Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: păreri

Cu tremur

Probabil că din când în când Dumnezeu mai scutură pământul ca să ne trezească. Nu din somnul nocturn, ci din letargia în care ne-am prins ca într-o pânză de păianjen, fără vreo șansă de scăpare. De aceea, poate, nu toată lumea deschide ochii când, la miez de noapte, trosnesc îngheieturile pământului. Dorm nestingheriți și fără griji, în timp ce alții, poate speriați de tonul apocaliptic al zgomotelor, încep să-și creeze scenarii despre cum va veni sfârșitul lumii.

Da, știu, e plin deja internetul de opinii despre mica (sau marea?) zguduială de azi-noapte. Nu că ar  fi un criteriu pentru felul în care trebui sau nu să-ți alegi (sau nu) subiectul de scris pe blog.

De fiecare dată mă gândesc cât de mici suntem în tot universul ăsta. Cum atârnăm, de fapt, de un fir de ață firav și nesemnificativ pentru toată grandoarea asta… universală. Dedesubtul locuințelor luxoase, a străzilor peste care pășim zilnic, al pământurilor după care tânjim cu atâta lăcomie este o furtună. Pământul este viu și când își trage aerul în piept ne face să ne dăm seama că nu noi suntem stăpânii. Și nu este vorba despre cifre…5.3, 5.6, mai mult, mai puțin. Este vorba despre posibilitățile infinite ale pământului de a ne arăta că nu suntem veșnici. E ca un semnal trimis din când în când de dincolo, cum că ar trebui să ne bucurăm de ceea ce avem, cât Timpul ne mai este prieten.

Mi-amintesc…cu tremur… de vremurile copilăriei, de unde fantoma zguduirilor repetate mă mai bântuie din când în când. Și atunci se adâncește teama că s-ar putea cândva, cumva…întâmpla.

A Bad Hair Day? Dă-i cu Farmec!

A fost odată ca niciodată!

A fost odată o fată. Nu de împărat, că fuseseră maziliți deja pe vremea aceea, iar averea li se retrocedase. O fată simplă. Și ca toate fetele, visa la un moment dat să devină Cosânzeană. Cum să fii Cosânzeană, dacă nu ai cosițe? Degeaba mituiseră ursitoarele și măsluiseră baghete magice. Fata noastră s-a pricopsit încă de la naștere cu…

1 par

Blondele cosițe erau doar un moț. I s-a spus să nu se îngrijoreze, că va veni și vremea când se va putea lăuda cu un păr mătăsos, de aur, moale, numai bun de muză pentru poeți. Dar vremurile acelea s-au lăsat mult așteptate. Așa că fata și-a luat inima-n dinți și pieptănul în mână și s-a apucat de treabă, doar doar grăbește procesul de… Cosânzire.

5 par

Nici vorbă de succes! Toate tehnicile păreau să dea greș. Părul nu-și găsea forma lui de Cosânzeană și pace! Așadar, fata noastră a apelat la experți în…bad hair day..

Rezultatul???

2 par

Da! A venit cu tot cu globuri, beteală și artificii! Cât a mai plâns biata fată! Și cât s-a mai rugat de Moș Crăciun să se îndure măcar el de părul ei! Fără succes și de această dată!

Ei, vedeți voi, pe vremurile acelea nu exista Gerovital Tratament Expert, și de aceea, lucrurile, insclusiv părul, nu aveau Farmec! Dacă ar fi fost fată de împărat, altfel ar fi stat lucrurile! Cu siguranță pețitorii s-ar fi întrecut care să-i aducă cel mai eficient șampon regenerant, cele mai bune măști de păr sau măcar un ser termoprotector, un balsam, un ulei nutritiv. Dacă ar fi fost fată de împărat, îl chema pe Merlin, vrăjitorul, și cu o poțiune magică, puff! Cosițe aurii, strălucitoare și farmec-ătoare! Dar nu, aici nu vorbim de fete de împărat! Ci de o fată simplă, cu un pieptăn și cam atât.

