Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: un roman

Și drept cadou, o poveste…ștampilată!

Se apropia ziua ei… Ca de fiecare dată, Adam căuta să o surprindă, să-i smulgă în zâmbet, fără alte așteptări nejustificate. În fond, viețile lor mergeau separat pentru că așa au ales amândoi. Nu i-au plăcut niciodată cadourile previzibile și nici cele de complezență, iar dulcegăriile i se păreau de-a dreptul ridicole. Nu se vedea stând în fața ei cu un buchet de flori în mână, fie ele și florile ei preferate. În plus, cadoul nu trebuia să trădeze în niciun fel ceea ce el simțea pentru Scarlet. Asta ar face-o să se încrunte și, cu siguranță, nu l-ar accepta.

El fusese cel care o îndrumase să-și deschidă firma de traduceri autorizate, sprijinind-o pas cu pas în toate demersurile birocratice. Știa cât de mândră era acum de rezultat și cât de mult aștepta să dea drumul cabinetului în săptămâna care urma.

O ștampilă!” îi veni deodată în minte. „Personalizată!”.

Da! Era un cadou foarte potrivit pentru Scarlet. Singurul lucru care îi mai lipsea ca să fie pregătită cu totul pentru noua ei afacere. Ceva util, astfel încât să nu aibă de ce să-i reproșeze din nou că face eforturi mult prea mari pentru tipul de relație în care erau implicați. Cu siguranță ceva ce ar face ca ochii ei mari și verzi să se mărească a surprindere, cauzând un zâmbet discret ce nu putea fi mascat de felul în care își mușca de obicei buza de jos.

Totuși, nu putea fi un cadou banal. Trebuia să fie ceva care să o reprezinte, să o promoveze eficient, un semn de referință pentru comunitatea în care își ducea existența. În același timp, ștampila aceasta trebuia să spună o poveste. Unică, așa cum era Scarlet. Așadar, voia ceva care să aibă:

  • un design potrivit, inovator și ergonomic
  • tușiere ușor de inserat și înlocuit (avusese el însuși experiențe neplăcute anterior)
  • un afișaj potrivit pentru personalizare

Când a intrat pe site-ul Colop, a știut din primele secunde că a găsit exact ceea ce căuta: Printer G7

stampila

O firmă cu experiență de 15 ani în domeniu, cu un produs nou, inovator, având atuuri incontestabile.

Ștampila ideală!”, își spuse.

S-a gândit cum să o personalizeze. Pașii erau clari din filmul de prezentare, trebuia doar să fie atent la detalii. Trebuia să găsească povestea care să ajungă la ea discret și inofensiv. Rama neagră i se potrivea cel mai bine. Pentru imprimare, alesese deja imaginea clădirii pe care au găsit-o împreună ca sediu pentru biroul ei de traduceri. Părea încă prea simplu, prea comun, așa că i-a adăugat un logo, pe care ea l-ar fi putut folosi pe documentele firmei. Mâna care scrie sugera pasiunea ei dintotdeauna, iar culoarea era ușor stacojie, cât să trimită la numele ei.

Acum era încântat.

Peste câteva zile, la 500 de km distanță, Scarlet desfăcea un colet. Era cadoul neașteptat de ziua ei. Ochii ei mari și verzi se măriră a surprindere, cauzând un zâmbet discret ce nu putea fi mascat de felul în care își mușca de obicei buza de jos.

p30_white

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articolul participă la a treia probă din competiția SuperBlog 2014, iar Rudiei nu i-ar strica un cadou! 🙂

Episodul VII. Noaptea

Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși.
Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina!
De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte.
De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci.
Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui.
„Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.

Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.

 

Episodul VI. Prea multă monotonie

Ies.

Ea îl privi cu ușoară teamă.

Unde mergi?

Simt nevoia să iau o gură de aer. Apoi se uită la ea și abia atunci își dădu seama cum a sunat replica asta în mintea ei obosită de atâta zbucium: ca și cum, lângă ea, el simțea că se sufocă, ca și cum camera aceea cu patul răvășit era o imagine pe care el nu o mai putea suporta, la fel ca și mirosul de boală și lâncezeală. „Oare așa o fi?” se întrebă el încurcat. Dar se scutură repede ca după un vis urât: nu avea timp și nici chef să despice firul în patru. Acum era lângă ea, era ceea ce își dorise de când o cunoscuse acolo, la capătul acela de lume. Adăugă repede ca să-i alunge orice suspiciune:

Am amorțit stând pe scaun. Ies să mă mai mișc puținVrei să-ți iau ceva?

Nu…răspunse ea stinsă. Doar…să te întorci repede…

De cum închidea ușa în urma lui, ea rămânea cu teama în suflet: dacă nu se va mai întoarce niciodată? Nu era ușor să trăiască cineva cu ea. Nu așa. Poate nici înainte nu era firea potrivită pentru el, dar acum, cu atât mai puțin. Ura că nu poate să sară din patul care îi confirma invaliditatea, să alerge, așa cum îi plăcea, să râdă, să fie fericită. Poate el stătea acum lângă ea din milă. Gândul acesta îi dădea adesea târcoale și o făcea să se simtă o povară. Dacă fericirea lui îl așteaptă în altă parte, iar el își pierde vremea cu o moartă vie, sperând că e adevărată povestea aceea cu miracolele care li se întâmplă oamenilor buni? El era un om bun, cu adevărat! Poate prea bun pentru ea. O așteptase atâta timp, îi suportase mofturile și isteriile, o plimbase prin locuri la care ea nici nu visase să ajungă. Renunțase la confort și la liniștea zilei de mâine doar ca să fie cu ea. Iar ea? Ea ce-i putea da la schimb? „Te iubesc, draga mea dragă…” îi spunea când o vedea căzută, gata să renunțe. Și glasul lui îi încălzea sufletul și simțea cum îi dă putere să meargă mai departe. Iubirea lui era hrana de care avea ea nevoie, dar simțea că ea nu face nimic pentru el, că doar zace în fiecare zi, cerșindu-și moartea, în timp ce el se ruga ca ea să se facă bine.

M-am întors, draga mea dragă! strigă el odată intrat în casă. N-o să-ți vină să crezi câte reduceri au azi! Și promoții 1+1 Gratis! M-am gândit să-ți fac ceva bun. Un Tiramisu! Am găsit de toate!

Își băgă capul pe ușa camerei, temându-se că adormise și poate a trezit-o. Deodată simți cum i se taie răsuflarea: ea nu mai era acolo! Simțea cum i se scurge tot sângele din el și cum corpul îi tremură. Nu se ridica niciodată din pat singură. Amețea imediat. Iar acum nu era în cameră! Voia să strige, dar sunetele se opreau undeva în gât, și o teamă cumplită îl învăluia cu totul.

Hei, sunt aici! auzi vocea ei în spatele lui. Se întoarse brusc, pregătit să vadă vreo grozăvie. În schimb, era ea, pe un scaun la calculator. Se schimbase de pijamale și își dăduse cu puțin fard pe obraji ca să nu-i mai apară lividă. Ce-ai zice să mergem în Grecia vara aceasta? zâmbi ea

El o privea nedumerit.

Am găsit aici o campanie: Summer Black Week. Pare simplu:

Clienții ce vor cumpăra produse din promotia 1+1 Gratis în perioada 21 și 27 august și vor ridica comenzile, vor intra în tragerea la sorți din data de 1 septembrie și unul din ei va câștiga o excursie pentru 2 persoane cu tot cu transport pentru 7 nopți în Grecia.

M-am gândit că și așa ar trebui schimbate lenjeriile astea. Sunt de acum macabre. Nu au nici culoare și miros a bătrânețe. Ce zici de asta?

lenjerie

Cum…cum ai făcut? se bâlbâi el, nevenindu-i să creadă că o vede astfel.

Am intrat să mai văd ce e nou prin lumea virtuală. Am lipsit cam mult. Și așa am…

– Nu, o întrerupse el. Cum ai…ajuns la calculator?

Ea îi zâmbi și întinse mâinile să îl îmbrățișeze:

Și eu te iubesc, dragul meu drag.

Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

Zece minute, credSă mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.

 

Episodul III. Un ultim vis: vacanța portugheză

Era în stare să facă orice pentru ea. Ea râdea, însă, de câte ori el îi repeta asta.

Nu poți muta munții din loc!

Pentru tine, pot să o fac și pe asta!

Da? îl întreba zâmbind. Atunci…fă-mă bine! Și apoi râdea în hohote, repezindu-se să-l îmbrățișeze.

El lăsa ochii în jos. Îi era ciudă că ea avea mereu dreptate când o lua razna cu imaginația. Și îi era ciudă că nu-i cerea mai des să facă ceva pentru ea! Își dorea atât de mult să se simtă important! Ar fi vrut să o audă cerându-i lucruri mărunte sau lucruri imposibile pentru ca el să se zbată, să caute, să se dea peste cap și să o facă fericită. Ar fi vrut să-i ceară să mute muntele ăla nenorocit  din loc! Dar faptul că, în schimb, ea îi amintea că e OM și că există limitări îl scotea din sărite. Și atunci se înverșuna și mai tare.

Știi ce regret cel mai mult?

?!

Că nu voi apuca să văd Portugalia!

Oooo, ba o vei vedea, draga mea dragă!

Ea îl privi cu neîncredere, puțin indignată.

– Iar promiți lucruri fără acoperire! Nu e o glumă! Și se întoarse pe partea cealaltă în patul care nu mai păstra de mult mirosul pielii ei, ci împrumutase din mirosul medicamentelor și al ceaiurilor pe care era nevoită să le înghită zilnic. O auzea cum plânge. Ar fi făcut orice să nu o mai vadă plângând. Se apropie de ea și o sărută pe creștet apoi ieși din cameră. Era hotărât: trebuia să o ducă în Portugalia vara aceea! Nu știa cum, când sau de unde va face rost de bani, dar pentru el acestea erau simple detalii.

Întâi a căutat ofertele last minute pentru Portugalia. A pierdut ore întregi pe net, pe site-uri, a întrebat prieteni, colegi. Cunoștea o mulțime de oameni și dacă, într-o vreme nu i se părea important acest lucru, acum se felicita pentru asta. Era un maestru al ofertelor, al reducerilor, al discount-urilor și știa că dacă va avea răbdare, va găsi ceea ce caută. Răbdare…Asta i s-a cerut toată viața…

Bingo! Sări de pe scaun nebun de fericire.

Bătu la ușa camerei ei, nu pentru că așa se cădea, dar îi plăcea mereu să o surprindă și să o facă curioasă. Băgă capul pe ușă zâmbind.

Pot să intru?

Sigur că poți.

Mai …ești supărată pe mine?

Nu pot fi supărată pe tine mult timp, zâmbi și ea, în sfârșit. Și apoi…nici nu am timp pentru asta, nu-i așa?

El intră, cu o frezie albă în mână. I-o așeză pe pernă și o sărută pe frunte.

Mulțumesc, răspunse ea întorcând capul să o miroase. Îi plăceau enorm freziile!

Dacă ai avea de unde să împrumuți o sumă importantă de bani, ce dorințe sau vise ți-ai îndeplini?

Bani? Știi cât urăsc cuvântul ăsta!

– Lasă asta acum. Răspunde-mi la întrebare!

Făcu o pauză. Apoi închise ochii și îi descrise din nou peisajul acela crepuscular pe o plajă sălbatică, fredonând un Fado

thumb(Sursa foto)

Am un cadou pentru tine!

Nu așteptă să-l întrebe și-i întinse două bilete de avion, legate cu o fundă roșie.

Portugalia? strigă ea, sărind în picioare să-l îmbrățișeze. Aproape se prăbuși de durere, dar lacrimile erau de bucurie. Te iubesc, știi asta, nu?

Câteva minute au stat așa, îmbrățișați, plângând amândoi.

Cum ai făcut?

El nu putea niciodată să țină un secret și îi plăcea să se laude puțin cu felul în care a descoperit soluția perfectă.

A fost…floare la ureche, exageră el. Am căutat, cum mă știi, peste tot până am găsit cele mai ieftine bilete. Evident, doar sunt zgârcit! Exagera și aici. Cu ea nu a fost niciodată zgârcit, dimpotrivă. Apoi, continuă el, am descoperit și modul de a le plăti: firma de brokeraj AVBS CreditI-am contactat și le-am spus că am nevoie de un credit pentru vacanță. Apoi a fost din ce în ce mai simplu!logo-avbs-credit-300x170web

Bine, dar…când ai avut timp să rezolvi totul?

Știi că sunt un as al tehnologiei! Și că ador aplicațiile pentru „device”-uri pentru că îți fac viața mult mai ușoară. Am aflat că AVBS Credit are o astfel de aplicație. Aplicația AVSB Credit, disponibilă numai pe smartphone-urile Android sau iOS. Am instalat-o rapid și am aplicat pentru un credit direct de pe telefonul mobil. Am descărcat-o GRATUIT, am introdus codul unic 0001 și gata creditul! Simplu, nu?

Îi povestea arătându-i în același timp pe telefonul lui. Îi plăcea să se laude, mai ales când descoperea ceva nou și când îi ieșea un lucru pe care și-l dorea extrem de mult.

Acum trebuie doar să ne facem bagajele. E un „last minute”.

Ea zâmbi ușor. Entuziasmul îi slăbise din nou puterile și acum trebuia să se refacă puțin. El se așeză în pat lângă ea și o strânse în brațe zâmbind.

Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

vyr_293213

(Sursa foto)

Episodul I. Umbra

I-a șoptit ușor:

E ultima noapte…

Știa.  Dar un fior l-a făcut să tremure fără să poată controla asta. La fel cum nu putea controla gândurile ei și nici deciziile pe care le lua în ultima vreme, fără să țină cont de ceea ce avea el de spus.

Aș vrea să

Dar ea îi atinse ușor buzele cu degetele ei moi.

„Să dau timpul înapoi”, își continuă el gândul. „Să te fi făcut atunci femeia mea!”

 Apoi ea îi mângâie chipul și îi sărută ochii, rămânând o clipă cu buzele calde pe pleoapele lui închise ca și cum ar fi vrut să se asigure că au păstrat imprimată clipa aceasta, ultima, din viața lor împreună.

Strânge-mă în brațe, i-a spus cu un glas sufocat, aproape speriat și asta îl determină să o cuprindă repede. Ea se cuibări la sânul lui,  simțindu-i atât de puternic bătăile inimii, încât nu mai știa dacă nu cumva sunt ale ei.  Ar fi vrut să rămână așa, îmbrățișați, strivindu-și pielea unul de altul. Atunci ar fi vrut să nu existe un „mâine” și nici măcar un „ieri” care să le fie piedică.

El adora lenjeria aceea pe care ea și-o cumpărase de la Outlet doar pentru că era înnebunită după nuanța ciudată de albastru. Lumina lămpii vintage primită cadou de la el la prima lor aniversare făcea albastrul acela viu. De câte ori se pierdeau unul în celălalt, flămânzi, fără să mai știe unde se termină corpul ei și unde începe al lui, era ca și cum întreg universul îi înghițea, răpindu-i lumii acesteia haotice și nedrepte. Era ca un dans amețitor în vintrele unui cer în care singurele stele erau ei, strălucind dureros de intens.

Și s-au iubit în noaptea aceea. Ca două umbre înainte să le șteargă de tot razele soarelui de pe zidul năpădit de iedera deasă. Ca două suflete pierdute. S-au iubit plângând. S-au iubit dormind. S-au iubit cerșind îndurare celui ar fi trebuit să stea acolo, Sus, veghind ca oameni ca ei să-și atingă fericirea.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte