Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: părerea Rudiei

La pensiunea lăudată, să nu te duci cu carul de așteptări

În general, Rudia nu e o fandosită. (Nici nu și-ar permite, și de ar fi!) Prin urmare, nu caută niciodată nimic extravagant, nici ca vestimentație, nici ca artă culinară, nici ca loc sau eveniment. Uneori, însă, viața te poartă pe niște cărări cu adevărat nebănuite.

Și primește Rudia azi o invitație – nu spui de la cine, persoană importantă. Zi specială, invitație neoficială! Să purcedem, dară, că nu ai prea des ocazia să mergi într-un loc despre care ai auzit atâtea lucruri frumoase. Să numărăm steluțele de pe siglă? Să le numărăm, coană Rudio! Patru-n cap! Nici mai multe, nici mai puține. Deja așteptările au crescut, direct proporțional cu adrenalina. Evident, Rudia nu se gândea la vreun paj cu frunza de palmier sau vreun masaj aproape de limita ortodoxului! Până la urmă e vorba despre o ieșire, nu neapărat festivă, dar cu un aer de sărbătoare.

Zvonistica

Gurile târgului vorbeau relativ frumos despre această pensiune. Fotografii minunate cu piscină și baie de soare, construită în mijlocul pustietății, condiții minunate, totul la superlativ. O singură recenzie spunea că se așteaptă cam mult până vine mâncarea, dar cum a fost cam singura părere în direcția respectivă, s-a pierdut în toate uralele de „Wow”. În general, era considerat un loc pentru fițoși sau, cel puțin, bănoși.  Rudia nu se regăsea în niciuna dintre tabere, dar a trecut-o pe lista lucrurilor care trebuie experimentate.

Realitatea

Și ne-am dus, mândro, ne-am dus/ Pân’ la pensiune, sus!

Zona: o mare bilă albă! Liniște, izolată de civilizație, pe un vârf de deal unde totul este verde. Să ieși dimineața din cameră (presupunând că te și cazezi acolo) și să cobori direct în pădure, să miroase a iarbă proaspătă sau a fân cosit, asta viață!

Construcția: bilă albă. Fără a fi neapărat exagerat de pretențioasă, e o combinație reușită de lemn și piatră. Destul de încăpătoare, iar pe site-ul pensiunii, fotografiile camerelor arătau bun gust și un aspect îngrijit. Rudia ar fi preferat ceva mai simplu, dar nu era cazul de mofturi, că doar nu rămânea peste noapte.

Chelnerițele: o bilă…gri. Cu toată sclipirea ei de inteligență, Rudia nu găsea cuvântul care să descrie înțolirea lor. Celebra „uniformă” pantaloni negri-cămașă albă nu ar fi fost neapărat supărătoare, dacă aspectul ei, al uniformei adică, ușor neîngrijit, nu ar fi apărut în ușor contrast cu extravaganța locului. Rudiei i s-a șoptit și cuvântul pe care nu îl găsea: chelnerițe de bodegă!

Servirea: bilă neagră. Ajunsă la fața locului, Rudia a primit repede un meniu (ceea ce e bine!) și tot repede întrebarea:„Ce vă aduc?” Eh, Rudia se decide mai greu, că nu iese așa, la oraș pensiune în fiecare zi. Prin urmare, chelnerița a trebuit să-i mai dea răgaz. Și i-a dat, Vreo 20-25 de minute extra. Urechile se lungeau, răbdarea se risipea, nervii se încordau. În sfârșit… Vine! „Ce vă aduc?” Noroc că Rudia servește soft! Salată de ton și un ceai de mentă. (Nu încercați să înțelegeți combinația!) Problema era la desert. „Papanași”. „A… nu am!” Păi cum, nenicule? Vine omul până în creierul …dealului, la cinșpe km depărtare de oraș, să servească ceva bun. Și tocmai papanașii, care se caută de obicei la astfel de ieșiri, nu-s! Rudia nu e răutăcioasă. Și nici ranchiunoasă. S-ar fi oprit aici. Dar imediat ce a apărut altă gașcă de clienți, cu un accent italienesc, chelnerițele de bodegă au schimbat stilul: au scos zâmbetul din sertar, carnețelul de notițe, se învârteau amândouă pe lângă scaune foarte drăguțe. Banalul „Ce vă aduc”, a devenit „Pot să vă recomand desertul casei?”. Ce înseamnă, domnule, să ai potență potențial financiar!

Baia: bilă albă. Zicea cineva că dacă vrei să evaluezi un loc cu adevărat, mergi la baie. Testul ăsta l-au trecut. Frumos, curat, parfumat, cu tot ce trebuie. Poate cam multe tablouri și zorzoane, dar ce se pricepe Rudia la decorațiuni interioare?

Nedumerire

Rudia nu prea e ieșită în lume, mai ales la pensiuni din astea cu patru stele pe siglă, dar apăruse un personaj feminin, suspectat a fi un fel de..administrator, după gesturi și atitudine. Vestimentație sport, cu niște colanți cam mulați și ușor transparenți, gri, un tricou alb, care a fost schimbat cu unul verde și apoi din nou cu cel alb, și cu pletele (extrem de lungi pentru o terasă-restaurant) în vânt, ușor nespălate.

Concluzie

Rudia nu știe dacă steluțele alea de pe siglă sunt relevante, dar dacă adună bilele, nu prea se aliniază așteptărilor. Așa că s-a mulțumit cu imaginea superbă a apusului:

20160721_203134.jpg

Și a mulțumit frumos și pentru invitație! 😉 ❤

………………………………………………………………………..

Acesta NU este un advertorial! De aceea, nu am dat numele pensiunii. Dacă cineva vrea neapărat să afle, doar să arunce o întrebare!

NU înseamnă NU!

Cu greu reușesc să-mi controlez limbajul în legătură cu subiectul violului de la Vaslui. Și asta NU pentru că sunt femeie, NU pentru că sunt mamă, NU pentru că lucrez cu tineri de vârsta fetei, ci pentru că sunt OM, iar toată rațiunea cu care m-a înzestrat Dumnezeu nu este suficientă ca să înțeleg (?!) comportamentul monștrilor de la Vaslui.

Nu obișnuiesc să mă mai uit la știri și nici să le citesc pe internet. Îmi dau o stare de neliniște, de nesiguranță, de disconfort, am senzația că sfârșitul lumii este deja aici și că durează mai mult ca să înțelegem că păcatul originar nu a fost o întâmplare, iar Dumnezeu o fi știut El de ce a alungat omul din Rai. Ieri am dat peste articolul Alexandrei și am simțit cum revolta sparge barometrul. Auzisem de cazul fetei violate de 7 (ȘAPTE!!!!) bărbați masculi din Vaslui, dar nu am vrut să știu mai multe. Spuneți-i indiferență, eu am să-i spun instinct de autoapărare. Nu poate să nu te afecteze o astfel de poveste dureros de reală! Fără să-mi doresc, m-am imaginat în postura ei timp de câteva secunde. Drept urmare, azi-noapte m-au urmărit coșmarurile, astfel că indignarea și revolta concurează cu dorința de a-i vedea pe cei șapte pitici (într-ale minții și ale atitudinii) trecând prin cele mai cumplite chinuri.

“Când femeia spune “Nu”, înseamnă “Poate”, când spune “Poate”, înseamnă “Da”. Și dacă spune “Da”, înseamnă că nu-i femeie!”  Anonim

Sper că anonimul în cauză și-a explicat mai departe afirmația! Evident, mă îndoiesc că este unul dintre citatele „motivaționale” ale vreunuia din tinerii monștrii din Vaslui (presupunând că aceștia au citit ceva la viața lor!). Dar l-am ales pentru că exprimă o mentalitate de veacuri înțeleasă GREȘIT tot de atâta timp. La ce se referă citatul? La femeia pe care o cunoști, lângă care trăiești de o vreme, suficient cât să-i știi metehnele, să-i descifrezi aluziile, să-i accepți jocurile. La ce NU se referă citatul? La relația sexuală! Când o femeie spune nu, înseamnă NU, la naiba! Pot să te călărească hormonii și să-ți chiuie în urechi dorințele animalice timp de 24 de ore încontinuu! Nu înseamnă NU! Dacă ești bărbat, pricepi că nu vrea, nu poate, nu-i place. Ori înveți să o asculți și să o înțelegi, ori alegi varianta be) sau ce). Le știi, nu trebuie să detaliez! Nu faci presupuneri când e vorba despre un NU, mai ales când tipul de relație nu-ți permite asta.

11742886_857103167699823_5503900301879746980_n

Dar la Vaslui a fost vorba despre cu totul altceva! La Vaslui, niște bestii s-au trezit cu chef de sex sălbatic, crezând că este semn al virilității și al bărbăției și s-a întâmplat ca fata să le iasă în cale la momentul (ne!)potrivit! La Vaslui un „amic” cu câțiva ani mai în vârstă a presupus că poate oferi un „sex surpriză” (recunosc, sunt străină de acest concept!), a presupus că fetei îi va plăcea (eventual la final îi va și mulțumi sau va posta pe Facebook cât de mulțumită a fost și-i va face rost de tipe tari, că el singur nu se descurcă), a presupus că fetei îi place umilința și, în consecință, a mai chemat 6 bărbați idioți în ajutor (ori poate nu era sigur că poate duce sexul-surpriză până la capăt singur??). Toți au presupus că fata se preface că leșină, ori că leșinul o fi fost de plăcerea sexului surpriză! Au presupus și că niște țuică aruncată în batjocură peste ea o va face să-și revină și poate să aprecieze altfel „efortul” lor. Un șir întreg de presupuneri, toate greșite, care au nenorocit o viață. Fata aceea nu va mai fi om, indiferent de terapii, de recompense materiale, de relațiile ulterioare.

Să fac și eu niște presupuneri!

Să presupun că fata era curvă. Afirmațiile „blânzilor” și prea-bunilor săteni par să ducă în această direcție. Ei știu mai bine – că doar gura satului e veche de când lumea și nu iese la pensie niciodată – și cu câți s-ar fi culcat ea înainte de orgie și că, evident, nu mai era virgină de multă vreme. De aceea, prea-bunii săteni afirmă fără urmă de îndoială că „tinerii au căzut în plasa unei fete cu o moralitate îndoielnică”, condamnând-o pe victimă, pentru că, nu-i așa, EA ar fi provocat toată tărășenia. Să presupunem că era „provocatoare” – deși la ora 18.30 în miez de noiembrie, mă cam îndoiesc. Să presupunem că i-ar fi plăcut și de individul „amic”. Toate acestea sunt presupuneri grosolane! Nu cunosc nimic despre fata asta, dar tot nu cred că ar fi meritat „surpriza” pregătită ce niște bărbați (?!) care se presupune că au ajuns la vârsta maturității și a responsabilității. Poate ăl de 20 era necopt, da ăl de 27??? Ce scuză jalnică pot găsi – sau măcar unul dintr ei – pentru comportamentul animalic? Animalic am zis?? Nici la cele mai feroce (sic!) animale nu am auzit să se întâmple așa o anomalie! Până și masculii lor își aleg cu grijă femela, dansează în jurul ei, își înfoaie penele sau, mă rog, după caz. Cred, însă, că bestiile de la Vaslui nu au ținut niciodată în mână vreun atlas zoologic (ci doar propriul mădular).

Am să-mi permit, așadar, să continui lanțul presupunerilor.

Presupun că animalele de Vaslui

  • nu știu să facă sex altfel, decât „surpriză”, că nu sunt în stare să atragă și să țină lângă ei o femeie decât dacă o siluiesc,
  • se tem să facă sex singuri, poate victima mușcă, și atunci merg în haită,
  • nu au avut părinți care să le ofere exemple sau să le insufle valori, dovadă atitudinea mamei monstrului de a deschide o campanie de denigrare a fetei pe Facebook, crezând că așa poate șterge faptele ilustrului său fiu.
  • nu au nici educație nici cultură, crezând că e suficient ceea ce au în pantaloni,
  • sunt „copii” întreținuți care se plictisesc de prea mult bine,
  • nu regretă nicio secundă ceea ce au făcut și că, odată lăsați în libertate, vor reitera clipa de plăcere poate cu și mai mare …implicare

Aș mai putea presupune, dar le-am acordat mai mult spațiu și timp decât ar trebui. Nu este vorba despre niciun fel de „greșeală a tinereții” cum s-a afirmat, ci despre un comportament deviant, care nu reprezintă nicio specie de viețuitoare de pe planeta asta. Este vorba despre 7 bestii care trebuie să stea la închisoare după principiul pe care ei însuși l-au invocat:

„Nu merităm 5 ani pentru 5 minute!”

Corect! Eu v-aș da 15! Să v-ajungă! Și să vă treacă cheful de sex surpriză. Și poate atunci o să înțelegeți că NU înseamnă Nu!

11755380_857120404364766_4323076119205473911_n

…………………………………………………………………………………..

Am dat peste o mulțime de articole pe tema aceasta, scrise în cadrul campaniei Nu înseamnă NU.

A fost Ziua Drapelului – 26 iunie

Drapel, steag, stindard, flamură

Cuvinte pe care le-am învățat la școală în lecțiile despre neam, despre patrie, despre iubirea de moșie. Vremurile au trecut, mentalitățile s-au schimbat, oamenii s-au înrăit și s-au îndepărtat de valori. Ceea ce prețuiau strămoșii noștri a devenit acum ridicol, lipsit de importanță sau sursă de batjocură, numită, „legal”, pamflet. Probabil că un rol important l-a avut perioada nefastă din istoria noastră în care tot ce era legat de patrie era fals, îndreptat spre unica persoană importantă a nației.
Îmi amintesc filmele istorice a căror vizionare îmi încrețea pielea. Cum zburau soldați pe câmpul de luptă numai cât zăreau stindardul înaintea lor. Câți și-au dat viața apărându-l! Aceeași senzație o mai am uneori când vreun sportiv se înfășoară în steagul tricolor la o competiție importantă sau când lăcrimează la auzul imnului, în timp ce roșu-galben-și-albastru se ridică ușor de pe cel mai înalt loc al podiumului.
Flame_by_jurjak

(Sursa foto)

26 iunie 2015

N-am simțit deloc ziua drapelului. Poate pentru că nu m-am uitat la televizor deloc. Toate emisiunile, reportajele, campaniile mi se par bravade ale celor dornici să iasă în față. Nici în oraș nu am ieșit. O astfel de sărbătoare este rapid comercializată. Am văzut și admirat, în schimb, oameni simpli, oameni dedicați unei cauze pe care o susțin până-n pânzele albe, indiferent câte piedici le stau în cale. Pe Mihai Tirnoveanu nu l-am văzut altfel decât în costumul lui popular, alături de un drapel românesc. Îl respect fără să știu prea multe despre el și sper să nu obosească niciodată în lupta asta, aparent cu morile de vânt.

Steagul nostru are un simbol, știați? 

Am fost curioasă să aflu mai multe despre istoria drapelului românesc. Ar putea face obiectul unei lecții scurte de istorie, nu?

Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect…”

Mă tem că astăzi cam pierdem din aceste simboluri. Egalitate? Verticalitate? Perfecțiune? Credință? Cred că sunt cuvinte prea mari pentru noi cei prea grăbiți și prea ocupați în secolul al XXI-lea…

Vrei să te citesc? Dovedește-mi!

Unii au numit-o Republica Blogosferică sau Blogosferia. Nu sunt departe de adevăr. În ziua când oamenii au început să devină bloggeri, s-au mutat cu toate ideile, aranjate în forme felurite și în decoruri variate, într-un alt loc, pe care l-au numit virtual. Unii și-au luat și valorile și principiile odată cu acest pas, în timp ce alții le-au pierdut pe drum. Sau poate că nici nu le-au avut vreodată. Și așa s-a născut o comunitate nouă. Dar, ca orice comunitate umanoidă, nu a rezistat și s-a divizat. Foarte curând au început și luptele pentru valori pierdute sau pentru averi închipuite. Lupte inutile pentru întâietate, pentru supremație s-au măsurat în like-uri, vizitatori unici, pingback-uri și alte instrumente mai mult sau mai puțin relevante. Și așa, Blogosferia a devenit, de fapt, o junglă, în care puțini își păstrează integritatea și rămân la scopul inițial stabilit pentru a scrie pe un blog.

Citesc bloguri diverse. Pe unele pentru că îmi sunt dragi, pe altele pentru că m-a atras titlul, majoritatea celor asupra cărora am revenit mi-au atins sufletul. Mai sunt bloguri prietene, bloguri interesante prin abordare și foarte, foarte puține bloguri pe care le citesc din complezență. Cred că aș putea găsi, până la urmă, și un blog pe care l-aș citit toată viața!

Ce mă face să nu mai urmăresc un blog?

Nu revin când blogul pe care am intrat este sec, plin doar de informații (nici măcar noi) și plin de bannere publicitare.

Nu revin când greșelile de exprimare sau cele gramaticale îți izbesc retina și-ți zgârie creierul.

Nu revin pe blogurile obositoare ca temă, ca format și neîngrijite ca aspect.

Nu revin pe blogurile care nu îmi transmit absolut nimic, cu articole mecanice, scrise cu scopul de a atrage vizitatori și de a umple pagini.

Nu revin pe blogurile unde se promovează scandalurile, instigările sau violența verbală.

Îmi displac bloggerii care își ignoră cititorii, nerăspunzând comentariilor. Mai ales celor în care li se solicită în răspuns. E o dovadă de respect să acorzi atenție celor pentru care scrii. Nu, textul ăsta cu „scriu doar pentru mine” e o aberație! Nu ai scrie public dacă ai scrie „pentru tine”. Ai fi rămas la stadiul de jurnal sau ți-ai fi făcut blogul privat. Expunându-te aici, în virtual, vrei să te descoperi celorlalți. Da, pot să accept că o faci pentru a te elibera de gânduri, pentru a te descărca de emoții, pentru a spune, sub masca anonimatului sau nu, lucruri pe care altfel nu le-ai spune.

Dacă vrei să te citesc, fii acela care mă smulge lumii reale și mă duce de mână spre un loc unde mă simt confortabil, unde găsesc rezonanțe ale gândurilor mele, ale frământărilor mele, ale sufletului meu. Evident, tu, bloggerule, nu ai de unde să știi ce mă face pe mine să vibrez. Sau pe altul care intră să te citească. Dar e suficient să scrii adevărat, să scrii cu sufletul – adică să pui o bucată din tine, mai mult sau mai puțin voalat, fie o opinie argumentată, fie o emoție – să scrii corect și să fii sincer. Vor apărea cititori care să te „simtă” și care să-ți răspundă.

Nu încerca să mă amăgești cu poze furate, cu texte „împrumutate”, cu idei expirate. Nu revin să citesc texte plagiate!

Fii original, fii interesant, fii sincer! Și am să revin.

Să NU mori din dragoste, rănită!

Rudia nu iubește. Nu-i plângeți de milă! Nu e ca și cum ar suferi de vreo boală incurabilă, căci nu mai este cazul. E o altă bătălie cu morile de vânt pe care a câștigat-o prin abandon (al ei) în runda…Nici ea nu mai știe în care rundă. Dar asta e altă poveste. Neinteresantă.