Aceasta este o poveste. Orice asemănare cu realitatea este…posibilă și total întâmplătoare. Nu vă uitați nici la asemănarea izbitoare cu personajul, căci aparențele înșală din când în când. 😈

În ceea ce mă privește, prefer să folosesc produse românești de calitate, probabil dintr-o mândrie românească. Și pentru că au la bază ingrediente de origine vegetală și minerală. Și pentru că din 8 sub-game și 22 de produse, ai de unde să alegi ce ți se potrivește. Cosițele… nu mai sunt blonde, dar nu se mai poartă oricum, culoarea asta. În schimb, arată a păr frumos și sănătos. Ca în reclamă!

probe_farmec_superblog

Așa că, mi-e milă de fata din poveste, dar eu…I love my hair!

Grea treabă asta cu părul! Mai ales dacă ești femeie! Cochetă.

Tu? Care e povestea ta de Cosânzeană?

……………………………………………………………………

Proba numărul doi a provocării SuperBlog 2015. Să fie cu muuult Farmec! 😉

Ah! Imaginile sunt…din arhiva de aur! 🙂

A fost Ziua Drapelului – 26 iunie

Drapel, steag, stindard, flamură

Cuvinte pe care le-am învățat la școală în lecțiile despre neam, despre patrie, despre iubirea de moșie. Vremurile au trecut, mentalitățile s-au schimbat, oamenii s-au înrăit și s-au îndepărtat de valori. Ceea ce prețuiau strămoșii noștri a devenit acum ridicol, lipsit de importanță sau sursă de batjocură, numită, „legal”, pamflet. Probabil că un rol important l-a avut perioada nefastă din istoria noastră în care tot ce era legat de patrie era fals, îndreptat spre unica persoană importantă a nației.
Îmi amintesc filmele istorice a căror vizionare îmi încrețea pielea. Cum zburau soldați pe câmpul de luptă numai cât zăreau stindardul înaintea lor. Câți și-au dat viața apărându-l! Aceeași senzație o mai am uneori când vreun sportiv se înfășoară în steagul tricolor la o competiție importantă sau când lăcrimează la auzul imnului, în timp ce roșu-galben-și-albastru se ridică ușor de pe cel mai înalt loc al podiumului.
Flame_by_jurjak

(Sursa foto)

26 iunie 2015

N-am simțit deloc ziua drapelului. Poate pentru că nu m-am uitat la televizor deloc. Toate emisiunile, reportajele, campaniile mi se par bravade ale celor dornici să iasă în față. Nici în oraș nu am ieșit. O astfel de sărbătoare este rapid comercializată. Am văzut și admirat, în schimb, oameni simpli, oameni dedicați unei cauze pe care o susțin până-n pânzele albe, indiferent câte piedici le stau în cale. Pe Mihai Tirnoveanu nu l-am văzut altfel decât în costumul lui popular, alături de un drapel românesc. Îl respect fără să știu prea multe despre el și sper să nu obosească niciodată în lupta asta, aparent cu morile de vânt.

Steagul nostru are un simbol, știați? 

Am fost curioasă să aflu mai multe despre istoria drapelului românesc. Ar putea face obiectul unei lecții scurte de istorie, nu?

Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect…”

Mă tem că astăzi cam pierdem din aceste simboluri. Egalitate? Verticalitate? Perfecțiune? Credință? Cred că sunt cuvinte prea mari pentru noi cei prea grăbiți și prea ocupați în secolul al XXI-lea…

Citatul de duminică (16) – Lecții despre iubire

Să iubeşti… Să râzi…. Să râzi din nou…

Howard Roughan

Am întâlnit oameni care nu știu să iubească! Sau…nu pot! Cărora iubirea li se pare un lucru copilăresc și, prin urmare, neserios. Cum e să nu iubești lucruri mărunte? Ca raza de soare la primul ceas al dimineții, când ziua tocmai a alungat în hârjoană noaptea…Cum e să nu iubești liniștea câmpului, țârâitul greierului, țipătul valurilor sau mâna caldă care-ți mângâie fruntea…Să nu iubești pasul ei ușor prin cameră, ocrotindu-ți somnul sau zâmbetul ștrengăresc când te întorci acasă, șuvița rebelă peste chipul adormit, respirația caldă, umărul gol…

Am întâlnit oameni care iau totul ca și cum li s-ar cuveni, fără niciun efort de a obține sau de a păstra ceea ce se presupune că i-ar face fericiți. Oameni care nu râd, pentru că nu iubesc. Și care nu iubesc, pentru că nu știu să râdă!

Nu ne învață nimeni cum să iubim. Ni s-a băgat în cap faptul că e o chestiune care vine de la sine, poate imitativ, poate odată cu vârsta. Și, la urma urmei, nu face parte din prioritățile vieții. La școală nu se predau lecții de iubire! Și nici râsul! „Școala e un lucru serios!” Ca viața! Poate de aceea și fug atâția și de una și de alta.

Oare cum ar arăta o lecție de iubire? Ar avea capitole? Exerciții și probleme? Un studiu de caz? Ai putea să faci o prezentare în „PowerPoint” cu titlu atractiv și fonturi speciale? În cel mai fericit caz, învățăm cum au iubit alții și râdem de sacrificiul lor „prostesc”, de nebunia curată care le-a adus nefericirea. Sau rămânem pe gânduri, pe visuri, cu capul în nori la cât de frumos au trăit, ai iubit, au râs „nebunii” aceștia frumoși, trezindu-ne doar cu gustul amar că numai în povești există așa ceva.

Am întâlnit oameni care refuză să iubească. Care și-au pus „un grătar la intrarea în suflete” de teamă că vreun cuțit le-ar putea străpunge inima, înviind-o! Oameni care au pierdut, astfel, semnificația râsului și sensul vieții. Vai lor!

Mă duc să iubesc puțin raza de lună care-mi face cu ochiul de ceva vreme…Și să râd…

🙂

Și se făcu lumină….

Rudia nu are (re)sentimente. Nu ar fi decât alte mori de vânt cu care ar trebui să se lupte inutil!

Prezentarea a fost clară de la început: Rudia va accepta provocări! Ce înseamnă asta, e treaba ei. Cum le va onora, e tot treaba ei (apropo de vâlva creată de pretinși bloggeri care se văd mai presus de ceilalți, doar pentru că aceștia din urmă s-au înscris într-o competiție). Rudia participă la concursuri, pentru că îi plac provocările când vine vorba despre scris. Și pentru că tot a câștigat câte un premiu pe ici pe colo, a prins gustul. Asta pentru că, anonimă fiind, unii au zis că poate să scrie. Aproape bine.

Primul concurs în care s-a prins Rudia de când e ea pe aici a fost legat de lenjeriile Outlet. Surpriza a fost că a câștigat un premiu, care i-a și smuls un zâmbet a satisfacție. Lucrurile au luat o întorsătură neplăcută când, după două luni, premiile nu au fost trimise câștigătorilor. E dezamăgitor să știi că ți se întâmplă ție asta! Te gândești că ai fost înșelat și nu vrei decât să știe toată lumea asta. Rudia nu a luat atitudine aici, în văzul lumii, ci a încercat să lege ițele în privat. Probabil că acest lucru le-a dezamăgit pe fetele implicate….

S-a mai întâmplat, cu altă ocazie, ceva asemănător. Dar răbdarea și încrederea într-un om care s-a dovedit deosebit de fiecare dată, au făcut ca lucrurile să-și afle soluția. De data aceasta, omul de încredere și, totodată, motivul pentru care s-a amânat „revolta” a fost Vienela, deși Rudia nu a mai crezut că premiile vor mai ajunge vreodată.

A fost sau nu o țeapă?

Premiile au ajuns la destinatari. Târziu, e drept. A rămas, în schimb gustul amar. Dar ceea ce a deranjat cel mai tare, cred, a fost lipsa de comunicare, lipsa unor răspunsuri clare și pertinente la întrebări insistente.

Va mai participa Rudia la concursuri organizate AICI? Dacă se va simți provocată, poate! Dacă vor fi criterii clare, corectitudine, transparență. Dacă va fi inspirată…

N-a zis nimeni că lumea e perfectă. Virtualul e tot o lume. Alcătuită tot din oameni care vin dintr-o lume reală, unde se presupune că am fi cu picioarele pe pământ și unde se greșește…omenește!

Ajutor! Mă sinucid!

În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere… Existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere.

(Nora Iuga în Săpunul lui Leopold Bloom)

Lupta cu morile de vânt poate fi, pe cât de spectaculoasă și generatoare de adulații, pe atât de idioată și ridicolă. Depinde din care unghi privești. Ambele variante pot duce la un final tragic. Fie adulațiile încetează sau cer noi episoade ca într-o coridă eternă unde tu NU ești matadorul și nici măcar toreadorul, cum ai crezut, fie conștientizezi tu însuți/însăți că ridicolul a atins apogeul și vezi deodată realitatea: niște amărâte de mori de vânt care nu au nicio legătură de rudenie cu balaurii taurii din coridă. 

Să ne sinucidem atunci! Au făcut-o alții mai buni înaintea noastră. După ce au râs în nas omenirii și au drăcuit-o pentru fățărnicie și falsitate. Să ne sinucidem, zic! Poate dincolo e mai bine, mai frumos, mai primitor. Și dacă toată lumea spune că lumea de apoi te așteaptă, de ce să stai ca prostul aici, sperând că prinzi loc mai bun când îți vine rândul. De ce să nu grăbim lucrurile? În final, tot acolo ajungem. Sau nu? 

Te învârți să iasă lucrurile bine. Te sacrifici ca un erou expirat pentru „binele celorlalți”, cauți soluții, mori rostogolind un nenorocit de bolovan, doar pentru că unul, Sisif, a făcut-o acum nu știu câtă vreme și i s-a părut distractiv. Și când te vezi în vârf și tragi linie, raportul între intrări și ieșiri dă cu o mare virgulă: ai trăit degeaba! De ce? Pentru că ai trăit pentru alții! Pentru că nu ți-a cerut nici dracu’ să te sacrifici. Pentru că în capul tău ăla bleg s-a născut o poveste. Cu zâne sau cu cine mai știe ce și în loc să deschizi larg ochii și să vezi ce ți se întâmplă, ai adormit ca frații lui Prâslea cel Voinic păzind merele de aur (care nici măcar nu erau ale tale!)

M-aș sinucide. Unii spun că e mai bine. De fapt, nu spun. Îți lasă scris. Că prea se grăbeau într-acolo. Mă gândesc că dacă nu le-ar fi fost bine, se întorceau. Să-și ispășească restul corvoadei aici. M-aș sinucide. Dar mă gândesc cu teamă dacă o fi măcar un singur om în lumea asta care să spună ceva frumos la final. Ca o încheiere. Și să aplaude lumea, ca la teatru, la finalul unei reprezentații reușite. Da, chiar așa! Să apară un singur om care să spună că mi-a ieșit reprezentația și că poate să-și scoată pălăria și să facă o plecăciune. Ar însemna că vreo două mori cu care am dat piept tot au fost, în fapt, balauri. Și dacă nu se ridică nimeni? Dacă totul va fi o liniște cumplită că s-ar auzi viermii mărșăluind spre lemnul lăcuit? Dacă oamenii vor privi în pământ încurcați că nu știu cine a fost răposatul și cu atât mai puțin ce ar putea să spună într-un moment ca ăsta? Dacă își privesc iritați ceasurile și șușotesc între ei, plictisiți?

M-am gândit: sinuciderea se amână. Din lipsă de probe. Și de curaj. Și poate de câteva mori cu substanță care să merite tot efortul de a fi cine am fost. 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de atfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Normalul? E plictisitor.

Am încercat o dată să fiu normală. Cele mai rele 2 minute din viața mea.

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea