Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: roman

Poveste cu iz de trandafiri (Episodul XIV)

And I wanna lay you down in a bed of roses…

Bon Jovi

Rătăcea pe străzile îngălbenite, simțind cum umezeala îi rodea trupul la fel de sfârșit ca frunzele moarte pe care călca apăsat. Nu avea nicio țintă. Poate și pentru că viitorul nu fusese deloc îngăduitor cu ea, spulberându-i orice vis cu viteza ireparabilă a timpului prea grăbit să-și mai aștepte secundele. Evada adesea pentru a rămâne singură cu gândurile ei și, mai ales, pentru a da pe repede înapoi clipele strălucite ale existenței sale. Adesea, își făcea loc și el în aceste gânduri, dincolo de cortina pe care o trăsese inexplicabil chiar atunci când ei i-ar fi fost mai bine să-l aibă aproape.

I-a atras privirea un coș cu trandafiri, într-o vitrină…O reclamă pentru o florărie online din București, convingătoare prin aranjamentul cu bun gust, prin roșul atât de viu al trandafirilor, dar mai ales prin felul în care le-au găsit florilor menirea:

Noi nu livrăm flori, ci zâmbete!

cos-cu-15-trandafiri-rosii-si-albi-FYyLY

Și atunci amintirile au năvălit ca ielele. S-au prins într-o horă în jurul ei, amețind-o și trăgând-o înapoi, în trecut. Era ca o dulce cădere, o întoarcere spre o lume care acum îi părea atât de îndepărtată și de ireală. Nu mai știa cu exactitate când se întâlniseră prima oară. Dar îi revenea în minte imaginea stânjenită a bărbatului înalt primind-o cu un buchet de trandafiri roșii ce ascundeau un zâmbet încurcat. Atunci ea se încruntase. Nu voia să se lase impresionată de un gest pe care îl credea prea măreț pentru ceea ce aveau ei. Ar fi fost suficientă doar o floare. Sau chiar niciuna. În fond, era bucuroasă doar să îl vadă și să-l știe acolo, lângă ea. Acum abia înțelegea cât greșise! Pentru că-i umbrise bucuria revederii, cu acea sprânceană încruntată, în loc de „Mulțumesc, dragul meu drag”. Se scutură ca după o amintire care îi trezea dureri adormite.

Mai târziu, el nu a contenit cu semnele ce trebuiau să-i arate că promisiunea lui nu fusese o vorbă în vânt:

Am să te iubesc într-o mie de feluri, în fiecare zi!

Și așa a și iubit-o o vreme. Cu flori, cu lacrimi și cu scrisori lungi, trimise de la celălalt capăt al lumii. Atunci a știut că nimeni nu va mai irosi vreodată atâtea clipe ca să-i amintească de ce viața este atât de frumoasă! Și cu toate acestea, adesea, repingea aproape cu răutate fiecare încercare a lui de a se apropia. De ce? Poate de teama că distanța dintre ei se va transforma în prăpastie sau poate pentru că nu vedea nici atunci cum ar putea complota destinul ca să-i aducă împreună.

Aveți un colet, îi spusese o voce necunoscută la telefon. Vă găsim acasă?

Era acasă. Nu plănuise nimic special de ziua ei. Și nici nu se aștepta să primească, astfel, vreun dar. De aceea, a rămas fără cuvinte când a zărit un buchet de flori răsărit din spatele ușii. Nici nu apucase să întrebe curierul de la cine sunt, de parcă ar mai fi avut nevoie de vreo confirmare. Felicitarea micuță, ascunsă între flori, îi smulse o lacrimă de bucurie:

Te iubesc, draga mea dragă! La mulți ani!

Unul din lucrurile pe care le-a apreciat mereu la el a fost felul în care se pricepea să facă surprize. Cum o fi găsit o florărie online care să-i aducă la ușă, în momentul potrivit, un semn că există, deși e încă departe, și că o poartă mereu în gânduri! Își imagina și cum a sunat, tacticos, cu cardul în față, pregătit să plaseze comanda cu livrare gratuită, abia stăpânindu-și un zâmbet a încântare. Și da, îl simțise atunci aproape, lângă ea, spunându-i cuvintele acelea răsărite dintre trandafirii roșii.

Apoi și-amintea cum au sărit, cu altă ocazie, colegele de birou, curioase din cale afară de admiratorul misterios care-i trimisese flori tocmai ei. Aceiași trandafiri roșii, aprinși ca dragostea pe care i-o purta.

De la cine sunt, dragă?

A inventat o poveste cu un client mulțumit. Fetele au părut ușor dezamăgite că au fost private de un episod siropos. Dar ea simțea o bucurie imensă care izvora din adâncul sufletului ei: nu o uitase! Și încă o mai suprindea cu un alt mod de a-i arăta cât de mult o iubește.

Pe strada pustie îngropată de frunzele moarte, vântul începu să sufle cu putere, ca și cum ar fi vrut să-i șteargă amintirile una câte una. Cu ochii larg deschiși, ea încerca să se smulgă din brațele trecutului. Și asta pentru că știa că această ultimă amintire, a petalelor de trandafiri care-i îmbrăcaseră trupul ultima dată când fuseseră împreună, avea să o sfâșie, celulă cu celulă. Dacă se străduia suficient, simțea și acum parfumul așternuturilor pline de petale și îmbrățișarea caldă, de adio. A intrat în prima florărie și și-a luat un singur trandafir. Roșu. Să și-l aprindă candelă amintirilor reci, la ceas de seară.

………………………………………………………………………….

Un nou episod din „Tentativa de roman”, provocat de Buchetetrandafiri.ro, la SuperBlog 2015.

BucheteTrandafiri-300x209

Episodul XIII – „Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu….”

„Dumnezeu umblă pe pământ? Sau doar acolo sus, lângă el, putem să ne așezăm în iarba norilor și să pălăvrăgim despre vieți? Și-ar murdări Dumnezeu picioarele cu urmele lăsate de oameni pe drumurile bătătorite de patimi și păcate?

Dacă te-ai întâlni într-o zi cu Dumnezeu, îmbrăcat în straiele lui vechi, albe, l-ai recunoaște? I-ai cădea la picioare sau ai continua blasfemia, negându-i cerul și apele și lumina și întunericul, mărul și șarpele? I-ai atinge mâinile strigând în gura mare că EL NU EXISTĂ, uitându-te adânc în ochii lui doar ca să te convingi că este ceva dincolo de ei? I-ai cere să despartă mări? Să transforme ape în vin? Să te învie? Să te ajute să te ridici, vindecându-ți aripile? I-ai cere toate astea cu gândul că va rata vreuna din minuni sau poate va întârzia la propria înviere și atunci ai putea să urli că ai avut dreptate?

Spune-mi, dacă într-o zi, chiar ție ți s-ar arăta Dumnezeul pe care îl negi, îl refuzi, îl blestemi, ce ai face? Ai trece mai departe nepăsător? Sau te-ai opri ca să-l iei de guler, reproșându-i toate cărările încâlcite și toate destinațiile la care ai întârziat?

Ți-ai aminti atunci de mine? Ți-ai aminti sărutul uscat și cei treizeci de arginți la cântatul cocoșilor, când te-ai lepădat de trei ori, de trupul meu, de mintea mea, de sufletul meu? L-ai ruga să te ierte pentru visul furat și pentru clipa ucisă cu voie atunci când ți-ai întors spatele? Crezi că Dumnezeu ar avea atunci timp să te audă?

Dacă într-o zi…te-ai întâlni cu Dumnezeu, în drumurile tale zbuciumate, știu sigur că EL te-ar putea ierta. Dar tu?”

Era ultima ei scrisoare. O găsise pe biroul din lemn pe care ea îl adora. Frumos împăturită, cu urma fină a parfumului ei pe hârtia albă, cu scrisul de mână impecabil. O citise detașat la început, negându-și fiecare posibilă tresăltare. Dar o regăsea în spatele fiecărui cuvânt cu litere rotunde, perfecte. Îi ghicea fiecare revoltă, fiecare reproș și fiecare strigăt de ajutor regăsit în pauzele dintre cuvinte.

O împături cu grijă mai mare decât ar fi vrut să arate și o strecură în buzunarul sacoului, fără să aibă idee ce destin îi plănuise deocamdată. Își luă cheile mașinii și ieși pe ușă ca o furtună, ca și cum încerca să scape de o negură care-i îngreuna respirația. Fugea din nou, ca să o uite. Tremura…

…………………………………………………………………………………………

Restul romanului AICI.

Capitolul XII. La ceas de seară…așternuturi

Îl frământa de câteva săptămâni bune ideea unei rupturi definitive. Cu gândul alesese deja, iar sufletul nu părea să se opună. Era cel mai bine, o știa și el de multă vreme, iar ea…ea îi repetase asta obsesiv tot timpul cât el încercase să nege cu vehemență acest lucru.

Nu-i va spune. Ar fi însemnat să recunoască în fața ei că avusese dreptate tot acest timp, ceea ce nu se potrivea cu dimensiunile orgoliului lui.  Își calculase ieșirea fără prea mult zgomot, discret. Refuza să se gândească la ceea ce va face ea după aceea, pentru că îi era teamă că ar putea să-l facă să se răzgândească. Nu cu rugăminți și lacrimi – ea nu fusese niciodată sclava sentimentalismelor ieftine – ci tocmai cu tăcerea aceea care urla mai puternic decât orice cuvânt pe care i l-ar fi putut spune. Era ceva la ea care încă îl făcea să tresară, deși își repetase în ultima vreme că nu mai este vorba de iubire. Voia să se convingă mai întâi pe el însuși de asta. De aceea, trebuia să iasă din scenă elegant, fără să întoarcă privirea.

Pregătea acum ultima lor întâlnire. În fața lui erau cele două lenjerii de pat pe care le alesese cu grijă pentru că știa cât de atentă era ea la detalii.

„Roșu…de data aceasta va fi roșu”, și-a spus.

11111

Pe cea de a doua (pe care o primise ca parte din promoție) o împachetă frumos. Avea să i-o trimită mai târziu cadou printr-un curier, fără ca ea să știe că e de la el. Cu siguranță ar fi interpretat gestul lui ca pe o sfidare, ca și cum i-ar fi călcat în picioare sentimentele.

Pregătise camera cum numai el știa să o facă. În semi-obscuritate, cu un parfum discret, cu vaza în care trona trandafirul roșu…Ceva nu părea în regulă totuși. Simțea că e falsitate în toate pregătirile astea. Nu voia să fie acolo, nu voia nici măcar să o vadă. Nu voia să se transforme într-o stană de piatră când va auzi bătaia în ușă sau când îi va vedea ochii.

Draga mea dragă…

De ce-urile nu-și au rostul aici și acum. Sunt lucruri care e bine să rămână nespuse… Am îngropat povestea noastră atât de adânc încât nu am mai lăsat niciun cuvânt liber care să o poată trăda, scoțând-o vreodată de acolo.  

Tocmai de aceea, nu voi putea fi astăzi aici, lângă tine, la ultima noastră întâlnire… 

Vei înțelege, știu asta…

Iar pe pagina albă îi puse pandantivul din aur…

Închise ușa în urma lui fără să o încuie și plecă fără să se uite în urmă…

Capitolul XI. Alegerea

Îi plăcea să străbată magazinele, pentru că avea un dar de a găsi promoții, reduceri, chilipiruri, astfel că s-a trezit la raionul de „lenjerii de pat”. Memoria involuntară se activă, iar el se trezi tras înapoi, în trecutul pe care se lupta din răsputeri să-l nege de câteva luni. Îi reveni în minte imaginea ei, mai clară decât s-ar fi așteptat – pentru că sperase să se fi evaporat cumva în tot acest răstimp. O revedea, entuziasmată ca un copil, descoperind printre atâtea cuverturi de pat 3D câte un model care o distra:

Aș vrea-o pe asta! Aaaa! Dar și asta e simpatică!

Îi era dragă când o vedea atât de inocentă! Îi trezea un soi de instinct părintesc și atunci îi venea fie să o dojenească puțin pentru imaturitate, fie să-i cumpere ceva care știa că ar face-o fericită. Doar că rar ea accepta cadourile lui. I se părea că o cumpără sau că vrea să compenseze faptul că era absent de cele mai multe ori.

Nu mi-a mai cumpărat nimeni niciodată lenjerii de pat!”, chicotea ea.

Cu atât mai mult! Câștig puncte la originalitate!”

Dar nu. Cu ea nu putea negocia termenii înțelegerii. Odată ce apucase să spună „nu”, nu mai exista altă cale. Iar cu cât insista, risca să o piardă în extrema cealaltă. Atunci îi dispărea toată drăgălășenia și devenea insuportabilă chiar și pentru el. Chipul i se întuneca iar vorbele-i deveneau săgeți veninoase.

La un moment dat a trebuit să aleagă. De fapt, trebuia să o fi făcut mai demult. Nu știa dacă a întârziat alegerea aceasta din lașitate sau din orgoliul lui nemăsurat potrivit căruia nimic din viața asta nu ar fi trebuit să fie imposibil de realizat pentru el. O cucerise cu relativă ușurință. Nu pentru că își propusese asta, ci pentru că uneori lucrurile se întâmplă, pentru că unii au norocul să li se atingă stelele. Pentru o vreme cel puțin… Fusese a lui. Sau cel puțin așa se amăgise. Realitatea, însă, i-a dat o palmă, scuturându-l de vise și de iluzii. Iubirea este un lucru efemer! Iar el nu mai avea timp de lucruri nebunești. Ea îi repetase de atâtea ori că are o datorie de îndeplinit, că trebuie să fie realist și să realizeze că nu există un viitor pentru ei, încât la un moment dat a închis cu totul ușa aceea spre sufletul lui. Iar acum, se regăsea singur, în realitatea lui confortabilă, rătăcind prin raionul de lenjerii de pat.

_vyr_3971cuvertura-CJ10

X-clusive X-citement în Mașina timpurilor

Trebuia cu orice preț să-și schimbe mașina. ACUM! Amânase de prea multă vreme, găsind mereu scuze și alegând prost prioritățile. Avea un plan și nu putea să dea greș. Timpul lor împreună era limitat și, prin urmare, trebuia să fie de calitate. Dar voia să o surprindă, ca de fiecare dată, astfel că nu-i spuse unde pleacă.

De îndată ce urcă în noul Aygo îl cuprinse un sentiment de liniște: ei îi va plăcea la nebunie! Știa că nu e pasionată de mașini neapărat și că pentru ea o mașină este strict funcțională. Dar mai știa că mașina ASTA îi va plăcea. De la design-ul îndrăzneț și bine conturat, la confortul pe care i-l ofereau toate opțiunile alese special ca să o facă să uite de boală și să se bucure de evadarea-surpriză. Era mașina care îl va ajuta să-și pună, în sfârșit, planurile în mișcare!

aygo-300x300

Își conectă smartphone-ul la sistemul multimedia x-touch și porni melodia lor preferată în timp ce se lăsă ușor pe spate. Asculta la maxim cu ochii închiși:

Se imagina la 18 ani, când și-ar fi dorit o mașină Toyota. Ce vârstă! Ce experiențe! Câte planuri!

Ar fi vrut să fie din nou tânărul acela! Poate mai îndrăzneț și cu puțin mai mult noroc. Și să fi primit cadou Aygo-ul negru în care se găsea acum, reconstituind-și din frânturi de memorie, tinerețea. Să se întoarcă în timp și să o aibă alături, pe scaunul din dreapta. Și-o imagina aruncându-și grăbită rucsacul pe bancheta din spate și apoi așezându-se confortabil lângă el, cu ochelarii de soare la ochi. Și-ar întinde copilărește tălpile goale pe bordul mașinii, și-ar potrivi ochelarii în oglindă și i-ar atinge mâna șoptindu-i cu zâmbetul acela ștrengăresc: „Let’s Go Fun Ourselves!

Mașina ar zbura ca gândurile lor sălbatice! Ar tăia timpul și ar comprima distanțele, iar viața lor împreună nu ar fi decât un drum nesfârșit la capătul căruia ar putea muri râzând de fericire. Ar goni pe drumuri de munte, lăsând în urmă prăpăstii flămânde și verdele crud al ierbii. Ar căuta drumuri neumblate și ar vedea nevăzute. Ar dormi îmbrățișați pentru doar câteva ore, cât să-și revină și să o ia de la capăt. Ar fi ca o cursă contra cronometru: ei doi în mașina lor și restul lumii! În timp ce singura limită ar fi impusă doar de imaginația lor.

Ei nu mai au de mult 18 ani, dar visul nebunesc a rămas! Iar el își deschise ochii și zâmbi mulțumit: îi va oferi un an de neuitat! Îi va arăta lumea în mașina lor nouă și-i va îndeplini dorințele. Va fi ca o invitație la distracție!

Își puse centura, își potrivi oglinzile și băgă cheia în contact. Încă îngâna melodia lor preferată.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articolul a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Și reprezintă episodul al VIII-lea din tentativa de roman, de data aceasta NE-utopic.

Episodul VII. Noaptea

Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși.
Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina!
De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte.
De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci.
Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui.
„Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.

Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.

 

Episodul V. Amintiri la ceas de seară

O privea dormind. I se părea atât de frumoasă… Deși nu avea niște trăsături care să înfățișeze altceva decât o față comună. Poate i se părea frumoasă pentru că îl iubea. Sau poate pentru că el o iubea.

Își amintea toamna aceea târzie când au vorbit ore întregi la telefon. Distanța îi măcina încă de atunci pe amândoi, când nu părea să fie încă nicio poveste. Erau doar câteva săptămâni de când li se resetaseră sufletele cu totul și de când au înțeles că drumurile nu sunt drepte, ci au răscruci unde oamenii pierd cea mai mare parte a vieții lor, încercând să aleagă. Își amintea clar ce-i spusese atunci:

– „My momma always said: life is just a box of chocolates. you never know what you gonna get”. Cred că e şi ceva din setea de a stăpâni soarta, sau măcar de a o înfrunta asemenea Antigonei, fără a cere ajutorul cuiva, muritor sau zeu. Ori poate că e frenezia a două personaje care se întâlnesc și sapă canale pentru a da voie imaginației să le inunde imense fiorduri interioare care nu sunt ascunse, ci doar încă neexplorate.

Apoi, vorbele ei erau ca un cuțit ce i se înfigea din ce în ce mai adânc în inima fără vlagă.

– Nu putem fi împreună! Sunt atâtea lucruri împotriva noastră! Timpul este dușmanul cel mai aprig. Distanța se încăpățânează să ne rupă. Nu ești un cavaler cu armură și cal alb! Nu mă poți salva de mine însămi!

Ea nu mai plânge niciodată! Nu a mai plâns de foarte mult timp și atunci a fost prea puțin pentru a se scutura de nebuniile care-i invadau mintea. Pentru că e puternică! Așa își zice ea: „Sunt puternică! Nu mă poate nimeni ajuta mai mult decât o pot face eu însămi”. De aceea, ea nu plânge: „oamenii puternici nu plâng”. Numai că atunci… Atunci a simțit că pământul se cutremură și că  liniștea i s-a dus dracului. Când a întrebat-o de ce e tristă, i-a răspuns aproape șoptit și din fiecare cuvânt rostit la capătul celălalt al firului, el a înțeles că este bolnavă de dorul lui.

…Mi-a rămas o senzație de buze fierbinți lipite de lobul urechii stângi, aproape de obrazul încălzit. Undeva deasupra norilor…Și ochi râzând, privind pe furiș printre discuții de conveniență pentru a atrage atenția în alte părți decât fremătatul celor două mâini…Nu pot să mă opresc…Rememorez pași, întâmplări, zâmbete, râsete…mâini, priviri, tremurul vocii…vocea…Vocea ta care mă liniștește, mă încălzește, mă adoarme, mă mângâie…Încerc să caut cu ochii minții cum a început totul, acolo, departe de lume, printre necunoscuți. Și constat că nu am nici cea mai vagă idee! În schimb, țin minte poze făcute în creierii munților, zăpada, apa…poze…discuții despre care nu credeam că mi-au rămas în minte…Îmi este atât de dor…

Draga mea dragă...încerca să o încurajeze de la sutele de kilometri distanță, încercând să nu lase să se simtă nodul din gât. Nu înțelegea de ce îl alunga atunci? De ce încă îl alungă? Nu știe că drogul pune stăpânire pe victima lui fără a-i lăsa dreptul la apărare? Probabil că asta este și explicația: îi era teamă că i se va lua drogul. În momentul acela ai senzația că vei face față, că e ușor să renunți la el și că o vei face fără probleme. Numai că atunci când intri in sevraj…totul te doare! Urli, muști din pernă și cauți cu diperare ceea ce îți aduce atâta…fericire. Chiar dacă știi că e temporară, că nu poate fi așa la infinit… Îl alunga, dar îl chema înapoi de fiecare dată.

Acum, după atâta timp, este în sfârșit lângă el. Atât de aproape încât îi aude bătăile inimii. Dar nu așa cum și-au dorit…Simte că ar ridica puțin pumnii spre cer, dar știe că nu se cade. Tot de acolo i-a venit și fericirea. Așa că se liniștește și mulțumește pentru ceea ce au avut.

Episodul III. Un ultim vis: vacanța portugheză

Era în stare să facă orice pentru ea. Ea râdea, însă, de câte ori el îi repeta asta.

Nu poți muta munții din loc!

Pentru tine, pot să o fac și pe asta!

Da? îl întreba zâmbind. Atunci…fă-mă bine! Și apoi râdea în hohote, repezindu-se să-l îmbrățișeze.

El lăsa ochii în jos. Îi era ciudă că ea avea mereu dreptate când o lua razna cu imaginația. Și îi era ciudă că nu-i cerea mai des să facă ceva pentru ea! Își dorea atât de mult să se simtă important! Ar fi vrut să o audă cerându-i lucruri mărunte sau lucruri imposibile pentru ca el să se zbată, să caute, să se dea peste cap și să o facă fericită. Ar fi vrut să-i ceară să mute muntele ăla nenorocit  din loc! Dar faptul că, în schimb, ea îi amintea că e OM și că există limitări îl scotea din sărite. Și atunci se înverșuna și mai tare.

Știi ce regret cel mai mult?

?!

Că nu voi apuca să văd Portugalia!

Oooo, ba o vei vedea, draga mea dragă!

Ea îl privi cu neîncredere, puțin indignată.

– Iar promiți lucruri fără acoperire! Nu e o glumă! Și se întoarse pe partea cealaltă în patul care nu mai păstra de mult mirosul pielii ei, ci împrumutase din mirosul medicamentelor și al ceaiurilor pe care era nevoită să le înghită zilnic. O auzea cum plânge. Ar fi făcut orice să nu o mai vadă plângând. Se apropie de ea și o sărută pe creștet apoi ieși din cameră. Era hotărât: trebuia să o ducă în Portugalia vara aceea! Nu știa cum, când sau de unde va face rost de bani, dar pentru el acestea erau simple detalii.

Întâi a căutat ofertele last minute pentru Portugalia. A pierdut ore întregi pe net, pe site-uri, a întrebat prieteni, colegi. Cunoștea o mulțime de oameni și dacă, într-o vreme nu i se părea important acest lucru, acum se felicita pentru asta. Era un maestru al ofertelor, al reducerilor, al discount-urilor și știa că dacă va avea răbdare, va găsi ceea ce caută. Răbdare…Asta i s-a cerut toată viața…

Bingo! Sări de pe scaun nebun de fericire.

Bătu la ușa camerei ei, nu pentru că așa se cădea, dar îi plăcea mereu să o surprindă și să o facă curioasă. Băgă capul pe ușă zâmbind.

Pot să intru?

Sigur că poți.

Mai …ești supărată pe mine?

Nu pot fi supărată pe tine mult timp, zâmbi și ea, în sfârșit. Și apoi…nici nu am timp pentru asta, nu-i așa?

El intră, cu o frezie albă în mână. I-o așeză pe pernă și o sărută pe frunte.

Mulțumesc, răspunse ea întorcând capul să o miroase. Îi plăceau enorm freziile!

Dacă ai avea de unde să împrumuți o sumă importantă de bani, ce dorințe sau vise ți-ai îndeplini?

Bani? Știi cât urăsc cuvântul ăsta!

– Lasă asta acum. Răspunde-mi la întrebare!

Făcu o pauză. Apoi închise ochii și îi descrise din nou peisajul acela crepuscular pe o plajă sălbatică, fredonând un Fado

thumb(Sursa foto)

Am un cadou pentru tine!

Nu așteptă să-l întrebe și-i întinse două bilete de avion, legate cu o fundă roșie.

Portugalia? strigă ea, sărind în picioare să-l îmbrățișeze. Aproape se prăbuși de durere, dar lacrimile erau de bucurie. Te iubesc, știi asta, nu?

Câteva minute au stat așa, îmbrățișați, plângând amândoi.

Cum ai făcut?

El nu putea niciodată să țină un secret și îi plăcea să se laude puțin cu felul în care a descoperit soluția perfectă.

A fost…floare la ureche, exageră el. Am căutat, cum mă știi, peste tot până am găsit cele mai ieftine bilete. Evident, doar sunt zgârcit! Exagera și aici. Cu ea nu a fost niciodată zgârcit, dimpotrivă. Apoi, continuă el, am descoperit și modul de a le plăti: firma de brokeraj AVBS CreditI-am contactat și le-am spus că am nevoie de un credit pentru vacanță. Apoi a fost din ce în ce mai simplu!logo-avbs-credit-300x170web

Bine, dar…când ai avut timp să rezolvi totul?

Știi că sunt un as al tehnologiei! Și că ador aplicațiile pentru „device”-uri pentru că îți fac viața mult mai ușoară. Am aflat că AVBS Credit are o astfel de aplicație. Aplicația AVSB Credit, disponibilă numai pe smartphone-urile Android sau iOS. Am instalat-o rapid și am aplicat pentru un credit direct de pe telefonul mobil. Am descărcat-o GRATUIT, am introdus codul unic 0001 și gata creditul! Simplu, nu?

Îi povestea arătându-i în același timp pe telefonul lui. Îi plăcea să se laude, mai ales când descoperea ceva nou și când îi ieșea un lucru pe care și-l dorea extrem de mult.

Acum trebuie doar să ne facem bagajele. E un „last minute”.

Ea zâmbi ușor. Entuziasmul îi slăbise din nou puterile și acum trebuia să se refacă puțin. El se așeză în pat lângă ea și o strânse în brațe zâmbind.

Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

vyr_293213

(Sursa foto)

Episodul I. Umbra

I-a șoptit ușor:

E ultima noapte…

Știa.  Dar un fior l-a făcut să tremure fără să poată controla asta. La fel cum nu putea controla gândurile ei și nici deciziile pe care le lua în ultima vreme, fără să țină cont de ceea ce avea el de spus.

Aș vrea să

Dar ea îi atinse ușor buzele cu degetele ei moi.

„Să dau timpul înapoi”, își continuă el gândul. „Să te fi făcut atunci femeia mea!”

 Apoi ea îi mângâie chipul și îi sărută ochii, rămânând o clipă cu buzele calde pe pleoapele lui închise ca și cum ar fi vrut să se asigure că au păstrat imprimată clipa aceasta, ultima, din viața lor împreună.

Strânge-mă în brațe, i-a spus cu un glas sufocat, aproape speriat și asta îl determină să o cuprindă repede. Ea se cuibări la sânul lui,  simțindu-i atât de puternic bătăile inimii, încât nu mai știa dacă nu cumva sunt ale ei.  Ar fi vrut să rămână așa, îmbrățișați, strivindu-și pielea unul de altul. Atunci ar fi vrut să nu existe un „mâine” și nici măcar un „ieri” care să le fie piedică.

El adora lenjeria aceea pe care ea și-o cumpărase de la Outlet doar pentru că era înnebunită după nuanța ciudată de albastru. Lumina lămpii vintage primită cadou de la el la prima lor aniversare făcea albastrul acela viu. De câte ori se pierdeau unul în celălalt, flămânzi, fără să mai știe unde se termină corpul ei și unde începe al lui, era ca și cum întreg universul îi înghițea, răpindu-i lumii acesteia haotice și nedrepte. Era ca un dans amețitor în vintrele unui cer în care singurele stele erau ei, strălucind dureros de intens.

Și s-au iubit în noaptea aceea. Ca două umbre înainte să le șteargă de tot razele soarelui de pe zidul năpădit de iedera deasă. Ca două suflete pierdute. S-au iubit plângând. S-au iubit dormind. S-au iubit cerșind îndurare celui ar fi trebuit să stea acolo, Sus, veghind ca oameni ca ei să-și atingă fericirea.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte