Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: despre viață

Citatul de duminică (LXI) – Despre dragoste…în vremea holerei

“Amputees suffer pains, cramps, itches in the leg that is no longer there. That is how she felt without him, feeling his presence where he no longer was.”

Gabriel García Márquez, Love in the Time of Cholera

„Stătea la fereastră. Cu mâinile împreunate lăsate să cadă în poala rochiei și cu gândul departe. Nu știa exact dacă voința o dusese înapoi în vremurile acelea sau un soi de memorie involuntară izvorâtă din cine știe ce atingere cu obiectul care a declanșat-o: paginile galbene ale unei cărți vechi. O scotea din sărite că nu știa nici măcar ce anume îi stârnise întoarcerea dincolo de o poartă pe care o închisese cu ceva vreme în urmă. Da, uitase să o ferece. Sau…poate nu uitase? Poate o lăsase așa intenționat, ca să mai tragă din când în când cu ochiul spre dincolo. Să mai simtă exaltarea momentelor fericirii iluzorii. Și este drept că se întorcea uneori, sperând să găsească din nou căldura care îi toropea trupul pornind din adâncul ființei ei. Se trezea pierdută între atâtea amintiri care o ademeneau și care o făceau să înțeleagă sursa nefericirii ei prezente. De ce oamenii se complac în a-și perpetua durerea? De ce nu se îndepărtează de ceea ce o cauzează și rămân pironiți contemplând, ca și cum i-ar savura dulceața?

După ce închidea iar poarta, uitând să o ferece și de această dată, cădea ca într-o boală cruntă. De ca și cum ar fi băut dintr-o apă otrăvită și astfel își putea justifica durerea înfiorătoare. Mai întâi în piept, apoi îi paraliza membrele și îi întuneca ochii. Nu putea nici măcar să plângă, de parcă un blestem crunt fusese aruncat asupră-i.

În tot delirul, îl zărea ca o umbră. Îi uitase parfumul. Dar nu-i putuse șterge din memorie ochii mari și negri. În ei zărise atunci un amestec de suferință și speranță. Acum i se părea că ascundeau, de fapt, un plan diabolic. Erau prea multe „coincidențe”: biletele scrise, iubirea declarată atât de radical, odată cu lepădarea de tot ceea ce alcătuise lumea lui până atunci, așteptarea, promisiunile… Iar ea nu credea în coincidențe! Găsise cartea care care îi dădea răspunsuri, fără ca ea să le fi cerut vreodată. Abia acum, citind-o, avea un soi de epifanie. Simțea că tot ce nu înțelesese până atunci despre el se lumina acum, așa cum dezvelește soarele treptat câte un petec de pământ. Abia acum îl ajunsese din urmă. Fusese oarbă și naivă. Se întrebase atunci de unde izvorăște atâta iubire și nesfârșita răbdare și care va fi capătul. Acum înțelegea că a ajuns puțin mai târziu undeva unde el fusese deja și unde își consumase momentul. El se jucase cu timpul pe care l-a folosit în favoarea lui. Acum, ea pășea pe urmele lui, din nou, dar el…el nu mai era acolo. De multă vreme…

Dar dacă era adevărat că el nu a făcut decât să își adapteze experiența ficțională a cărții unei realități? Dacă și-a construit această realitate în jurul unei senzații după care a tânjit citind o carte? Dacă tot ce s-a întâmplat nu a fost decât o încercare a lui de a resuscita tocmai acea senzație, iar ea s-a întâmplat să-i apară în cale?

Toate întrebările astea nu-i alungau durerea. Dimpotrivă. Îl simțea încă viu, deși îl amputase de multă vreme din adâncul inimii…

……………………………………………………….

Ipotetic, un episod din roman.

Citatul de duminică (56) – Despre voință

vointa

Omul are forțe nebănuite, dar și limite pe care și le impune singur, inconștient de forța pe care mintea și corpul să o au.

Astăzi a fost Maratonul București – 2016. Un eveniment la care am participat mai mult sau mai puțin din întâmplare. În ciuda frigului care s-a încăpățânat să-și facă de dimineață culcuș în trupurile noastre, atmosfera a fost veselă și optimistă. 14000 de alergători la acest maraton internațional! 14000! Iar eu, una dintre ei, înscrisă la o cursă foarte ușoară, cea de 3. 5 km, de dragul participării și din plăcerea de a alerga. Nu mi-a fost niciodată greu să parcurg distanța asta nesemnificativă, dar nici nu m-am aventurat niciodată să alerg mai mult de 10 km, limita maximă pe care am testat-o până acum. Pur și simplu, nu a fost pe lista de aspirații sau poate că m-am delimitat zona de confort și am rămas acolo, în siguranță.

Dar astăzi…

Astăzi am avut o revelație! După ce am terminat gâfâind traseul care înconjoară Palatul Parlamentului, am avut ocazia să văd startul cursei de semimaraton și maraton. Primii au fost cei care se aflau în „fotolii rulante”!

Astăzi mi-au dat lacrimile. Și mi-a fost rușine! Pentru că mă plâng uneori că mi-e greu, pentru că mi-am autoimpus limite fără să am vreo scuză pentru ele, pentru că am primit, din nou, o lecție: viața este așa cum alegem noi să ne fie. Uneori, chiar dacă te ia la palme, secretul este să nu te lași, să nu renunți, să nu consideri că totul este în zadar, că s-a sfârșit odată cu clipa nenorocită care ne-a pecetluit destinul. 

Am văzut oameni mândri, oameni ambițioși, oameni normali, alergând nu pentru vreun premiu, pentru vreun câștig, ci pentru a-și demonstra lor că pot merge mai departe, și nu oricum, ci cu fruntea sus! Oameni-campioni, oameni – învingători!

(Sursa foto)

My Bucket List of 10

If you ask me about my wildest dreams, I may not stop talking about them.

Și deschide Illusion Cutia Pandorei cu cele 10 dorințe nebune ale ei . Apoi zice: „Da voi aveți?” Păi zi așa, soro, vrei să le știi au ba? Că eu am pornit numărătoarea!

Ce dorințe nebunești am eu? Am voie orice, da? Poate să fie și cu inorogi, și cu cai verzi pe pereți? Nu mă întreabă nimeni după aceea dacă am bani să fac toate astea sau dacă mi-am făcut controlul anual la mansardă?

good-night-1505195_1280.jpg

Așasar, într-o ordine total aleatorie, Rudia prezintă:

