Citatul de duminică (55) – Despre toamnă

În fiecare toamnă, mă apucă teama. Ca atunci când se termină ceva și nu știi exact ce urmează după. Mă îngrozesc copacii goi, griul care invadează treptat tot ce te înconjoară, mirosul de pământ reavăn, ploile interminabile. Și, ca un făcut, chiar atunci toate gândurile, toate melancoliile, toate cele pierdute și rătăcite, se întorc buluc spre suflet. Și tot atunci toate simțurile paralizează: nu mai văd frumusețea culorilor, nu mai simt mirosul viilor, nu mai aud vorbele frumoase ale celorlalți despre toamnă.

Când vine toamna…îmi vine să mă fac mică și să mă cuibăresc undeva, la adăpost. Probabil că e o tară a copilăriei mele, căci toamna părăseam casa bunicilor și simțeam cum îmi scapă printre degete momentele frumoase ale vacanței. Poate de acolo toamna a devenit sinonimă cu tristețea și cu starea de melancolie. Nu m-am schimbat nici acum, deși timpul a trecut. Mă înfioară zilele din ce în ce mai scurte și goliciunea dezolantă a locurilor.

Nu spun că toamna nu e frumoasă, spun doar că mă blochează și nu mai reușesc să-i găsesc frumusețea.

Se pare că îi place al naibii de mult să mă prindă de fiecare dată pe picior greșit, pentru că revine în fiecare an și mai puternică…și mai copleșitoare și aducătoare de melancolie.