Îi place sau nu, Rudia trăiește într-o lume în care oamenii se automutilează sufletește, după principiul „de bună voie și nesilit(ă) de nimeni”. O lume în care sentimentele sunt fie prost interpretate (spre deloc), fie călcate în picioare cu bună știință. Și asta nu are nimic de a face cu a fi bărbat sau femeie, cu bătălia absurdă între sexe. Am cunoscut bărbați sensibili care și-au abandonat orice urmă de orgoliu prostesc ca să demonstreze că pot să facă o femeie fericită. În egală măsură, am cunoscut și femei care au călcat ele însele în picioare (cu tocuri de 15)  și au făcut terci orgoliul masculin al partenerilor lor. Cu toate acestea, dacă ar fi să ne luăm după statistici, în majoritatea cazurilor, cel puțin la suprafață…de la bărbați „vine ploaia”…

Și acum să revin la povestea cealaltă…despre care am aflat întâmplător. Și zic așa:

Prostule! Femeia asta te iubește! Se vede pe chipul ei, în vocea ei, se vede din felul în care îți pregătește micul dejun sau îți calcă o cămașă, din vorba bună pe care o găsește de fiecare dată când ajungi obosit și nervos. Clasic, nu? Să particularizăm! Femeia asta îți crește copilul ca și cum ar fi al ei, cu toate problemele incluse în pachetul promoțional! Probleme emoționale grave ale unui copil care, în plus, și-a pierdut și mama la o vârstă la care nu înțelege prea bine de ce. Nu doarme nopțile ca să stea cu el, îi dă tratamentul la timp, merge cu el pe la specialiști și învață să-l înțeleagă. Și tot femeia asta, și tot din dragoste, îți mai face unul, al vostru, fără să facă diferențe între copii. Nu are nopți liniștite, nu are timp pentru ea, se sacrifică, dar nu pentru că i-ar cere cineva să facă asta și nici pentru că se simte bine în postura de martir, Ci pentru că te iubește, idiotule, și a ales să trăiască o viață alături de tine.

Când ai devenit o brută? Când ai început să-i vorbești urât în fața copiilor voștri? Când ai încetat să-i mai accepți mângâierile pentru că ești prea obosit, orgolios, sătul de ale tale? De ce oare, pare că ai lovi-o de fiecare dată când îi vorbești?

Și într-o zi, ea se satură și pleacă. Pur și simplu. Își ia copilul, îl sărută cu lacrimi în ochi pe celălalt, care iar nu înțelege de ce a mai pierdut o mamă, și pleacă! Nu-i ajung banii, nu știe unde va sta, nu știe cum și dacă se va descurca, dar îi e clar că nu mai suportă să-i calci în picioare mângâierile, suferințele, sentimentele, eforturile…

Iar tu? Mutarea e a ta. Și ești în șah.

Lăsatul secului…la dulciuri!

De ceva vreme m-am apucat de…treburi culinare.

Unu la mână pentru că erau vreo 7 (șapte!) kilograme aranjate strategic de jur împrejurul taliei de gazelă, obturând minunăție de linie și, uneori, lăsându-se în jos ca un colac scofâlcit. Aici reacții: „Vaaai! Dar îți trebuie dietă? Dar de ce? Dar arăți bine, dar”…etc. Oi fi arătând, dar nu mă simțeam cum arătam. Plus că și cântarul cam scârțâia când urcam pe dânsul, iar consortul acuza ceva dureri de spate.

Doi la mână, când ții dietă nu o faci doar ca să slăbești, pentru că dacă ăsta e unicul scop, mai bine renunți din start: nu va funcționa decât pe termen scurt, iar reacțiile adverse…sunt cauzatoare de depresii. O dietă înseamnă să înveți să mănânci cât se poate de sănătos și să-ți formezi niște deprinderi ca să devină un stil de viață. Aici încă mai lucrez! 😀

După ce am suferit ca un câine în primele zile din lipsă de informare corespunzătoare, am dat peste Oana Camacho. Atunci mi s-a părut o minune, acum o ador! 😀 Dar, ca orice lucru frumos, trebuie să fii atent la efectele adverse! Pentru că, iată, reușesc foarte ușor să schimb o dependență cu alta! 😀

Și-am găsit DULCIURILEEEEEE!

Doamne! Zici că am avut zece frați acasă și nu ne ajungea mâncarea, iar de dulciuri nu am auzit veci! Deodată mi s-au trezit instinctele de gospodină și am devenit…dependentă de dulce-de-dietă! Azi am conștientizat acest lucru, așa că am pus-o de o „lăsată a secului” ca la carte și de mâine ascundem ingredientele pentru dulce!!! Am zis!

Etapa 1. Ruladă cu cremă de orice vreți voi (sau aveți voie)! 😀

 

Aici am folosit cremă de vanilie de la Pakmaya [Atenție pentru cine nu are voie sirop de glucoză! Schimbați crema sau faceți una voi înșivă/însevă! 😉 ], dar am făcut și cu budincă de căpșuni și a ieșit mai arătoasă! 😀

Etapa 2: Batoane cu scorțișoară și glazură

Pe cuvânt că poți să omori pe cineva pentru ele!

Etapa 3: Cozonăcel! 🙂

Plus, bonus, o adaptare a rețetei de blat, ca să iasă o minunăție de tort la…microunde! 😀

Eu am făcut trei blaturi, unul cu cacao, am umplut cu cremă de vanilie și deasupra am turnat cremă de ciocolată. Mâine e degustarea! 😀

Doar că ziua de azi a pus capac! Că tot nu pot să cred că mănânc nebunii din astea și nu distrug cântarul! Am ajuns unde voiam cu greutatea, acum mă lupt să o mențin. Deci gata cu dulciurile! De mâine, mâncare serioasă! 😀

All that fakeness…It makes me sick

Rudia știe că s-a schimbat enorm de-a lungul timpului. Dacă ar arunca o privire în urmă, s-ar mira până și ea de atâta schimbare. Dar Rudia nu se mai uită de mult în urmă. Nu găsește sensul unei incursiuni în vremuri apuse.

Lumea cu totul este într-o continuă schimbare. Copaci, anotimpuri, nori, fluturi…Și, mai ales, oameni! Păcat că nu există o setare specială undeva în spatele mecanismului după care funcționează universul:

Atenție: Schimbările se fac numai în bine! Dacă nu, cererea pentru activarea opțiunii va fi anulată! 

Ah, asta era parte dintr-un basm cu zâne! Iar Rudia nu (mai) crede în zâne.

Zilele trecute, mai multă lume se plângea de dezamăgiri. Grele dezamăgiri! Din partea unora de la care nu s-au așteptat niciodată, pe care, poate, i-au ajutat la un moment. Rudia nu vrea să intre în rând cu lumea! Totuși, ăsta trebuie să fie vreun virus și te atinge indiferent de grosimea scutului despre care ai crezut că te va proteja. Nici scuturi nu se mai fac ca lumea în zilele noastre! Toate au un punct vulnerabil și sunt predispuse, dacă nu distrugerii, măcar unei fisuri. Iar când răutățile se îndreaptă pe neașteptate, nu apuci decât să caști gura a mirare și mâinile-ți sunt inerte, pe lângă corp, care rămâne, astfel, fără apărare.

fakeness

(Sursa)

Zilele trecute mi-a venit și mie rândul să mă întreb:

Cum poți să uiți că viața ți-a dăruit o a doua șansă și, astfel, să o irosești pe răutăți gratuite, menite să regleze conturi imaginare și să plătească polițe semnate în alb?

Cum poți să fii atât de nedrept, când ție însuți și s-au făcut atâtea nedreptăți?

Cum poți să muști în carne vie, împroșcând cu venin, când ai ținut discursuri despre iertarea aproapelui și iertarea sinelui, pentru a trăi în armonie cu universul?

Cam cum e să acuzi pe cineva de o „crimă” săvârșită împotriva ta, când tu însuți ai făcut același lucru primul?

Cum poți arunca piatra, simțindu-te pătat de aceeași nelegiuire săvârșită cu aceeași bună știință?

images

(Sursa)

Cum a fost 2014 pentru Rudia

Rudia a fost o idee. La început. Apoi o obsesie. Și când s-a născut, în sfârșit, pe 27 iulie 2014,  a fost doar cu gândul că i se va da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Un lucru este clar: socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă! Am vrut o mască, dar se pare că e greu să fii constant când îți impui ceva ce nu face parte din obișnuințele existenței cotidiene. Cu toate acestea, Rudia a crescut frumos! Mai frumos decât mă așteptam. A fost iubită, apreciată, citită, citată, comentată, așa, în anonimat. Probabil și criticată. Ceea ce ar fi o chestiune benefică! 😉  Masca a dispărut repede și a rămas doar una dintre laturile unei femei care a dorit mereu mai mult de la ea și de la viață.

WordPress s-a gândit că mă pot aniversa, așa, la jumătate de an. Și iată ce zice:

„A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 3,200 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 53 trips to carry that many people”.

Urmează o serie de „cea mai…/cele mai…”:

Cea mai aglomerată zi pe strada Rudiei a fost 5 Noiembrie, când postarea Cum stă treaba cu înșelatu’ a devenit cea mai populară.

Cele mai vizualizate postări:

Cei mai activi comentatori:

Ce nu știe WordPressul este că între timp au apărut oameni minunați care și-au intersectat drumurile cu ale Rudiei. Iar un lucru benefic pentru evoluție. Dincolo de comentarii, „like”-uri, „share”-uiri, interese comune etc.

Mult? Puțin?

Cu siguranță nu suficient și în niciun caz nu lucrurile nu se vor opri aici.

Planuri? Rudia nu-și face planuri. Există un mare risc să nu le urmeze tocmai pentru că la un moment dat devin „a must”. Preferă să le ia pe rând, așa cum vin. Dorințe? Da, astea da! 🙂 De mai bine, evident! Și de mai mult! Că așa vor oamenii mereu!

Până una-alta, să ne fie bine și să avem un an nou cu cât mai multe dorințe bifate.

La mulți ani!

 

Citatul de duminică – Despre prieteni și/sau dușmani

„Nu-ţi fie teamă de duşmani, în cel mai rău caz, ei te pot ucide; nu-ţi fie teamă de prieteni, în cel mai rău caz, ei te pot trăda; fie-ţi teamă de cei indiferenţi – ei nici nu ucid, nici nu trădează, dar cu acordul lor tacit se comit omoruri şi trădări.” 

Sursa

………………………………………………………………………………………………………………………….

Nu l-am ales aflându-mă în ipostaza de victimă. Nici nu știu în care dintre ipostaze m-am aflat la un moment dat în existența mea. Poate de dușman – deși nu mi-a plăcut niciodată să lupt împotriva cuiva, indiferent de convingeri. Cu siguranță am fost un „prieten” trădător… Dar nu am putut fi niciodată indiferentă. Poate că indiferența este, totuși, un act de lașitate supremă. Prin neasumare. Sau…nu?

Să citim…

De ce ai citi o carte a unui autor contemporan despre care nu știi nimic?

În speță, de ce ar citi Rudia o carte a lui Mihail Soare?

1. Pentru că în timp ce unii colecționează diverse obiecte, Rudia e îndrăgostită de cărți. Pentru că e setată pe opțiunea „buy” sau, cel puțin, „try” ori de câte ori se află în preajma unor cărți cu titluri incitante.

2. Pentru că, dintr-un egoism asumat, Rudiei nu-i place să împrumute cărți, ci să le aibă! Așa, poate reveni de câte ori i se face dor sau crede că a uitat ceva important sau poate vrea să recitească pasaje.

3. Pentru că Rudia nu știe foarte bine cine este Mihail Soare, poate din ignoranță, poate pentru că nu i s-au intersectat drumurile cu publicațiile dumnealui. Și pentru că vrea să-și formeze o părere.

4. Pentru că a apucat să citească o serie de poezii și vrea să vadă dacă un poet poate scrie la fel de bine și proză.

5. Pentru că tot s-a ivit ocazia din senin să descopere mai multe despre literatura modernă, sătulă se trâmbițe politice și cazuri senzaționale prezente peste tot.

Rudia citește. Printre „sarcini”, „îndatoriri”, „absurdități”. Pentru că lectura îi oferă una dintre plăcerile acelea mici care să-ți aducă satisfacția unei vieți frumoase.

Dacă pune mâna pe o carte cu autograf, Rudia va reveni cu detalii, păreri și recomandări. 😉

Later edit: And the winner is… 😀

Cum stă treaba cu înșelatu’

Rudia nu are prieteni, asta se știe deja. Dar…vine duduia să se plângă:

M-a înșelat! Porcu’! Nenorocitu’! Numai vaca aia e de vină! Ea i-a sucit mințile!

Bun. Rudia nu judecă pe nimeni. A făcut destule la viața ei. Probabil că dacă ar exista o condică pe undeva pentru consemnarea făcutelor pe pământ, ar avea monopol pe fiecare pagină! Dar dacă tot veni vorba și dacă tot ajunse la urechile ei văicăreala, să zică ceva:

1. Dacă omu’ e bou de-adevăratelea, de ce mama naibii te plângi că ți l-a luat aia? Lasă-i-l! Cu fundiță! Să se bucure dânsa de calitățile merituosului. Dacă e slab și cade la prima clipire de geană a vreunei gâște, tot nu-i bun de nimic la casa ta. Că e slab și sensibil la pițiponcuțe, deci oricum se scaldă și în alte așternuturi cât de curând. Fă o cruce că ai scăpat și privește înainte! Cum? Nu-ți poți plăti ratele singură? Deci nici vorbă de iubire? Carevasăzică te folosești de animal? Păi atunci se aplică principiul „qui pro quo”: tu te folosești de cotă parte din venitul lui ca să trăiești în zona de confort, lasă-l să-și găsească și el confortul undeva, că e clar că lângă tine nu-i! Se cheamă compromis!

2. Dacă vrăjitoarea aia cu care l-ai prins în fapt i-a făcut farmece…E grav! Dar nu pentru el, ci pentru tine că ai ajuns să crezi asta. Înseamnă că ești în faza de negare pentru că el e minunatul tău erou care a căzut pradă balaurului. Sau ai citit prea multă ficțiune și te-a afectat la „rațiune”. Așa că în loc să te duci la babe să ți-l descânte și să-ți dea rețete cu păr de porc, fire de mătură, ghimbir, pene de găină moartă și alte nelegiuiri, vezi dacă nu cumva „vulnerabilul” te joacă pe degete ca la carte. Eventual, când îl surprinzi în timpul acțiunii, vezi dacă nu cumva farmecele alea se cheamă hormoniadă, că atunci merge alt tratament. Și dacă tot l-ai prins „red-handed”, fii deșteaptă când îi dai lovitura de grație. Indiferent ce sfat ți-au dat „prietenele”, faptul că îl prezinți așa, în fundul gol în fața tuturor, arătându-l cu degetul și râzând alături de ceilalți prieteni sau colegii lui de serviciu poate avea un efect de bumerang. Adică ori ai luat un bou și acum știe toată lumea că n-ai fost în stare să alegi cu cap, ori, dacă n-a fost bou de la început, ăilalți or să înțeleagă că nu a devenit așa, singur, de bine ce i-a fost acasă lângă tine. Deci și tu ieși puțin șifonată din propoziție. Mai bine păstrează rufele murdare în baia ta și închide ușa cu cheia. Sigur găsești vreo pedeapsă potrivită și fără sfatul „prietenelor” moraliste.

3. A! Încă îl iubești? Păi atunci nu se prea asortează titulatura „boului” cu inimioarele pe care i le-ai desenat pe felicitarea de aniversare de anul trecut! Tragi aer în piept, scoți o foaie de hârtie și dai extemporal la lecția de amor. Scotocești bine să afli cam în ce punct s-a rupt frumusețe de relație și s-a risipit minunăție de sentiment. Și mai ales, de ce naiba nu ai făcut ceva în legătură cu asta până acum. După care îl citezi la o întâlnire cu sau fără lumânări și faci același lucru și cu el. Aveți pe hârtie două variante: a ta, pe care ai să o susții probabil până-n pânzele albe, și a lui, despre care sigur ai să spui că scârțâie. Certați-vă! Cică așa trebuie uneori, pe post de exorcizare. Numai că, din când în când, mai trage cu urechea și vezi dacă nu cumva se mai strecoară și o urmă vagă de dreptate prin varianta lui. Dacă după ce urlați unul la altul nu ajungeți la un consens, căutați ajutor specializat. Mai ales dacă tu crezi că nu vei putea trece peste episodul cu înșelăciunea. S-ar putea să și meargă. Dar dacă încă nu obțineți rezultate, luați un loc și gândiți-vă – fiecare în camera lui – dacă merită să mai încercați, dacă nu cumva în adâncul vostru nu credeți că sfoara este prea roasă și că ruptura este inevitabilă. Dacă, însă, crezi că poți învăța să accepți și să mergi mai departe din punctul respectiv cu ochii larg deschiși la ceea ce faceți amândoi, o luați de la capăt. De câte ori este nevoie. Până obțineți rezultatul dorit. (De cele mai multe ori, totuși, treaba asta cu „trecutul peste”e utopică! Părerea Rudiei!)

207992_413151962078348_2068651439_n

Sursa

Treaba cu înșelatu’ e o chestiune personală și individuală. Nu merg generalizări și, cel mai important, e o boală în doi. Motivele, cauzele, soluțiile nu le vei găsi, duduie dragă, decât în cercul ăsta pe care îl formezi cu sus-numitul. Între tine și el.

Succes!

Împăciuirea se amână până la noi dispoziții

Ajungi într-un moment în viața ta când unele lucruri nu pot fi anulate. Nu e ca și cum ți-ai luat un bilet la un concert și decizi cu o oră înainte că nu mai mergi pentru că nu-ți place cum îți stă părul. O palmă dată, un cuvânt aruncat să lovească, un gest nepotrivit…sunt iremediabile. Oricât te vei strădui să retractezi, nu vei putea. Îți rămân două variante:

a) cârpești  ce poți cârpi, cu precizarea că nu va putea fi niciodată refăcut originalul. De aici și atâtea destrămări. Cicatricea se încăpățânează să se arate în toată splendoarea ai și de câte ori îți vei arunca ochii înspre ea, va înflori, aruncându-te din nou în „Valea Plângerii”.

b) renunți de tot, ceea ce ar arăta despre tine înțelepciune și, eventual, o bucată de creier. Treburile astea cu „să refacem lanțul de iubire” sunt…utopice de-a dreptul. Cuvântul ăla urât de ți l-a spus s-a lipit ca eticheta de borcanele de dulceață din comerț. Nu numai că nu o mai poți da jos, dar de câte ori te uiți în oglindă, îți amintești ce ți-a zis și te sfredelește până-n adâncul adâncurilor: „cum a putut să spună asta”, „de ce?” etc.

Cunoști un om și crezi că e definitiv procesul ăsta de cunoaștere, că veți merge așa, împreună, pe același drum, toată viața. A lui, a ta sau, dacă aveți noroc, a voastră împreună. Doar că și drumurile au „schepsis”-ul lor. Nu pleci la drum așa…fără o pregătire prealabilă. Măcar destinația și condițiile (ne)favorabile să fie cunoscute. Eventual, partenerul de drum pentru o bună…întovărășire. Altfel, riști

  • să mergeți separat, unul într-un sens, celălalt pe contra(sens);
  • să mergeți împreună, dar într-o tăcere mormântală;
  • să mergeți împreună, dar în ritmuri diferite.

Și atunci? De ce atâta tevatură? Că mersul ăsta „împreună” devine monoton, de-a dreptul plictisitor. Iar la prima intersecție, abia așteaptă unul să o ia în altă direcție, să facă…„o rupere de ritm”, o reconsiderare a coordonatelor, o reconfigurare a GPS-ului personalizat.

Un om avea un sentiment pe care nu și-l explica; și-atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut. Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți exprima. Și aceasta chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul lui și trecerea ta.

Antoine de Saint-Exupery

Dar  dacă nu ești cuprins de același sentiment? Treci pe lângă boțul de lut și îți vezi de drumul tău fără întovărășire.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte