Da, odată mi-am ținut iubirea în podul palmei. Mi-am strâns mâinile căuș, de teamă să nu-mi scape printre degete. I-am simțit respirația firavă și am rămas nemișcată de teamă să nu o strivesc, să nu-i stârnesc clocotul fatal, să nu-i zdruncin porii deschiși.
Da, am ținut iubirea în podul palmei. Îmi amintesc doar că într-o dimineață, ea nu mai era acolo. Am căutat-o pe aripile vântului, în cuiburi de cuci, printre bătăi de clopot, în petalele florilor de mac, pe cărări de munte, în nisipul mării. S-a risipit. Ori poate palma mea a strivit-o de prea mult drag. Mi-am cufundat fața în palmele strânse căuș, căutându-i mirosul alb al florilor de portocal și mi-am deschis urechile larg să-i aud șoaptele.
Iubirea mea a tăcut. Mi-au rămas doar liniile brăzdând adânc podul palmei dincolo de timpuri, dincolo de munți și de ape.
Am întâlnit oameni care nu știu să iubească! Sau…nu pot! Cărora iubirea li se pare un lucru copilăresc și, prin urmare, neserios. Cum e să nu iubești lucruri mărunte? Ca raza de soare la primul ceas al dimineții, când ziua tocmai a alungat în hârjoană noaptea…Cum e să nu iubești liniștea câmpului, țârâitul greierului, țipătul valurilor sau mâna caldă care-ți mângâie fruntea…Să nu iubești pasul ei ușor prin cameră, ocrotindu-ți somnul sau zâmbetul ștrengăresc când te întorci acasă, șuvița rebelă peste chipul adormit, respirația caldă, umărul gol…
Am întâlnit oameni care iau totul ca și cum li s-ar cuveni, fără niciun efort de a obține sau de a păstra ceea ce se presupune că i-ar face fericiți. Oameni care nu râd, pentru că nu iubesc. Și care nu iubesc, pentru că nu știu să râdă!
Nu ne învață nimeni cum să iubim. Ni s-a băgat în cap faptul că e o chestiune care vine de la sine, poate imitativ, poate odată cu vârsta. Și, la urma urmei, nu face parte din prioritățile vieții. La școală nu se predau lecții de iubire! Și nici râsul! „Școala e un lucru serios!” Ca viața! Poate de aceea și fug atâția și de una și de alta.
Oare cum ar arăta o lecție de iubire? Ar avea capitole? Exerciții și probleme? Un studiu de caz? Ai putea să faci o prezentare în „PowerPoint” cu titlu atractiv și fonturi speciale? În cel mai fericit caz, învățăm cum au iubit alții și râdem de sacrificiul lor „prostesc”, de nebunia curată care le-a adus nefericirea. Sau rămânem pe gânduri, pe visuri, cu capul în nori la cât de frumos au trăit, ai iubit, au râs „nebunii” aceștia frumoși, trezindu-ne doar cu gustul amar că numai în povești există așa ceva.
Am întâlnit oameni care refuză să iubească. Care și-au pus „un grătar la intrarea în suflete” de teamă că vreun cuțit le-ar putea străpunge inima, înviind-o! Oameni care au pierdut, astfel, semnificația râsului și sensul vieții. Vai lor!
Mă duc să iubesc puțin raza de lună care-mi face cu ochiul de ceva vreme…Și să râd…
Rudia nu iubește. Nu-i plângeți de milă! Nu e ca și cum ar suferi de vreo boală incurabilă, căci nu mai este cazul. E o altă bătălie cu morile de vânt pe care a câștigat-o prin abandon (al ei) în runda…Nici ea nu mai știe în care rundă. Dar asta e altă poveste. Neinteresantă.
Îi place sau nu, Rudia trăiește într-o lume în care oamenii se automutilează sufletește, după principiul „de bună voie și nesilit(ă) de nimeni”. O lume în care sentimentele sunt fie prost interpretate (spre deloc), fie călcate în picioare cu bună știință. Și asta nu are nimic de a face cu a fi bărbat sau femeie, cu bătălia absurdă între sexe. Am cunoscut bărbați sensibili care și-au abandonat orice urmă de orgoliu prostesc ca să demonstreze că pot să facă o femeie fericită. În egală măsură, am cunoscut și femei care au călcat ele însele în picioare (cu tocuri de 15) și au făcut terci orgoliul masculin al partenerilor lor. Cu toate acestea, dacă ar fi să ne luăm după statistici, în majoritatea cazurilor, cel puțin la suprafață…de la bărbați „vine ploaia”…
Și acum să revin la povestea cealaltă…despre care am aflat întâmplător. Și zic așa:
Prostule! Femeia asta te iubește! Se vede pe chipul ei, în vocea ei, se vede din felul în care îți pregătește micul dejun sau îți calcă o cămașă, din vorba bună pe care o găsește de fiecare dată când ajungi obosit și nervos. Clasic, nu? Să particularizăm! Femeia asta îți crește copilul ca și cum ar fi al ei, cu toate problemele incluse în pachetul promoțional! Probleme emoționale grave ale unui copil care, în plus, și-a pierdut și mama la o vârstă la care nu înțelege prea bine de ce. Nu doarme nopțile ca să stea cu el, îi dă tratamentul la timp, merge cu el pe la specialiști și învață să-l înțeleagă. Și tot femeia asta, și tot din dragoste, îți mai face unul, al vostru, fără să facă diferențe între copii. Nu are nopți liniștite, nu are timp pentru ea, se sacrifică, dar nu pentru că i-ar cere cineva să facă asta și nici pentru că se simte bine în postura de martir, Ci pentru că te iubește, idiotule, și a ales să trăiască o viață alături de tine.
Când ai devenit o brută? Când ai început să-i vorbești urât în fața copiilor voștri? Când ai încetat să-i mai accepți mângâierile pentru că ești prea obosit, orgolios, sătul de ale tale? De ce oare, pare că ai lovi-o de fiecare dată când îi vorbești?
Și într-o zi, ea se satură și pleacă. Pur și simplu. Își ia copilul, îl sărută cu lacrimi în ochi pe celălalt, care iar nu înțelege de ce a mai pierdut o mamă, și pleacă! Nu-i ajung banii, nu știe unde va sta, nu știe cum și dacă se va descurca, dar îi e clar că nu mai suportă să-i calci în picioare mângâierile, suferințele, sentimentele, eforturile…
„Am să te iubesc în fiecare zi, într-o mie de feluri…”
Aseară am purtat o discuție despre existență, despre ceea ce face pe cineva fericit. Concluzia discuției a fost că pentru unii este esențială emoția, în timp ce alții consideră că viața este matematică pură, o matrice, o succesiune de 1 și 0.
Cu siguranță femeile¹ au o tendință spre a dramatiza, spre a trăi cu intensitate maximă tot ceea ce conturează propria lor existență. Ela caută răspunsuri și explicații fără de care simt că nu pot trece mai departe. De aceea, insistă devenind agasante uneori. Pentru ele, este important să simtă și să știe că și TU simți în egală măsură. Nu buchetul de flori adus cu vreo ocazie anume este important – deși îl apreciază – ci gestul care îl însoțește. O privire, o atingere, o emoție, o vorbă pot face mai mult decât cele mai fierbinți declarații de iubire. Femeile caută emoția, o cultivă, o plâng.
1+1 înseamnă mereu 2. Lucrurile sunt împărțite tranșant în alb și negru. Nuanțele – crem, bej, kaki, turcoaz – nu există, sunt doar plăsmuiri ale imaginației mult prea poetice și mult prea visătoare a celor care sunt „slabi(e) de înger”. E 1 sau 0. Viața e mereu alcătuită din lucruri clare și simple: ratele la apartament, banii de cheltuială, programul de serviciu, ritualul zilnic. Nu poți ieși din tiparele matricei pentru că altfel…Altfel, chiar, ce s-ar întâmpla?
Vă e frică să ieșiți din tipare? De ce? Pentru că v-ați putea trezi simțurile la viață și asta ar însemna suferință?
Să fie și suferință, dacă o cer lucrurile și situațiile. Eu, una prefer să fiu iubită „într-o mie de feluri în fiecare zi”.
………………………………………………………………………………………………………………….
¹ Când spun „femeile”, fac o generalizare, din care eliminăm cazurile „extreme”: profitoarea, oportunista, ușuratica, materialista, isterica etc. De aceea, rog misoginii să se abțină de la comentarii răutăcioase care îndepărtează subiectul de ceea ce este el în esență. De asemenea, iau în calcul faptul că fiecare caz este unic. Cu certitudine există și bărbați care cred și simt astfel, doar – cred eu – nu atât de mulți.
Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși. Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina! De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte. De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci. Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui. „Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.
Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.
Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui.
– Ai ajuns? În vocea ei eraun amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare.
– Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?
– Zece minute, cred. Să mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna.
Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor.
– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate.
– Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.
– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp.
– Te iubesc, draga mea dragă!
Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei.
– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea.
– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos.Servit la pat!
Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac.
– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da.
– Da! se alintă ea, intrându-i în joc.
Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire.
Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.
Blog neinspirațional 
Comentarii recente