Aud că oamenii cu minte din lumea asta au inventat niște treburi serioase, în concordanță cu vremurile de afară: panouri radiante cu infraroșu.
Nu știu dacă nu cumva am uitat să menționez (zilele astea) cât de mult urăsc frigul! Treaba asta cu „minus niște grade” mă face să tremur numai la gândul că-mi pocnește termometrul de fereastră. Dorința de a părăsi incinta locuinței aproape proprietate personală este inexistentă și nu îmi doresc decât să fi păstrat ideea cu sobele alea de pe vremea bunicilor, că tare cald mai era când ne sprijineam spatele de ele iarna!
E drept că nu-mi împărtășește nimeni din familie dorința asta acută de a-mi fi cald. Consortul zice că aproape l-am ucis în câteva nopți. Odată cu câte un lemn pus pe foc la intervale prea mici, într-o cabană care mie mi se părea destul de friguroasă. Altă dată cu centrala dată la capacitate maximă peste noapte, în locuința pe care o împărțim.
Povestea asta mi se trage de pe vremea caloriferelor de fontă din copilărie. Extrem de reci în timpuri de restriște, mă făceau să tremur sub plapumă încotoșmănată mai ceva ca un eschimos, uitându-mă cu jind la ele pentru că păreau să emane frig și nicidecum vreun strop de căldură. Când au apărut centralele de apartament, mi s-au părut o binecuvântare! Acum găsesc motive să le înjur destul de des. Ba o ia razna termostatul și pornește centrala vecinului, în loc să îi dea un ghiont celei din bucătăria noastră. Ba nu vrea să se aprindă flacăra și pace, la fix două zile după ce i-a expirat garanția. Ba se aude un pocnet înfundat undeva de îți vine să stai departe că nu se știe, doamne ferește!
Acum…la lemnele din sobă nu ne putem întoarce și să vrem. Deși unii au încercat, se pare. Păcat de copacii țării! Și așa se duc cam repede.
Și citesc un articol interesant, documentat și convingător despre panourile radiante cu infraroșu, ca alternativă de a-ți încălzi locuința. Deși mi-a sunat a SF inițial, mi-am dat seama că ar putea fi o soluție viabilă, mai ieftină și mai „safe” decât celelalte.
Ce sunt panourile radiante cu infraroșu?
„Sunt panouri electrice, care se folosesc de puterea radiațiilor infraroșii pentru a încălzi. Încălzesc cu prioritate obiectele din cameră, aerul fiind încălzit în mod indirect de obiectele încălzite în prealabil. Acest lucru asigură încalzirea eficientă, uniformă a locuinței, pierderile de căldură reducându-se la minim. Mai mult decât atât, radiațiile infraroșii sunt benefice pentru organism, ajutând la circulația sângelui și neafectând umiditatea din aer.”
Să recapitulăm, ca să văd dacă am înțeles bine.(Iar dacă aveți și alte informații, faceți bine și împărtășiți-le, că nu mă mai prea înțeleg cu încăpățânata asta de centrală pe gaz!)
Panourile astea se bagă în priză. Ca orice aparat electric din casă. Deci nu tu țevăraie înșirată pe lângă pereți, pe sub gresie, pe sub parchet. Nu e pericol să pocnească țeava și să te trezești că renovezi tot apartamentul ca să o poți înlocui.
Se instalează foarte repede și ușor, nu necesită aprobări și ocupă spațiu mai puțin decât tot sistemul de încălzire clasic.
Principiul e simplu: panourile încălzesc pereții și obiectele din casă, care devin un fel de „calorifere” pentru întreg apartamentul. Buun! Calorifere să fie! Căldură să fie!
Nu sunt periculoase (a se citi „nu sunt alte bombe cu ceas” pentru locuință). Așadar nu gaz, nu flacără = nu explozii, nu incendii. (Că tot apar cazuri pe la teve!)
Consumă aproximativ 2,4 kw/h pentru două camere, adică, zic ei, cam 240 de lei lunar. Asta e mult? După cum zic oamenii în reportaje, pare de bine. Oare la trei camere și o bucătărie cât o fi?
Arată ca un obiect de mobilier. Adică le poți personaliza, vosindu-le în culoarea preferată. E drept că în reportajele astea nici nu-ți dădeai seama că oamenii au panouri în casă.
Bune și pentru bolile de astm. Hmmm… Asta cum vine? Zice că „nu se creează curenți de aer în locuință”. Deci nu ai particulelor de praf zburând în voie prin casă, ceea ce înseamnă mai puține șanse să dezvolți vreo alergie. Asta sună bine! Copilul are alergie puternică la praf!
Cum toate inovațiile stârnesc controverse și sunt privite cu reticență la început, s-au iscat și diverse discuții pe marginea subiectului. Unii spun că radiațiile sunt nocive și punct. Alții spun că radiațiile sunt de mai multe feluri și că astea sigur nu sunt rele. Drept argument, au folosit studii medicale:
Eu zic că merită studiat, anaizat și uat în considerare ca alternativă. Nu de alta, dar tocmai ce am auzit o poveste de groază cu o centrală explodată tocai după revizia tehnică făcută „ca la carte”. Aș prefera niște radiații!
Cu gurile până la urechi, cu ochii schimonosiți și mâinile fluturând vesele în aer. Fără reguli, fără aranjamente dinainte stabilite, fără zâmbetul fals pe care îl afișăm adesea în fotografiile oficiale ce marchează evenimente importante în viața noastră. Dacă e distracție, atunci să fie 100%: fiecare cu ideile sale, cu felul său de a fi.
O fotografie este reușită dacă spune o poveste. De preferat ar fi ca povestea să fie sinceră și să lase o amprentă puternică asupra protagoniștilor, căci, în fond, fotografia a devenit în zilele noastre, cea mai populară punte de legătură dintre trecut și viitor. Tocmai de aceea, evoluează spectaculos, din dorința omului de a surprinde și mai bine nu numai o imagine, ci o stare de spirit care l-a caracterizat la un moment dat.
Un nou concept de divertisment: PartySnap
În afara fotografului oficial, angajat special pentru eveniment, un profesionist care știe ce are de făcut, oamenii vor dori mereu să aibă alte și alte fotografii în care să se regăsească alături de cei dragi, în ipostaze hazlii, de neuitat. Cu toate funcțiile sale surprinzător de inovatoare, smartphone-ul a devenit old-fashioned. Nu are întotdeauna cele mai clare imagini, uneori mâna „fotografului” neîndemânatic tremură sau poate fotografia redă doar…jumătăți de măsură. În plus, toți vor năvăli peste el să vadă cum au ieșit, dacă redau exact imaginea potrivită și vor dori să intre cât mai repede în posesia lor. Cum îi împaci? Cum poți face ca oamenii să plece de la petrecere încântați maxim și cu bateriile încărcate de voie bună? Sau cum poți anima o petrecere care dă semne că devine plictisitoare?
Se iau:
un display alb de dimensiuni mari și touch screen cu opțiuni multiple de editare a fotografiei
Anul acesta mai conduc o generație până la capătul unui drum destul de anevoios: sfârșitul anilor de liceu. Ca de fiecare dată, finalul impune păstrarea amintirilor frumoase de-a lungul celor patru ani în care ne-am războit, ne-am contrat, ne-am bucurat.
Sunt copii frumoși și speciali, copii dragi sufletului meu. Așa că nu terminăm liceul oricum! Trebuie să facem ca momentul să fie unic și de neuitat, cum și ei sunt unici prin felul lor de a fi. Îmi imaginez petrecerea de final: la fel de nonconformistă ca toate orele de Limba română, la fel de liberă ca toate orele de dirigenție și la fel de trăznită ca toate activitățile pe care le-am făcut mereu împreună.
O petrecere cu PartySnap!
Îi cunosc prea bine: mai întâi se vor minuna de dispozitivul alb pe care l-ar găsi amplasat în mijlocul ringului de dans: „O, nu! Un video-proiector? Facem ALTĂ activitate? Azi?” Odată ce vor înțelege la ce folosește, vor uita cu toții și de bucatele alese și de paharele cu băutură, și de telefoanele mobile performante. Se vor aduna roi în jurul ecranului, curioși să vadă ce a mai pus la cale diriga de data aceasta. Îmi imaginez schimonoselile din poza de grup făcută ca un fel de selfie la scară mai mare (vom fi sigur 35!). Plus acte de bravură ale curajoșilor clasei.
Iar când vor descoperi ce poate să facă ecranul tactil…toate celelalte elemente ale petrecerii se vor estompa! Unii iși vor alege locuri exotice, alții vor călători virtual în vreo țară străină cu decor interesant. Mulți vor uita că au trecut de multă vreme de pragul copilăriei și se vor „deghiza” în fel și chip, râzând copios de rezultatul alegerilor lor.
Vor vrea să reitereze episoade din anii de liceu, întâmplări comice ori să imite profesori cu mustață sau fără, cu păr cârlionțat sau cu chelie, cu instrumente de „tortură”. Vor găsi asemănări izbitoare ale colegilor lor în diferite ipostaze cu personaje din filme sau din desene animate. Se vor distra printând toate aceste poze și trimițându-le pe rețelele de socializare, ca să vadă și ceilalți că distracția e în toi. Vor vrea cu toții să aibă fotografii de la eveniment ca amintire și, mai ales, fotografii magnetice pe care să le aibă mereu aproape, când îi va lovi dorul de anii de școală.
Da, cu siguranță momentul acesta îi va face și mai tare să lăcrimeze la finalul petrecerii, de dorul anilor trecuți și de teama că îi așteaptă ceva nou, necunoscut. Iar mie îmi va aduce satisfacția că am reușit să-i surprind din nou cu PartySnap și să-i aduc aproape unii de alții încă o dată.
……………………………………………………………………………
O probă a competiției SuperBlog 2016 pe care mi-aș dori mult să o câștig, ca să îmi iasă planul pentru o sesiune de distracție inedită cu PartySnap!
„Şi-ai vrea să fii acolo unde, Cineva mereu te-aşteaptă unde, Ploile mărunte spală toamnă după toamnă – praful de pe străzi, Unde ochii care nu se văd, nu se uită, Unde dimineţi lumea se salută, şi vezi zâmbete nu doar în fotografii…”
(Carla’s Dream – Unde)
O vreme, acasă a însemnat apartamentul micuț în care am crescut, locul cald și confortabil unde existența mea curgea în mod firesc, alături de figura familiară a părinților și a surorii mele. Este straniu cum acest cuvânt îți dă senzația de apartenență! Este locul tău, unde te întorci zilnic, indiferent pe unde te poartă cărările. Mai târziu, acasă nu mai părea la fel de interesant ca locul unde ne petreceam vacanțele de vară, mult prea scurte pentru câte aveam de trăit acolo! Mintea noastră era ușor bulversată când trebuia să ne întoarcem, pentru că dacă ar fi trebuit să alegem…acasă ar fi însemnat cu siguranță camera din casa bunicilor, unde se întâmplau mereu lucruri vesele și interesante.
Apoi am ales să plec departe. Iar acasă însemna evadarea pe care mi-o permiteam de câteva ori pe an, timp în care căutam cu înfrigurare aceeași căldură ca la începuturile existenței. Acasă era mama care se bucura să mă vadă, era tata care încerca să îmi facă pe plac, era sora cu care povesteam până târziu în noapte.
Odată cu trecerea timpului, acasă a devenit locul unde a reînceput totul. Locul unde mi-am construit un cămin și în care mi-am găsit liniștea și confortul. Abia aici am regăsit sentimentul din copilărie, dar transpus într-o ipostază nouă, la fel de plăcută, redefinit de noile coordonate ale existenței mele. Aici aștept să mă întorc după o zi istovitoare, aici râd sau plâng, aici este spațiul intim care mă definește, de la felul în care l-am decorat, până la miresmele alese pentru a-l păstra mereu proaspăt.
Îți spun cine sunt, iar apoi îmi spui cine ești!
Mi-a plăcut mereu jocul de-a provocarea! Mi se pare o modalitate extraordinară de a scoate la iveală lucruri despre care nu ești conștient tu însuți/însăți.
Stona.ro a aruncat mănușa! S-a înfățișat în haine noi – cu un website proaspăt lansat – și a dezvăluit că:
este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală;
are cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România;
depozitul are peste 500 de modele de piatră naturală (marmură, granit, travertin, calcar și onix);
a lansat recent magazinul său online;
organizează Zilele Porților Deschise, cu Lorand Soares Szasz în rolul principal, dispus să împărtășească din experiența legată de cum îți poți dezvolta afacerea;
lansează invitații la acest eveniment.
Apoi și-a arătat curiozitatea: acum spune-mi despre tine!
„Cum îți place să-ți petreci timpul acasă?”
Oh! Acasă? Timpul pare mult prea scurt când sunt acasă și mereu par să apară alte lucruri de făcut. Dar dacă aș putea să fac mereu numai ceea ce îmi doresc…
Mi-ar plăcea ca acasă să vin special pentru a mă relaxa. Nu înțeleg uneori de ce trebuie să pleci în concediu ca să te odihnești, să-ți încarci bateriile, având în vedere că, invariabil, ajungi și mai obosit înapoi. Tocmai acasă este locul unde ar trebui să ne fie cel mai bine, să ne reconfigurăm prioritățile.
Acasă e locul unde îmi place să scriu! Asta aș face toată ziua! În colțul meu special, cu muzica în surdină, cu laptopul în față, dar și cu un creion și o foaie albă la îndemână.
Acasă e locul perfect pentru un film bun, singur, cu familia sau cu prietenii. Nimic zgomotos, nimic exploziv. Doar bucuria de a fi alături de oameni frumoși și de a te simți bine.
Iubesc acest acasă! E un loc special unde pot ieși pentru o gură de aer proaspăt și unde găsesc mereu o portiță (o culoare, un miros, o persoană) care să mă ducă, involuntar, în căutarea timpului pierdut.
Provocarea AVBS Credit venită de la Alina l-a trezit pe Scrooge din trecuturile întunecate ale epocii victoriene. Într-un fel, Rudia este Scrooge. Aceeași zgârcenie, aceeași tendință spre izolare și singurătate. Singura diferență este că acestea nu se revarsă asupra celorlalți, ci asupra ei înseși. Ce ar fi făcut Scrooge cu, să zicem, 88 000 de lei? Clar nu vreo faptă altruistă, decât, poate, după experiența revelatoare și schimbătoare de destine din ajunul Crăciunului.
Când vine vorba despre bani, multe minți intră într-un soi de fibrilație. Dacă sunt prea mulți, se creează dezechilibre legate de șocul veștii sau de gestionarea lor (a se vedea soarta câștigătorilor unor sume mari la Loto). Dacă sunt prea puțini, apar frustrările și de aici starea conflictuală cu sine și cu ceilalți. Dar ce sumă ar putea trece drept „suficientă”? Pentru a fi corect, răspunsul nu poate fi decât individualizat.
Ce ai face cu 88.000 de lei?
Depinde!
Ce ar face un muribund cu 80.000 de lei? Oare și-ar cumpăra câțiva ani din viață (presupunând că ar fi posibil) păstrând incertitudinea (ne) fericirii lor sau i-ar folosi să se bucure de cei care i-au rămas?
Ce ar face un orfan cu 80.000 de lei? Oare și-ar cumpăra o casă, haine, obiecte sau i-ar ajuta pe cei care se află într-o situație asemănătoare, dintr-un soi de empatie (ne)justificată și cu speranța că și-ar putea alina suferința și lipsa de afectivitate?
Ce ar face Rudia cu 88.000 de lei?
Copilul Rudia nu a știut niciodată cum e să ai bani. E drept că nici nu a murit de foame. Probabil și-ar fi luat jucării. Nu multe. Poate o bucătărie pentru păpușa Doina, niște lână și andrele, vreo câteva materiale să-i poată face haine noi. A! Și multe lucruri de la papetărie! Pentru asta, nu-ți trebuie 88.000 de lei, desigur, dar copilul Rudia nu s-ar fi gândit niciodată atât de departe. Restul i-ar fi dat cu siguranță părinților, așa cum aducea, de fiecare dată când mergea în excursii, bănuții necheltuiți.
Adolescenta Rudia? Ar fi vrut să călătorească, deși nu ar fi îndrăznit să-și permită luxul ăsta înainte să fie sigură că alte priorități ale familiei erau rezolvate.
Tânâra Rudia și-ar fi luat cărți! Chiar dacă nu le-ar fi putut citi pe toate într-o viață de om, cărțile îi dădeau siguranța că poate poate găsi oricând un răspuns la vreo frământare de orice natură ar fi fost ea.
Rudia de astăzi? Ei bine, asta e altă poveste.
Ce faptă bună, altruistă, SAU ce nebunie egoistă ai face cu suma maximă a creditului de nevoi personale AVBS Credit?
Altruismul nu (mai) este o trăsătură principală a caracterului Rudiei! De aceea, Rudia bifează fără drept de apel opțiunea „nebunie egoistă”. Făcând abstracție de tot ceea ce e în jurul ei (așa cum nici dorințele ei nu au fost prioritare până acum), Rudia ar alege:
să facă tot ce nu a putut face până acum din rațiuni financiare
să călătorească mult, fără pretenții de parvenită
să-și cumpere orice ar face-o să se simtă bine/confortabil/frumoasă
Evident, Rudia nu ar putea să strângă banii ăștia așa. Prin urmare, ca să-și împlinească visele înainte să se trezească și să fie prea târziu, ar trebui să meargă la biroul de credit nevoi personaleși să pună mâna pe cea mai bună ofertă de creditare. Dar pentru că locuiește cam departe de o franciză AVBS, va opta cu siguranță pentru varianta calculator credit. Android are, aplicația se instalează ușor, poate să-și calculeze propriul credit de nevoi personale direct de pe telefonul mobil cu un cod unic pe care nu îl poate uita: 1234, apoi poate aplica pentru un credit.
„ O faptă bună sau o plăcere vinovată?”
Cu siguranță o plăcere vinovată! Cu cât mai vinovată, cu atât mai satisfăcătoare, cât să merite creditul. Pentru că Rudia s-a decis să se lepede de lume ca să se întoarcă la ea însăși. Pentru că viața este pe cât de frumoasă, pe atât de scurtă și pentru că nu există credite pentru împrumutat ani mai mulți.
Comentarii recente