My Wildest Ten

  1. Să fac înconjurul lumii. Presupunând că până atunci n-o să ne mai temem de umbra noastră, de atacuri teroriste, de hoți, aș pleca fără „rezerve” și fără „rezervare”, doar cu câteva puncte esențiale pe globul ăsta pământesc, ușor turtit la cei doi poli. Aș vrea să mă strecor pe sub cascade, să dorm într-o pădure tropicală, să-mi spăl mâinile în vreo apă îndepărtată, să văd nemaivăzute, să mă înțeleg cu oameni prin semne.
  2. Mi-aș lua o motocicletă. E un vis mai vechi, din copilărie, anihilat tot de paranoia provocată de nebunii străzilor. Echipată corespunzător și fără aroganțe, doar cu plăcerea de a te lua la întrecere cu vântul.
  3. Aș învăța să cânt la chitară. Cred că de-a lungul timpului, mi-ar fi fost de folos o astfel de abilitate. Mi se pare unul din acele instrumente care poate să te transforme în orice: de la cântărețul boem, la cel stilat, de la folkist la rocker, de la romantic incurabil, la nebunul zgomotos.
  4. Aș înota cu un delfin. Hmmm… Să-i simt pielea alunecoasă, să-l mângâi și să mă alinte. Să nu mai simt teama de apă și să mă bucur de o „conversație” fără cuvinte cu o ființă inteligentă.
  5. I would dance like hell! Cu muzica dată la maxim, cu sentimentul acela de libertate pe care ți-l dau ochii închiși și brațele deschise ale naturii… Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți că într-un moment oricare al existenței voastre, ați putea fi oricine, ați putea face orice?
  6. Aș proclama o zi regală. A Rudiei! O zi în care să mă simt femeie. Să fiu frumoasă, răsfățată, să pot îmbrăca ce nu am visat vreodată că voi îmbrăca (stai, tocmai asta fac acum!) să fiu ca un fel de fotomodel, adaptat, desigur, măsurilor și realităților inevitabile! 😉  Dacă stau bine și mă gândesc, nu prea mi-ar ajunge o singură zi…
  7. Aș scrie un roman. Cred că l-aș putea scrie și în 7 zile, dacă ar fi îndeplinite condițiile esențiale: să mă pot retrage într-un colț de lume, neapărat verde, o oază de liniște și inspirație, fără nimic care să-mi tulbure gândurile. french-672217_960_720.png
  8. Mi-aș face curaj să explorez spațiul. Mi se pare extraordinar să ai șansa să pășești pe alteva decât pământ…pământesc! Să ajung …pe Marte! Sau pe lună. Ar fi interesantă perspectiva „de dincolo” 🙂 The woman on the moon, looking for the man on earth. 🙂 
  9. Mi-aș face propria școală. Ăsta da vis! Nu după legile unui minister care a pierdut contactul cu orice realitate. Nu cu noțiuni abstracte de memorat inutil sau cu ierarhii nejustificate. Oh, dar asta e altă poveste…
  10. Ei bine, numărul 10 nu vi-l pot împărtăși. Rămâne visul meu și atât. Dar are legătură cu frumosul, cu poeticul, cu puritatea…

Leapșa spune să nominalizez pe cineva…Dar Rudiei nu-i plac constrângerile, și nici nu are atâția prieteni care să se poată prinde în horă. Dar atâția câți sunt…m-ar bucura dacă ar împărtăși dorințele nebunești!

…………………………………………………………………………

Later edit: Mă risc cu Alina, că ea nu are cum să arunce cu pietre, că e doar un înger de fată! Și cizelată!

Citatul de duminică (49) – Despre durere

Citat-Sofocle

Ciudat (dar deloc întâmplător) a creat Dumnezeu pământul ăsta! Jumătate se scaldă în lumina soarelui în timp ce cealaltă jumătate se scufundă în lumea viselor. Și ca să nu se supere oamenii, tot Dumnezeu a învârtit pământul, ca să ajungă tuturor și lumina, și visele, la intervale regulate.

Oamenii, însă, nu au înțeles că pământul NU este al lor! Ci este o „locuință” temporară pentru trupul lor, supus trecerii dincolo. Și s-au gândit că ar trebui să-și asume proprietatea acestui pământ, cu acte și pretenții, cu aroganțe și minciuni.

Așa se explică de ce ne provocăm suferințe unii altora pentru lucruri care sunt trecătoare: petrol, pământ, ape, aur, păduri și toate câte mai sunt (încă). Ne omorâm între noi mai des și cu mai multă înverșunare decât  a făcut-o Cain la începuturile omenirii. Și mai grav, o facem în numele unei (false) credințe, într-un Dumnezeu care nu există! Nu în forma în care o vedem noi, nu în imaginea pe care i-am atribuit-o.

Mii de morți, alte milioane de oameni mutilați sufletește nu mai fac diferența între o jumătate, plină de soare, și cealaltă, plină de vise. Pentru ei ceasul s-a oprit, visele s-au spart, iar singurul lucru pe care îl mai au în viețile lor este durerea. Nu cea fizică, suportabilă, ci cealaltă. Câte întrebări or fi izvorând din glasurile lor mute : de ce? cu ce au greșit? când are să se oprească acest carnagiu? Cum par „suferințele” tale în oglindă? Nu ai ajuns în concediu, ți-a sărit o unghie, te-ai certat cu iubitul, ai picat bacul… Nu ai, oare, sentimentul, că îți e bine așa „rău” cum îți e, privind ce se întâmplă în lume? Și nici măcar nu e suficient de departe cât să poți considera că ești în siguranță.

În tot timpul ăsta, alți oameni, de pe altă jumătate de pământ, stau pe margine și își dau cu părerea despre teroriști, despre puteri, despre împărțirea lumii, despre cum ar trebui să fie ca să fie „bine”.

Nu vă lăsați păcăliți! Necazurile omenirii nu sunt doar ale omenirii, ci sunt ale noastre, ale tuturor. Nu poți crede că nu te vor atinge, că nu te vor afecta și că tu vei putea alerga fericit după Pokemoni închipuiți, la nesfârșit. Fiecare lucru pe care îl facem sau pe care NU îl facem, va avea consecințe asupra existenței noastre.

Citatul de duminică (20) – Despre Existență, Providență sau Viață pur și simplu…

“…you’ll see that things will turn out like they do, because that is what usually happens – almost always, in fact”
― Jonas Jonasson, The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out of the Window and Disappeared

Este inutil să te întrebi „De ce?”, „De ce tocmai mie?”. La fel de lipsit de sens este să scrii scenarii legate de „cum ar fi fost dacă…”. Universul are un fel anume de a aranja lucrurile. Unii ar spune că după bunul plac, alții, că este vorba de păcate rămase neplătite sau ar vorbi, chiar, despre o teorie a haosului. În esență, trăiești ceea ce trăiești. „Vei înțelege că lucrurile sunt cum sunt pentru că așa se întâmplă de obicei – adică aproape întotdeauna!”

Insistăm, adesea, să păstrăm în imediata noastră apropiere persoane sau lucruri, vrem să prelungim o stare sau un sentiment. Iar atunci când nu ne reușește, existența capătă dimensiuni tragice. Cu cât ne încăpățânăm mai mult, cu atât gustul devine mai amar. Între timp, clipa se scurge și lucruri frumoase trec insesizabile pe lângă noi. Ne zbatem să ne întoarcem cu un pas, încât uităm cum e să mergi înainte.

Trăim între lumi: lumea reală, a existenței și cea în care am fi vrut să putem evada. E la fel de periculos precum călătoria pe scările trenului. Inevitabil, vei pierde.  Curentul te trage dedesubt și ratezi în același timp urcarea și coborârea.

Să luăm lucrurile așa cum sunt…

Citatul de duminică (12) – Despre viață și alte… „nimicuri”

Mai bine o dragoste pierdută, decât una neavută. – Mircea Eliade 

Cine nu a suferit măcar o singură dată din dragoste? Nu, nu trișați! Nu afișați masca insensibilității pe-mine-nu-mă-doboară-nimic! Nu minți pe nimeni, doar pe tine însuți/însăți!

Și cum e? Doare, nu? Sfâșie? Te pune la mijloc și trebuie să alegi între tine și celălalt, fără concesii, fără milă, fără drept de „citate” – buton desființat din cauza problemelor tehnice.

Din vina cui? Contează? Dar, de dragul discuției, precizez că vina îți aparține în totalitate. Întrucât alegerile sunt ale noastre. Tu singur(ă) ai ștampilat „VOTAT” pe buletinul special creat pentru alegeri. Dacă nu ai citit înainte instrucțiunile, dacă nu ai respectat legile (scrise sau nescrise), nu e decât vina ta. Poate ar fi trebuit să-ți pui perechea de ochelari potrivită, cea care „vede” lucrurile de la depărtare, pentru a avea imaginea de ansamblu a poveștii.

Povestea merge înainte. Nu e loc nici de regrete, ci doar de asumări. Te afli la cârma propriei vieți, a propriilor sentimente. Acesta este vasul care te duce izbind valuri. Și nu prea pare o croazieră de vis, nu? În loc să admiri orizontul și dansul pescărușilor sărutând când cerul, când marea, te trezești în camera motoarelor căutând să le faci să se învârtă, sau, mai grav, pe punte, spălând urmele mirosului de pește.

Acesta fiind tabloul, încearcă un „preview” înainte de o porni la drum. Apoi decide dacă e bine să pierzi sau preferi să nu fi avut niciodată

Citatul de duminică (9) – Despre zbor

Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.

Constantin Noica

Am stat de vorbă cu cineva care se visează des zburând. Dincolo de semnificații mai mult au mai puțin aberante găsite de pricepuții într-ale „științelor onirice”, cred că visul acesta poate fi interpretat ca o permanentă dorință de a-ți depăși propriile limite. Dar cine îți impune limitele astea? Tu însuți/însăți în urma unei analize a ceea ce ești și ceea ce poți? Ori sunt limite impuse de o anumită condiție socială, economică etc.? Și dacă aceste limite există, le poți depăși? TREBUIE să le depășești? Și ce e dincolo de ele?

Suntem nemulțumiți de ceea ce avem!

În general, ar trebui să fie un semn bun. Ar trebui să fie motorul care să ne propulseze spre ceea ce înseamnă cu adevărat viața asta: să căutăm, să îndrăznim, să visă, să împlinim, să o luăm de la capăt, să ne depășim pe noi înșine. Esențial ar fi să putem înțelege când ni se întâmplă ceva bun și să-l acceptăm ca atare. Să ne bucurăm de momentul acela și să-l păstrăm în noi ca semn al realizărilor noastre personale. Apoi să căutăm alte momente care să ne facă să cântăm, să dansăm, să vedem frumusețea vieților noastre.

În schimb, de multe ori suntem nemulțumiți fără justificare. Ne temem de drobul de sare în loc să schimbăm perspectiva. Ne temem de ceea ce „ar putea să fie”, ne amăgim la gândul „ce ar fi fost dacă”. Și în tot timpul ăsta, minutele se șterg. Se sting întocmai ca lumânările pe tortul de aniversare. Se topesc și se reintegrează în marele Timp, lăsându-ne cu frământările, cu gândurile, cu regretele.

Îți spun ție acum: a crede că poți zbura, nu e totuna cu zborul însuși! În plus, zborul nostru este doar al nostru, prin urmare îl facem doar ca să ne simțim…„relevanți” într-o lume care nu dă doi bani pe anonimi…

Citatul de duminică (7)- Despre iubirea ca…altă matematică

„Am să te iubesc în fiecare zi, într-o mie de feluri…”

Aseară am purtat o discuție despre existență, despre ceea ce face pe cineva fericit. Concluzia discuției a fost că pentru unii este esențială emoția, în timp ce alții consideră că viața este matematică pură, o matrice, o succesiune de 1 și 0.

289b31a816e07b4b7adf3671ec90b855

Cu siguranță femeile¹ au o tendință spre a dramatiza, spre a trăi cu intensitate maximă tot ceea ce conturează propria lor existență. Ela caută răspunsuri și explicații fără de care simt că nu pot trece mai departe. De aceea, insistă devenind agasante uneori. Pentru ele, este important să simtă și să știe că și TU simți în egală măsură. Nu buchetul de flori adus cu vreo ocazie anume este important – deși îl apreciază – ci gestul care îl însoțește. O privire, o atingere, o emoție, o vorbă pot face mai mult decât cele mai fierbinți declarații de iubire. Femeile caută emoția, o cultivă, o plâng.

De partea cealaltă, se află rigiditatea funcțiilor matematice:

1+1 înseamnă mereu 2. Lucrurile sunt împărțite tranșant în alb și negru. Nuanțele – crem, bej, kaki, turcoaz – nu există, sunt doar plăsmuiri ale imaginației mult prea poetice și mult prea visătoare a celor care sunt „slabi(e) de înger”. E 1 sau 0. Viața e mereu alcătuită din lucruri clare și simple: ratele la apartament, banii de cheltuială, programul de serviciu, ritualul zilnic. Nu poți ieși din tiparele matricei pentru că altfel…Altfel, chiar, ce s-ar întâmpla?

Vă e frică să ieșiți din tipare? De ce? Pentru că v-ați putea trezi simțurile la viață și asta ar însemna suferință?

Să fie și suferință, dacă o cer lucrurile și situațiile. Eu, una prefer să fiu iubită „într-o mie de feluri în fiecare zi”.

………………………………………………………………………………………………………………….

¹ Când spun „femeile”, fac o generalizare, din care eliminăm cazurile „extreme”: profitoarea, oportunista, ușuratica, materialista, isterica etc. De aceea, rog misoginii să se abțină de la comentarii răutăcioase care îndepărtează subiectul de ceea ce este el în esență. De asemenea, iau în calcul faptul că fiecare caz este unic. Cu certitudine există și bărbați care cred și simt astfel, doar – cred eu – nu atât de mulți.

Capitolul X. Începuturi

Acum se afla într-un impas. Ceva dinăuntrul lui se rupsese. Nu mai voia să continue toată lupta asta cu ea, cu încăpățânarea ei de a-i demonstra că totul este fundamental greșit. Obosise.

Stătea rezemat de fotoliu și închise ochii încercând să deruleze episodul acesta din viața lui.

 ”Pot să te țin de braț?”

Întrebarea l-a luat prin surprindere. Nu a apucat să răspundă, că era deja agățată strâns de brațul lui. Familiaritatea gestului i se păru puțin deplasată, dar nu putea să nu recunoască faptul că nu-l deranja deloc, ba dimpotrivă. Restul drumului l-au parcurs împreună. O asculta îndrugând tot felul de lucruri despre oameni, locuri, nimicuri. Uneori îi arunca o privire din pură curiozitate: cum s-a trezit el lângă femeia aceasta în mijlocul unui grup în care amândoi se aflau conjunctural? Nu era o femeie frumoasă. Trăsăturile îi erau aproape comune, fără a ieși în evidență cu nimic notabil. Și totuși îl intriga ceva din ființa ei, ceva ce depășea limitele raționalului, și de aceea nici nu avea o explicație. A preferat să lase lucrurile așa. O fi fost doar o părere. Poate că toată experiența anterioară l-a făcut să vadă acum lucruri pe care altădată și le-ar fi dorit, dar pe care nu a reușit să le aibă niciodată.

As days go by / The night’s on fire…

Era o femeie veselă. Un râs aproape zgomotos umplea o sală de oameni cu lumină și sădea bună dispoziție în sufletul lor. Se trezi urmărind-o cu privirea, analizându-i gesturile, fără însă a se lămuri dacă găsește în ea vreo feminitate excitantă sau chiar îl deranjează atitudinea ei de femeie puternică, o femeie care-și ascundea cu grijă vulnerabilitățile, durerile, dorurile. De câteva ori au stat alături. Nu știa dacă providența a făcut asta sau el, inconștient, și-a ales locul în preajma ei. Nu știa nici măcar dacă îi place într-atât încât să se lase pradă dorințelor lăuntrice. Discuțiile convenționale, intersectările întâmplătoare, activitățile la care participau în virtutea inerției nu arătau nimic mai mult decât o legătură ocazională cu cineva despre care până acum două zile nici nu știa că există.

Momentul artistic spontan, i-a adus din nou alături. Au cântat împreună cu foc. Până și el s-a mirat de unde avea atâta suflu. A lăsat-o să conducă, acompaniind-o cu succes cu vocea a doua. Și din nou râsete. Serile erau lungi și din ce în ce mai interesante. Ea nu era mereu prezentă. Obosită de toată alergătura de peste zi, se retrăgea în camera ei până dimineața devreme.

Spune-i să vină și ea. Mai stăm de vorbă.”

Nu i-a venit să-și creadă urechilor că a putut rosti vorbele acelea către prietena ei. Cine era el să o cheme în miez de noapte la taifas cu ceilalți? Se cuvenea? Și totuși…ea a venit. Prietena fusese foarte convingătoare. Era obosită, dar reușea să-și păstreze zâmbetul pe buze. Se vedea că se bucură de faptul că este acolo. Lui îi plăcea să vorbească în public, să se facă ascultat. Le-a împărtășit celorlalți din experiențele sale de viață, le-a dat sfaturi, le-a promis ajutorul în abordarea oricăror probleme comune. Ea îl asculta zâmbind. Stătea pe patul lui, cu părul ud și ochii obosiți, în pijamalele verzi.

Amelie…Am să-ți spun Amelie…

Ultima seară. Nostalgia vremurilor petrecute împreună i-a apropiat și mai mult. Niște oameni care nu se văzuseră niciodată, aveau să-și despartă drumurile după o experiență profesională de câteva zile. Și aceasta era ultima lor șansă ce a-și pecetlui legăturile sau de a se despărți așa cum erau de fapt: niște străini.

Printre glume, râsete, alcool s-a trezit cu privirea lipită de ea. I-a făcut loc lângă el. Nu înțelegea nici el de ce a făcut gestul acesta, dar acum realiza că nu mai este controlat de rațiune și că impulsurile de a și-o apropia veneau din altă parte. Din cotloane ascunse pe care le credea închise ermetic de ceva vreme. Și mai surprins a fost când ea s-a așezat fără nicio ezitare, de parcă aștepta de mult timp ca el să-i ceară asta. Nu-și putea lua ochii de la ea.

Deodată, degetele mâinilor li s-au atins. Întâmplător sau poate nu. Poate doar au răspuns unor chemări lăuntrice. El a tresărit și a simțit că și pentru ea reacția a fost aceeași. Dar mâna ei a rămas acolo, lângă a lui, ca și cum de mult o căutase. Tânjea după atingerile pe furiș, în zgomotul râsetelor celorlalți.

 ”Haideți să facem niște fotografii. Noaptea este superbă!”

Au fost de acord cu toții cu această propunere. În fond, era ultima seară împreună. Au rămas din ce în ce mai puțini.

Poți să-mi dai un pulover?” l-a întrebat. ”E cam răcoare”. I-a dat geaca lui neagră. Ea era încântată. Ar fi vrut să o strângă în brațe atunci, să o ferească de răcoare și să-i oprească tremuratul ușor. Dar nu a îndrăznit să o facă. Nu erau singuri, din păcate, și nici nu era sigur dacă nu cumva aburii alcoolului ar fi putut crea iluzia aceasta a sentimentelor noi pe care le experimenta acum. La un moment dat i-a întâlnit privirea nemulțumită. Și ea ar fi vrut să fi rămas singuri în lumina slabă a orașului care se vedea magnific de pe deal în seara aceea…

Mă întorc”, i-a spus el. ”Merg să-mi schimb cămașa”.

Vorbele lui au trezit-o. S-a ridicat de pe stânca pe care stătuse câteva clipe cu privirea rugătoare. ”Poate ar fi mai bine să intrăm”, a spus ea cu vocea scăzută.

Nu înțelegea. De ce nu mai voia să rămână cu el? Cu ce a greșit?

S-au întors în cameră. Farmecul serii părea însă că s-a stins. Probabil aburii alcoolului s-au risipit odată cu aerul curat de afară.

Nu pleca. Hai să vedem un film”.

Pretextele lui au fost suficiente pentru a o mai ține câteva clipe aproape de el. Rămăseseră de acum singuri, dar părea că noua situație nu era foarte confortabilă pentru ea. Nu-și găsea locul și părea neliniștită.

Poate ar fi mai bine să plec…

Aproape îl enerva insistența ei. Ar fi oprit-o acolo… i-ar fi mângâiat chipul… ar fi ținut-o în brațe …ar fi privit-o dormind până în zori…

Ea stătea rezemată de marginea patului. Părea obosită. Sau poate era doar speriată. S-a așezat lângă ea. A simțit-o tresărind ușor. Și-a lăsat capul pe umărul ei stâng, aproape de inimă. Au stat așa preț de câteva clipe. Nu gândise gestul acesta. A simțit că trebuie să facă ceva să o țină acolo. Se pare că efectul a fost invers.

Cred că e mai bine să plec”.

S-a ridicat și a ieșit. Iar el a lăsat-o să plece…

El  nu a reușit să-i vadă ochii umezi…Și nici nu i-a ghicit visele nopții aceleia…

 

No matter how many times that you told me you wanted leave

No matter how many breaths that you took you still couldn’t breathe

No matter how many nights that you’d lie wide awake to the sound of the poison rain

Where did you go? Where did you go? Where did you go?

(Fragment din Tentativa de roman)

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Lucruri care ni se întâmplă par uneori desprinse dintr-o lume paralelă, ireală. Le imortalizăm undeva în adâncurile minții și sufletului, dar le-am închide într-o carte al cărei protagoniști am fi. Ce titlu ar purta cartea ta?

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici:http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

Lucrurile bune chiar se întâmplă în fiecare zi?

Secretul cu lucrurile bune este să nu le aștepți și să nu le vrei pe toate odată. Lucrurile sunt bune dacă te surprind pe lângă că îți fac bine. Dacă ele s-ar găsi la tot pasul, este posibil să treacă drept aspecte monotone ale unei vieți lipsite de provocări. Gurile rele ar spune că lucrurile bune sunt pentru cei care le merită. Dar eu aș spune mai curând că tocmai de asta sunt bune: că li se întâmplă tuturor! 🙂 Doar să știe să le aprecieze.

 Ce lucruri bune ai vrea să ți se întâmple ție?

Evident, nu mă aștept să îmi spui că ai vrea să câștigi la loto și să te umpli apoi de diferite obiecte mai mult sau mai puțin scumpe până nu mai știi la ce-ți trebuie. Cunosc astfel de oameni care au de toate și pentru care un cadou simplu nu mai are niciun efect pentru că „au de toate”. Nu aș vrea nici să filosofăm despre cât de importantă este sănătatea sau omul de lângă tine (lucruri cu care sunt de acord, de altfel!), pentru că este ceea ce își dorește fiecare dintre noi. Aș vrea să îmi spui despre micile bucurii care îți fac ziua mai frumoasă, munca mai ușoară, sufletul mai încântat.

În general, oamenii sunt preocupați de tot ce este legat de câștigarea existenței. De aceea, sunt stresați, poate frustrați, de aceea, nu găsesc timp pentru sufletul lor. Sunt atât de cufundați în gânduri, încât cu greu se opresc din alergătura zilnică să-și tragă sufletul și să se bucure de… lucrurile bune din viața lor.

Cum ar fi o dimineață prea timpurie, în care ochii refuză să se trezească, fără cafeaua care se face singură la expressor în timp ce tu execuți ritualul zilnic înainte de a merge la muncă? Cum ar fi o zi de sărbătoare fără sutele de mesaje și apeluri primite de la oameni dragi pe telefonul tău mobil? Nu-i așa că adori mașina ta de spălat silențioasă care își face treaba nestingherită în timp ce tu te poți relaxa sau poți petrece momente de neuitat alături de familie? Poate vrei să faci un cadou practic pentru cineva drag, la un preț pe care ți-l poți permite: un cameră foto, un media player, un storcător de fructe? Poate părea un clișeu, dar este foarte evident că tehnologia îți dăruiește două lucruri esențiale: îți face existența mai ușoară și îți acorda timpul necesar pentru a savura momentele frumoase și a te bucura în fiecare zi de ele, așa cum ar trebui. De fapt, asta și vrea să demonstreze noua campanie DOMO: că existența ne este presărată cu mici bucurii și că în fiecare zi ni se întâmplă lucruri bune.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera