Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: semi-ficțiune

Episodul XIII – „Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu….”

„Dumnezeu umblă pe pământ? Sau doar acolo sus, lângă el, putem să ne așezăm în iarba norilor și să pălăvrăgim despre vieți? Și-ar murdări Dumnezeu picioarele cu urmele lăsate de oameni pe drumurile bătătorite de patimi și păcate?

Dacă te-ai întâlni într-o zi cu Dumnezeu, îmbrăcat în straiele lui vechi, albe, l-ai recunoaște? I-ai cădea la picioare sau ai continua blasfemia, negându-i cerul și apele și lumina și întunericul, mărul și șarpele? I-ai atinge mâinile strigând în gura mare că EL NU EXISTĂ, uitându-te adânc în ochii lui doar ca să te convingi că este ceva dincolo de ei? I-ai cere să despartă mări? Să transforme ape în vin? Să te învie? Să te ajute să te ridici, vindecându-ți aripile? I-ai cere toate astea cu gândul că va rata vreuna din minuni sau poate va întârzia la propria înviere și atunci ai putea să urli că ai avut dreptate?

Spune-mi, dacă într-o zi, chiar ție ți s-ar arăta Dumnezeul pe care îl negi, îl refuzi, îl blestemi, ce ai face? Ai trece mai departe nepăsător? Sau te-ai opri ca să-l iei de guler, reproșându-i toate cărările încâlcite și toate destinațiile la care ai întârziat?

Ți-ai aminti atunci de mine? Ți-ai aminti sărutul uscat și cei treizeci de arginți la cântatul cocoșilor, când te-ai lepădat de trei ori, de trupul meu, de mintea mea, de sufletul meu? L-ai ruga să te ierte pentru visul furat și pentru clipa ucisă cu voie atunci când ți-ai întors spatele? Crezi că Dumnezeu ar avea atunci timp să te audă?

Dacă într-o zi…te-ai întâlni cu Dumnezeu, în drumurile tale zbuciumate, știu sigur că EL te-ar putea ierta. Dar tu?”

Era ultima ei scrisoare. O găsise pe biroul din lemn pe care ea îl adora. Frumos împăturită, cu urma fină a parfumului ei pe hârtia albă, cu scrisul de mână impecabil. O citise detașat la început, negându-și fiecare posibilă tresăltare. Dar o regăsea în spatele fiecărui cuvânt cu litere rotunde, perfecte. Îi ghicea fiecare revoltă, fiecare reproș și fiecare strigăt de ajutor regăsit în pauzele dintre cuvinte.

O împături cu grijă mai mare decât ar fi vrut să arate și o strecură în buzunarul sacoului, fără să aibă idee ce destin îi plănuise deocamdată. Își luă cheile mașinii și ieși pe ușă ca o furtună, ca și cum încerca să scape de o negură care-i îngreuna respirația. Fugea din nou, ca să o uite. Tremura…

…………………………………………………………………………………………

Restul romanului AICI.

Povestea unei gâște

A fost odată ca niciodată…

Că de n-ar fi fost, alte lucruri am fi vorbit acum, aici.

A fost odată o gâsculiță. Albă, (mai ales) grăsuță, frumușică. Cu șorțulețul la brâu, trebăluia prin ogradă, întreruptă doar de scurtele momente de reverie când se credea lebădă pe un lac, giugiulindu-se cu un „lebăd” în acordurile unui vals.

„Lebădul” întârzia să apară. Dar într-o bună zi, un curcan se ivi în ogradă. Curcanul se credea păun (de unde reiese că există grave probleme cu imaginea de sine printre viețuitoare) și se împăuna zilnic de mai-mai să se împiedice și să cadă în moț cioc. După ce s-a înfoiat de câteva ori dând târcoale gâsculiței naive, curcanul a cucerit reduta! A căpătat ceva de-ale gurii și un culcuș cald, dând la schimb poeme recitate cu emfază înainte de culcatul găinilor și declarații de amor ghebos veșnic. Gâsculița îl sorbea din priviri și își schimbase visul: voia să plece cu curcanul în lumea largă, să fie fericiți ei doi cutreierând fără nicio grijă. Dar, într-o bună zi la ceas de toamnă întârziată, curcanul nu mai apăru la poartă. Nu tu declarații, nu tu scrisoare măcar de adio, nu tu împăunare așa ca de final. Gurile rele spuneau că pe curcan l-a ajuns Ziua Recunoștinței și că a sfârșit umplut, drept trofeu pe o masă împodobită și că asta i se trăgea de la curca-soață, enervată la culme de escapadele moțatului. Alte voci jurau că l-au văzut dansând în jurul unei curcănițe tinere în curtea vecină. Desigur, răutăți de ogradă! Dar gâsculița încă îl mai aștepta oftând din greu, cu bagajele făcute pentru mult-dorita călătorie.

După multe luni, ea uită visul cu curcani de aur și reveni la ”lebădul” ei imaginar – întruchipare a dorințelor ei de evadare într-o lume plină de dragoste și jurăminte sincere. Ziua muncea, noaptea se grăbea la somn ca să-și găsească l(e)acul fericirii (utopice).

Într-o altă bună zi, în aceeași ogradă apăru un cocoș. Pintenat și țanțoș, cu creasta pe-o parte, se aruncă la picioarele gâsculiței noastre, slăvindu-i calitățile. Ba că e prea-prea, ba că e foarte-foarte, ba că o vrea de soață numaidecât. Pățită, gâsculița se împotrivi asaltului declarativ al pintenatului. Dar înverșunarea lui era direct proporțională cu rezistența ei. Gâsca îi închise de nenumărate ori portița în nas, dar cocoșul găsea fereastra deschisă și intra declamând iubirea veșnică și nemuritoare. Totuși, gâsca tot gâscă! După lupte aproape seculare, se trezi dată pe spate la propriu și acceptă avansurile cucoșului, dându-l pentru  doua oară uitării pe „lebădul” imaginar. Ambetați de sentimentele lor reciproce, gâsculița și cocoșul și-au croit propriul vis: plecau (și ei) împreună, departe de ogradă și de celelalte orătănii, într-o poveste nemuritoare nouă. Cum probabil au ghicit cititorii, a venit și ziua fatidică în care gâsculița stătea cu șorțu-n brâu la poartă, uitându-se în zare după cocoș până când ochii i s-au încețoșat de atâta așteptare. Dar cocoșul…nicăieri. Ea nu a mai ascultat gurile rele despre cât de gustoasă e ciorba de cocoș sau despre cât de deșarte sunt declarațiile de iubire. S-a retras în colțul ei, așteptând seara, ca să se împace cu „lebădul” utopic.

Dar…într-o ALTĂ bună zi…

Ei, drace! Mi s-a acrit de povestea asta cu gâște! Dacă m-aș pricepe la treburi freudiene aș putea face și o concluzie pertinentă legată de psihanaliza unei povești imaginare, ieșită din meandrele deloc ale concretului. Ați înțeles? Că eu nu. Poate îmi dați o mână de ajutor…

……………………………………………………………………………………….

∗ Această postare este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea se datorează cazurilor frecvente de boli de corazon este pur întâmplătoare!

Episodul VI. Prea multă monotonie

Ies.

Ea îl privi cu ușoară teamă.

Unde mergi?

Simt nevoia să iau o gură de aer. Apoi se uită la ea și abia atunci își dădu seama cum a sunat replica asta în mintea ei obosită de atâta zbucium: ca și cum, lângă ea, el simțea că se sufocă, ca și cum camera aceea cu patul răvășit era o imagine pe care el nu o mai putea suporta, la fel ca și mirosul de boală și lâncezeală. „Oare așa o fi?” se întrebă el încurcat. Dar se scutură repede ca după un vis urât: nu avea timp și nici chef să despice firul în patru. Acum era lângă ea, era ceea ce își dorise de când o cunoscuse acolo, la capătul acela de lume. Adăugă repede ca să-i alunge orice suspiciune:

Am amorțit stând pe scaun. Ies să mă mai mișc puținVrei să-ți iau ceva?

Nu…răspunse ea stinsă. Doar…să te întorci repede…

De cum închidea ușa în urma lui, ea rămânea cu teama în suflet: dacă nu se va mai întoarce niciodată? Nu era ușor să trăiască cineva cu ea. Nu așa. Poate nici înainte nu era firea potrivită pentru el, dar acum, cu atât mai puțin. Ura că nu poate să sară din patul care îi confirma invaliditatea, să alerge, așa cum îi plăcea, să râdă, să fie fericită. Poate el stătea acum lângă ea din milă. Gândul acesta îi dădea adesea târcoale și o făcea să se simtă o povară. Dacă fericirea lui îl așteaptă în altă parte, iar el își pierde vremea cu o moartă vie, sperând că e adevărată povestea aceea cu miracolele care li se întâmplă oamenilor buni? El era un om bun, cu adevărat! Poate prea bun pentru ea. O așteptase atâta timp, îi suportase mofturile și isteriile, o plimbase prin locuri la care ea nici nu visase să ajungă. Renunțase la confort și la liniștea zilei de mâine doar ca să fie cu ea. Iar ea? Ea ce-i putea da la schimb? „Te iubesc, draga mea dragă…” îi spunea când o vedea căzută, gata să renunțe. Și glasul lui îi încălzea sufletul și simțea cum îi dă putere să meargă mai departe. Iubirea lui era hrana de care avea ea nevoie, dar simțea că ea nu face nimic pentru el, că doar zace în fiecare zi, cerșindu-și moartea, în timp ce el se ruga ca ea să se facă bine.

M-am întors, draga mea dragă! strigă el odată intrat în casă. N-o să-ți vină să crezi câte reduceri au azi! Și promoții 1+1 Gratis! M-am gândit să-ți fac ceva bun. Un Tiramisu! Am găsit de toate!

Își băgă capul pe ușa camerei, temându-se că adormise și poate a trezit-o. Deodată simți cum i se taie răsuflarea: ea nu mai era acolo! Simțea cum i se scurge tot sângele din el și cum corpul îi tremură. Nu se ridica niciodată din pat singură. Amețea imediat. Iar acum nu era în cameră! Voia să strige, dar sunetele se opreau undeva în gât, și o teamă cumplită îl învăluia cu totul.

Hei, sunt aici! auzi vocea ei în spatele lui. Se întoarse brusc, pregătit să vadă vreo grozăvie. În schimb, era ea, pe un scaun la calculator. Se schimbase de pijamale și își dăduse cu puțin fard pe obraji ca să nu-i mai apară lividă. Ce-ai zice să mergem în Grecia vara aceasta? zâmbi ea

El o privea nedumerit.

Am găsit aici o campanie: Summer Black Week. Pare simplu:

Clienții ce vor cumpăra produse din promotia 1+1 Gratis în perioada 21 și 27 august și vor ridica comenzile, vor intra în tragerea la sorți din data de 1 septembrie și unul din ei va câștiga o excursie pentru 2 persoane cu tot cu transport pentru 7 nopți în Grecia.

M-am gândit că și așa ar trebui schimbate lenjeriile astea. Sunt de acum macabre. Nu au nici culoare și miros a bătrânețe. Ce zici de asta?

lenjerie

Cum…cum ai făcut? se bâlbâi el, nevenindu-i să creadă că o vede astfel.

Am intrat să mai văd ce e nou prin lumea virtuală. Am lipsit cam mult. Și așa am…

– Nu, o întrerupse el. Cum ai…ajuns la calculator?

Ea îi zâmbi și întinse mâinile să îl îmbrățișeze:

Și eu te iubesc, dragul meu drag.

Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

Zece minute, credSă mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.

 

Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

vyr_293213

(Sursa foto)

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte