă hormoniadă, că atunci merge alt tratament. Și dacă tot l-ai prins „red-handed”, fii deșteaptă când îi dai lovitura de grație. Indiferent ce sfat ți-au dat „prietenele”, faptul că îl prezinți așa, în fundul gol în fața tuturor, arătându-l cu degetul și râzând alături de ceilalți prieteni sau colegii lui de serviciu poate avea un efect de bumerang. Adică ori ai luat un bou și acum știe toată lumea că n-ai fost în stare să alegi cu cap, ori, dacă n-a fost bou de la început, ăilalți or să înțeleagă că nu a devenit așa, singur, de bine ce i-a fost acasă lângă tine. Deci și tu ieși puțin șifonată din propoziție. Mai bine păstrează rufele murdare în baia ta și închide ușa cu cheia. Sigur găsești vreo pedeapsă potrivită și fără sfatul „prietenelor” moraliste.

3. A! Încă îl iubești? Păi atunci nu se prea asortează titulatura „boului” cu inimioarele pe care i le-ai desenat pe felicitarea de aniversare de anul trecut! Tragi aer în piept, scoți o foaie de hârtie și dai extemporal la lecția de amor. Scotocești bine să afli cam în ce punct s-a rupt frumusețe de relație și s-a risipit minunăție de sentiment. Și mai ales, de ce naiba nu ai făcut ceva în legătură cu asta până acum. După care îl citezi la o întâlnire cu sau fără lumânări și faci același lucru și cu el. Aveți pe hârtie două variante: a ta, pe care ai să o susții probabil până-n pânzele albe, și a lui, despre care sigur ai să spui că scârțâie. Certați-vă! Cică așa trebuie uneori, pe post de exorcizare. Numai că, din când în când, mai trage cu urechea și vezi dacă nu cumva se mai strecoară și o urmă vagă de dreptate prin varianta lui. Dacă după ce urlați unul la altul nu ajungeți la un consens, căutați ajutor specializat. Mai ales dacă tu crezi că nu vei putea trece peste episodul cu înșelăciunea. S-ar putea să și meargă. Dar dacă încă nu obțineți rezultate, luați un loc și gândiți-vă – fiecare în camera lui – dacă merită să mai încercați, dacă nu cumva în adâncul vostru nu credeți că sfoara este prea roasă și că ruptura este inevitabilă. Dacă, însă, crezi că poți învăța să accepți și să mergi mai departe din punctul respectiv cu ochii larg deschiși la ceea ce faceți amândoi, o luați de la capăt. De câte ori este nevoie. Până obțineți rezultatul dorit. (De cele mai multe ori, totuși, treaba asta cu „trecutul peste”e utopică! Părerea Rudiei!)

207992_413151962078348_2068651439_n

Sursa

Treaba cu înșelatu’ e o chestiune personală și individuală. Nu merg generalizări și, cel mai important, e o boală în doi. Motivele, cauzele, soluțiile nu le vei găsi, duduie dragă, decât în cercul ăsta pe care îl formezi cu sus-numitul. Între tine și el.

Succes!

Să stăm de strajă! Sau Leac împotriva plictiselii!

Nu știu, monșer; dar sunt plictisit ca un cățel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă… Îmi vine să urlu de urât… Ai treabă?
– Deloc.
– Unde mănânci astă-seară?
– Indiferent.
– Vrei să mâncăm împreună?
– Mai ales.
– Unde, zici?
– Unde poftești.

 (I.L.Caragiale – Repausul dominical)

Plictiseală mare, monșer! Se pare că plictiseala este într-adevăr un trend! Aud copii care, lăsați fără obiectul magic al distracției moderne (tabletă, Iphone, smartphone), își urlă cu disperare plictiseala în urechile părinților depășiți de situație sau prea adânciți în ale lor. Soluția? Aer curat, domnule! Să iasă, să zburde, să țipe cât îi țin plămânii, să râdă, să se distreze. Dar cineva trebuie să-i învețe să facă asta! Cineva care înțelege ce înseamnă copilăria, ce presupune verbul „a te distra” în viziunea lor. De ce au nevoie copiii ăștia…moderni ca să simtă că viața este frumoasă și dincolo de „gadgeturile” care le umplu timpul și golurile nebănuite din viața lor? O ieșire! Specială! Unică!

VilaAlpin-e1378830042166

Poate fi cu familia. Cazare și masă în condiții care te conving că acolo sunt oameni serioși cărora le pasă de afacerea lor și de feedback-ul clienților. Plus minunatul parc de aventura Strajape care copii îl vor adora! Condiții maxime de siguranță și distracție, nu numai pentru ei, ci și pentru părinți. Experiențe de neuitat tuturor, indiferent de vârstă și tarife mai mult decât acceptabile: copii – 10 lei, adulți – 15 lei, grupuri – 5 lei/persoană, indiferent de vârstă. Faci o ecuație simplă în care nu există necunoscute:

 un sejur la Straja = aventură + distracție + siguranță + confort

Varianta a doua presupune o experiență de vis într-o tabără de vară. Copiii își dezvoltă abilități, își fac prieteni, învață să fie independenți, se descoperă pe ei înșiși. Același parc de aventură va fi locul încercărilor și al depășirii propriilor limite. O vacanță la Straja și cu siguranță vor uita de vechile preocupări și se vor vindeca de plictiseală!

Boala asta se transferă și la vârste mai înaintate! Un copil plictisit nu se va dezvolta niciodată suficient de armonios încât să devină un tânăr ambițios și dornic să schimbe ceea ce nu-i place la viața lui. Sunt oameni plictisiți de monotonia locului lor de muncă. Le lipsește inițiativa și totul pare că se învârte în „asortare” cu ceasul din birou care greu își mai mișcă acele! Comunicarea cu ceilalți se rezumă la salutul de dimineață și la gratulările de complezență, eventual mici discuții seci legate de vreun proiect comun. Trebuie să-i fie greu unui lider de grup să lucreze astfel! Așa că poate ar trebui schimbat ceva! Într-un mediu nou, unde să dezvolte relații, să rezolve probleme de comunicare și, de ce nu, să se descopere pe sine, altfel decât se știa. Învățare și distracție – nu sună, oare, atractiv? Tabloul se completează la cerere cu rafting, tiroliană, escaladă, paint ball, activitati speo. Pleci cu un grup și te întorci cu o echipă de oameni mai motivați. O rețetă eficientă pentru un team building la Straja

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articolul participă la concursul SuperBlog 2014.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

SeptembrieJoi

Oaza pentru fete, cu aventuri de tanara mama

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte