Blamăm mereu vremurile trecute. Cu motive întemeiate, desigur! Doar că, așa cum se întâmplă de fiecare dată, suntem atât de adânc preocupați de a „arunca la gunoi” TOT, inclusiv aminitirile, încât devenim nedrepți. Nu știu dacă nu cumva ștergem din memorie și lucruri pe care ar fi fost bine să le păstrăm, totuși. Ridiculizăm spiritul civic („cetățenesc”), spiritul de muncă, conștiinciozitatea sau alte „cutume” ale vieții din perioada ceaușistă. Ne dezicem de tot ce s-a trăit atunci, cu scuza rănilor adânci pe care le-a lăsat, neîndoielnic această perioadă. Totuși…
În Căsuța Oliviei am găsit o provocare și de obicei accept provocările, mai ales dacă ele aprind un fel de scânteie care s-ar traduce cu „am și eu ceva de scris/spus pe tema asta”.
Povestea (Varianta proprie)
A fost odată…
Au fost niște vremuri în care se găseau în casa noastră tot felul de nimicuri: capace, șuruburi, mecanisme diverse, piese etc. Nu se arunca mai nimic. Lucrurile, chiar stricate, se păstrau căci „nu se știe când ai nevoie!” Exista cutia cu scule, cutia cu piulițe, raftul cu ceasuri stricate, raftul cu instrumente de reparat și tot așa. Beciul era un loc în care numai tata știa care pe unde erau puse. Și avea o pasiune să repare lucruri stricate. Era un fel de orgoliu al bărbatului care este capabil să facă lucruri imposibile. Copil fiind, îl urmăream adesea seara târziu, cu lupa înfiptă între pleoapele ochilor, meșterind la câte vreun ceasornic. E drept, nu se găseau prea multe pe vremea aceea, iar ai mei nu și-ar fi permis oricum să cumpere și dacă ar fi existat.
În casa bunicilor exista un dulăpior pentru pungi. De plastic, de hârtie, de cârpă. Uneori acesta devenea neîncăpător. Dar nu mergeam niciodată să cumpărăm pâinea (pe bază de cartelă) fără să avem sacoșa la noi! Nu ne dădea nimeni la magazin celebra pungă de plastic pe care să o aruncăm mai apoi prin vreun dos, în vreo râpă sau în vreo apă curgătoare.
Dar sticlele de lapte? Celebrele sticle cu gâtul mai larg pe care le refoloseam la nesfârșit? Sticlele de Pepsi-Cola pe care trebuia să le returnezi? Dar concursurile de reciclat hârtie între clase? Tone de maculatură aduse la școală și trimise la centrul special? Mândria pionierilor care reușeau să își facă norma? Or fi fost astea niște obiceiuri proaste? O fi fost comunismul atât de nociv și din punctul ăsta de vedere?
(sursa foto: Google)
De ce NU reciclăm?
Dacă te uiți puțin în urmă, pare că am regresat din punctul acesta de vedere. Astăzi nu ni se mai pare important să facem economie, să reciclăm. Trăim într-o societate a consumului. S-a rupt șoseta? O aruncăm! Cine mai stă să o coase? Între două joburi și un copil de crescut sau între două alergături la piață. Undeva am pierdut pe drum esența ideii și ne lăsăm duși de val. Deși subiectul este profund mediatizat și se aud voci răzlețe care „instigă” la obiceiuri sănătoase pentru toată planeta, deși se popularizează ideea containerelor de colectare selectivă pe care scrie mare: HÂRTIE, PLASTIC, STICLĂ etc, lumea încă mai aruncă gunoaiele la întâmplare.
sursa foto: Google
Motive?
Lasă că merge și așa. Nu stau acum să selectez eu ce gunoaie am în casă!
Dacă alții nu fac, eu oi fi mai prost?
Degeaba reciclez eu, că sunt singur și nu are niciun rost.
Lasă-mă cu prostiile astea! Nu am timp!
Motive nu se găsesc? Ba bine că nu!
Vorbim de norme europene. Dar înainte de asta, ce ar fi să vorbim despre norme ale bunului simț! Se presupune că acestea ar fi inerente. Că în sânul familiei se inoculează valori și să formează deprinderi. Doar se presupune. Realitatea este alta: încă se mai aruncă petul pe geamul mașinii în mers. Încă se „scapă” ambalajele și posesorul (se face că) nu observă.
De ce e necesar să reciclăm?
Voi invoca tot vremurile „acelea”. Când, copil fiind, urmăream un serial celebru: „Captain Planet”.
Nu ratam niciun episod. Și chiar copil fiind, fiecare problemă ivită în film avea un ecou în mintea noastră. Munți de gunoaie care amenință planeta, oameni răi care otrăvesc apele, industria care omoară sub pretextul că salvează vieți. Poate ne-ar trebui un reminder. Un „captain Planet” care să ne tragă de mânecă din când în când, cu vreo imagine înfricoșătoare din viitor. Cu pământul secat, fără verdeață, înconjurați de propriile gunoaie ce vor fi devenit coșmarul viitoarei generații.
Pe principiul „Dacă nu vezi, nu crezi”, oamenii nu conștientizează că devin dăunătorii principali și își pun în pericol propriul viitor. Să fim serioși: cine stă să caute gaura din stratul de ozon? Cine înțelege că efectele pe care le au faptele noastre nu sunt imediate, dar sunt sigure!
De ce trebuie să reciclăm? Poate pentru că astfel mai „cumpărăm” niște timp planetei ăsteia, în loc să o distrugem. Și pentru că iubim verdele ierbii și albastrul cerului. Cum ar fi să nu mai fie?
Nu vede mai nimeni avantajele pe termen lung. Și asta pentru că nu ne facem timp să privim în perspectivă:
Unde se duc toate plasticele alea când se duc?
Unde am mai putea depozita atâtea gunoaie? Ai calculat cât arunci tu zilnic la tomberoane?
Cum poți să ai legume sănătoase dintr-un pământ bolnav?
De unde vin toate bolile astea?
Cum se curăță toate apele de lucrurile pe care le aruncăm în ele zilnic?
Tips and Tricks
Poate ar fi momentul să fim mai atenți la ceea ce facem și, mai ales, la ceea ce nu facem. Nu e ca și cum, dacă se împute treaba, luăm prima rachetă și ne mutăm pe altă planetă!
Ce poți să faci?
Nu mai lăsa gunoiul LÂNGĂ toberoane, ca să cotrobăie prin el cei fără adăpost și câinii. Dacă tu l-ai aruncat, înseamnă că nici lor nu le trebuie. Nu vor face decât să-l împrăștie.
Caută soluții pentru mediul care te înconjoară ca și cum ar fi pentru casa ta. Tu nu îți lași gunoiul în sufragerie, nu?
Dacă ești o persoană „cu voce”, ia inițiativa! Susține proiecte realiste și utile.
4. Dacă ești un om obișnuit, gândește-te bine dacă lucrul pe are vrei să îl arunci nu își poate găsi o altă utilitate. Sau dacă nu poate fi transformat. Dacă totuși decizi că trebuie aruncat, fă-o în mod responsabil.
Bloggingul. Acest vis al modernității, acest microb al vremurilor actuale… Dacă te-a prins și pe tine, te afli, probabil, într-una din următoarele două situații:
a) Scrii pentru că visezi preamărire: cititorii mulți, Google ranks la cote maxime, SEO, un blog, două, trei și apoi 10 (nicio iluzie aluzie, IEmil!), bani care curg gârlă…
b) Scrii pentru că îți place al nabii să faci asta, pentru că adori provocările și pentru că un concurs înseamnă pentru tine, mai mult decât un premiu. (Bine, la drept vorbind, dacă nu te-ar interesa ȘI premiul… ai fi ușor de pe altă planetă, a.k.a idealist și nu ai să reziști prea mult în branșă. E bun și scrisul de plăcere, dar nici chiar așa, NUMAI de plăcere! 😀 )
Dacă te afli într-una din stiuațiile a) sau b), te califici pentru titlul onorific de superblogger. Asta plus nebunia de a te înscrie a mia oară într-o competiție pe care ai blamat-o, în care ai înjurat birjărește, în care ai plâns după afișarea notelor, te-ai certat cu cel puțin un sponsor și ai amenințat cel puțin o dată că ieși din concurs. Preaviz, cum ar veni. Gen!
Impresii de (după) SuperBlog
Prima dată când m-am trezit în iureșul evenimentelor, mi s-a părut că sunt ruptă din soare și că fac parte din elita bloggerilor. A ținut multă vreme impresia asta. Am înțeles că e un fel de maraton al scrierilor (semi)creative, un război al nervilor, o goană după puncte și un fel de roată a norocului pe alocuri. Treptat, am descoperit că se râde. Mult! Nu contează dacă se râde de situație sau de cineva. Voia bună e molipsitoare și contracarează lacrimile adiacente punctajului afișat pe ecran. SuperBlogul este o luptă! Cu temele, cu deadline-ul, cu (în)jurații, cu platforma buclucașă. Dacă vreți mai multe impresii, citiți aici, aici și aici.
Likes:
Este un concurs altfel (că e plin de competiții blogosferice). Asta pentru că a creat în jurul lui o comunitate. Asta se datorează desigur organizatorilor (Claudia și Albert), dar și dozei de nebunie cu care bloggerii se aruncă în arena leilor paralei.
Adrenalina
Premiile
Gala
Lecțiile din timpul și de după
Dependența
Nașa Agurița – un fel de Jackie Chan care sparge mobila cu capul.
Olimpiana șturlubatică mereu altfel, originală și amuzantă!
Târnoveanu – Coftică – în rolul rebelului fără cauză care vinde și cumpără, iar tot ce câștigă investește în „his happily everafter”.
IEmil care câștigă fiecare probă. Până se afișează notele.
Aricioasa inspirată care duce în spinare pe Ioana spre victorie.
Unii oameni (și unii bloggeri – ca să nu se supere preacinstitul și preaminunatul.eu) nu înțeleg că este un… joc. Mai serios decât alte jocuri, e drept, dar tot un joc. În care se pierde, uneori, nedrept. Ca la ruletă. Că nu așa ar trebui să fie este altă poveste. Tocmai pentru că formatul emisiunii asta prevede. Iar noi știm la ce ne înhămăm de la început. Mai puțin cei nou-veniți.
Agresiunile. Rare, ce e drept, dar uneori nejustificate. Un limbaj prea dur la adresa cuiva care poate a greșit sau poate nu. Acestea sunt stricătoare de relații.
Uneori NU se respectă regulile jocului. TOATE regulile jocului. Am zis că taxăm greșelile de scriere, păi să nu iasă articol câștigător cu trei greșeli grave de ortografie, două de exprimare și alte așezări în pagină! Sau cerem mere și punctăm pere, doar pentru că între timp ne-am dat seama că sună mai bine.
Probe formulate clar. Ce vrem? Vrem advertorial? Vrem poveste? Să strigăm în gura mare! Pentru că uneori am impresia fie că nici sponsorul nu știe ce vrea și așteaptă să vadă ce iese, fie că e secretos cu privire la ceea ce dorește cu adevărat, din motive numai de el știute.
Prezența juriului. Să fie stimabilul/ responsabilul cu noi în grup. Să răspundă direct la întrebări. Să pară umanizat și nu un semizeu care priveste de sus și decide capul cui cade la sfârșitul jurizării.
Să se respecte criteriul ortografiei. Înnebunesc (întotdeauna cu 2n, da???) când citesc articole câștigătoare cu greșeli grave. Nu vorbesc despre typo! Ci de greșeli succesive care denotă că ar trebui mai multă atenție. Suntem un fel de scriitori, nu? Un fel de (cum zice gura târgului) „formatori de opinie”. Păi?
(Și cu asta s-au dus eventualele voturi pe care le-aș fi primit pentru acest articol) Aș introduce obligatoriu diacriticele! Nu doar pentru SuperBlog! Cum nu citesc în cărți serioase altfel decât cu diacritice, nu văd cum aș putea citi bloguri serioase FĂRĂ. Dacă îmi argumentați cu nenorocitul de SEO și indexarea vieții pe Google, nu vreau să știu!
Gala să nu fie numai o defilare pe podium. Să fie de două zile, dintre care una sub formă de seminar. Cine dorește și, mai ales, cine se pricepe să țină niște speech-uri de tipul TED 😀 Ei, poate nu chiar așa… dar ceva ce putem împărtăși celorlalți, ceva ce putem învăța dincolo de acest concurs.
Seriozitatea sponsorilor TREBUIE să fie direct proporțională cu cea a participanților. Ai zis deadline? Păi ăla să fie! Și la mine, cel care își stoarce creierii să scrie, și la tine, oricât de greu îți e să citești și să jurizezi! Ai știut în ce te bagi când ai semnat! Iar dacă respecti toate regulile jocului, s-ar putea ca articolele să se trieze singure.
Să mi se răspundă personalizat la fiecare contestație. Pentru că articolul meu nu e tras la indigo după altele.
Concluzie?
Nu știi cum e până nu încerci. Ai să simți repede dacă ești „de acolo” sau dacă nu e de tine. Ai să știi dacă mai vrei sau dacă te duci repede în direcția cealaltă. Învârtindu-te! Și blestemând ziua în care te-ai înscris. Dar… de obicei, SUPERBLOG e un „film” mereu cu „To be continued”.
………………………………
Acest articol NU face parte din competiția Superblog! 😀
“Let me wake up next to you, have coffee in the morning and wander through the city with your hand in mine, and I’ll be happy for the rest of my fucked up little life.”
― Charlotte Eriksson
Se trezi îndreptându-se aproape mecanic spre bucătărie. Desfăcuse cutia cu monodozedecafea și acum se uita încurcată spre butonul de pornire: în fond, pentru cine avea să o prepare în dimineața asta înnorată de toamnă?
Îi rămăsese gândul ca un gest reflex de pe vremea când… Da, de pe vremea aceea, când diminețile aveau invariabil aromă de cafea... Când ea deschidea puțin pleoapele, cât să întrevadă lumina zorilor și să-și dea seama că îi bătuseră de multă vreme în geam, deja:
–Hei, leneșo! Se răcește!
Îi spunea mereu astfel cu o drăgălășenie pe care nu avea să o mai regăsească vreodată în vocea altcuiva. Ea nu bea niciodată cafea. Dar el pregătea mereu două cești, din care aburul se ridica în spirale, parcă dansând, semn că dimineața va fi una reușită. Apoi își deschidea tableta să verifice repede corespondența în timp ce sorbea cu nesaț din ceașca albă. Ea lua în mâini cealaltă ceașcă, o învelea cu degetele subțiri și și-o apropia de nări, ca să-i simtă aroma. Așa, cu ochii închiși. Era singurul moment în care lăsau liniștea să le invadeze spațiul intim, un fel de pauză pe care și-o îngăduiau, fără plece unul de lângă altul.
Cafea Kafune
-„Iar te-ai cufundat în stele...”?
Mâna lui mângâindu-i șuvița rebelă de pe frunte o trezea din visare. Iar ea îi răspundea cu un zâmbet larg, întorcându-și fața, doar ca să-i sărute podul palmei. Ar fi înghețat momentul acela, i-ar fi sorbit cuvintele și le-ar fi sădit în suflet – semințe – din care să încolțească mai târziu visuri.
Știau că e ultima zi împreună și totuși niciunul din ei nu îndrăznea să vorbească de spre asta. Despre cum va fi arătând viața lor după ce, la miezul nopții, vor urca în avioane diferite.
–Știi, m-am tot gândit. Mi-ar plăcea mult să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață, să ne bem cafeaua și apoi să hoinărim prin oraș ținându-ne de mână o zi întreagă.
Timpul, însă, se scurge. Este cel mai relativ lucru din această lume. Viclean și fără milă, îți fură secunde și te lasă, în schimb, cu gustul amar al lucrurilor pe care le-ai fi putut face dacă el, Timpul, ar fi fost mai îngăduitor.
Cât trecuse de la clipa aceea pe care amândoi ar fi vrut-o veșnică? Refuzase să numere orele, zilele, lunile, anii… De atâtea ori încercase să recompună tabloul vieții lor împreună și de fiecare dată se dovedea ucenic nevrednic al lui Picasso, căci realitatea nu părea decât un amestec de chipuri, culori și forme.
***
Pe drum spre serviciu își cumpără o pungă de cafeaboabe. O făcuse într-un mod atât de natural, de parcă făcea parte din obișnuințele ei zilnice. În realitate, nu voia decât să-și facă o cafea la birou, doar ca să ia în mâini o ceașcă albă, să o învelească în degetele subțiri și să și-o apropie de nări, ca să-i simtă aroma. Așa, cu ochii închiși. Și cu amintirea mâinii lui mângâindu-i șuvița rebelă.
Cafea
……………………………………………
O invitație la cafea din partea unui sponsor de seamă al SuperBlogului 2017, LaFântâna.
M-am gândit intotdeauna că o meserie, indiferent care este ea, trebuie aleasă in concordanță cu structura ta interioară și cu principiile pe care esti gata să le respecți atâta vreme cât te dedici acestei meserii.
Când am decis că voi fi bucătar*, lumea în jurul meu a început să-si dea coate. „Ah, alegi să stai la cratită! Asta vei face tot restul vietii?” „Ceva mai…solemn nu ai găsit?” „Cum poți să evoluezi?”. Atunci când ceea ce faci este rezultatul unei pasiuni, nu te deranjează deloc că asta va trebui să faci mereu, ba chiar îl vei transforma în scopul vietii tale. Ce poate fi „mai solemn” decât să te afli în fața unei celebrități care urmează să-ți aprecieze talentul și munca? A fi bucătar nu înseamnă să hrănești oameni pur și simplu, ci să adopți o etichetă, un fel de „jurământ” că vei respecta legea bunului-simț și a bunului-gust. Că vei căuta cele mai sănătoase ingrediente, introducându-le în cele mai delicioase combinații. Că nu vei uita calitatea primordială a unui bucătar: respectul! Mai întâi pentru clientul pe care urmează să-l servești. De aceea, nu vei arunca pur și simplu mâncare pe o farfurie, ci vei fi atent la toate detaliile. Arta constă în a te juca mereu cu aromele și gusturile astfel încât după prima înghițitură, lumea să se îndrăgostească de ceea ce ai gătit.
Apoi este respectul pentru sine. Să nu folosești decât ingrediente naturale, sănătoase, menite să hrănească organismul, nu să-i pună în pericol mecanismele. Să nu te oprești niciodată din cercetat, din experimentat, astfel încât dă aduci meseria asta la rang de artă.
Visul unei seri de vară...
Cu toții avem un vis. Sau măcar un moment pe care îl așteptăm să se întâmple ca o încununare a ceea ce am realizat până într-un anumit moment. Cum ar fi acela de a-ți impresiona maestrul sau modelul.
Cum ar fi să afli că peste trei zile va trebui să servești un meniu demn de trei stele Michelin deosebit lui Gordon Ramsey, un chef foarte popular în întreaga lume? Să gătesc pentru el și pentru partenera lui – iată o provocare care poate însemna un moment crucial în cariera mea de bucătar.
sursa foto: Wikipedia
Prima reacție? Tremurul picioarelor. Momentul acela când ți se taie răsuflarea nu pentru că ți-ar fi teamă că nu te ridici la nivelul așteptărilor idolului tău, ci pentru că înțelegi că te afli în fața unui test suprem. Idolul tău va da un verdict cu privire la ceea ce ai devenit pâna acum! Suficient de apăsătoare provocarea asta, nu?
Dar nu e niciodată timp de irosit. Mă adun ca să găsesc ineditul! Ceva ce îl va face să savureze și să exclame: „Bravissimo!” Să surprind, să șochez, să transform cina într-o experiență de neuitat chiar și pentru cineva cu atâta experiență ca Gordon Ramsey.
Meniu de trei stele Michelin
Este evident că nu poți găti orice și oricum când ai de a face cu o astfel de personalitate. Să subliniezi esența gustului, să oferi finețe și rafinament, să te ridici cu adevărat la nivelul „Haute Cuisine”. Pentru asta ai nevoie de patru elemente esențiale:
ingrediente de calitate
respectarea unor standarde culinare
creativitate
ingredientul secret
Mi-a fost greu să definesc preferințele culinare ale lui Gordon Ramsey, cu atât mai puțin ale partenerei sale. Dar m-am ghidat după ideea că atâta timp cât pe primul loc de află alimentația sănătoasă și respect legile scrise sau nescrise ale bucătăriei, nu am cum să dau greș. O atenție deosebită am acordat alegerii uleiurilor folosite în prepararea felurilor de mâncare. Uleiul este un ingredient controversat. Unii îl elimină datorită excesului de grăsime sau al pericolului prezentat de procesarea lui. Totuși, unele uleiuri sunt vitale pentru organism. O modalitate de a te asigura că nu dai gres este să alegi uleiuri presate la rece din semințe de floarea soarelui, semințe de dovleac, arahide, nuci, alune, nuci de macadamia, susan, in, cânepă sau chia. Și dacă tot am avut ocazia să dau peste reduceri la presa de ulei Yoda, am decis să folosesc ca ingredient secret astfel de uleiuri esențiale și fine pentru a obține mâncăruri delicioase.
1.Aperitiv:
Un platou cu diferite tipuri de brânză în combinații diverse.
sursa: pinterest
Cu nuci, cu struguri sau diferite sosuri pe bază de condimente, peste care am presărat ulei din nuci pecan. Foarte bine se asortează cu brânzeturile uscate. La fel de gustos este și uleiul de nucă, pentru că aduce nota sa unică, în asocierea cu anumite brânzeturi. Moment potrivit să testez presadeuleiYODAHOMEPRO.
2. Felul principal
După principiul „nicio masă fără pește”, m-am gândit că nu poate fi nimic mai nimerit pentru o cină sub (trei) stele! Un cod cu legume, făcut în suc propriu. Același ulei de nucă presat la rece devine irezistibil în combinația cu peștele prăjit.
sursa foto: pinterest
Desigur, am în vedere și faptul că doamnele aleg adesea salata, mai ales daca este vorba de cină. O salată verde, cu rucola și bucăți de piept de pui, peste care presar oțet balsamic și ulei din nuci pecan. Papilele gustative vor fi ușor bulversate, savurând pe de-o parte gustul ușor dulce și pe de altă parte tenta ușor amară a nucilor pecan. Un strop de ulei de migdale la final, pentru aromă, având în vedere că nu modifică gustul salatei.
3. Desertul
O delicioasă Raspberry Charlotte, potrivită pentru o seară specială.
sursa foto: pinterest
De ce ulei presat la rece
Aceste uleiuri nerafinate își păstrează proprietățile nutritive. Mai ales dacă presarea nu se face în condiții „de masă”, ci sub controlul imediat al bucătarului, cu ajutorul unei prese de ulei profesionale.
Este o modalitate eficientă de a păstra mirosul și aroma naturală a uleiului. Chiar dacă nu este limpede, va aduce acel element surpriză, potențând gustul felurilor de mâncare. Visul rămâne vis. Principiile sănătoase devin, însă, realitate dacă ai instrumentele necesare la îndemână.
…………………………………………………..
*Este o nouă provocare în competiția SuperBlog, pusă la cale de sponsorul Yoda România. Desigur, textul este rezultatul unui exercițiu de creativitate, prin urmare, trebuie tratat ca atare!
Aud că oamenii cu minte din lumea asta au inventat niște treburi serioase, în concordanță cu vremurile de afară: panouri radiante cu infraroșu.
Nu știu dacă nu cumva am uitat să menționez (zilele astea) cât de mult urăsc frigul! Treaba asta cu „minus niște grade” mă face să tremur numai la gândul că-mi pocnește termometrul de fereastră. Dorința de a părăsi incinta locuinței aproape proprietate personală este inexistentă și nu îmi doresc decât să fi păstrat ideea cu sobele alea de pe vremea bunicilor, că tare cald mai era când ne sprijineam spatele de ele iarna!
E drept că nu-mi împărtășește nimeni din familie dorința asta acută de a-mi fi cald. Consortul zice că aproape l-am ucis în câteva nopți. Odată cu câte un lemn pus pe foc la intervale prea mici, într-o cabană care mie mi se părea destul de friguroasă. Altă dată cu centrala dată la capacitate maximă peste noapte, în locuința pe care o împărțim.
Povestea asta mi se trage de pe vremea caloriferelor de fontă din copilărie. Extrem de reci în timpuri de restriște, mă făceau să tremur sub plapumă încotoșmănată mai ceva ca un eschimos, uitându-mă cu jind la ele pentru că păreau să emane frig și nicidecum vreun strop de căldură. Când au apărut centralele de apartament, mi s-au părut o binecuvântare! Acum găsesc motive să le înjur destul de des. Ba o ia razna termostatul și pornește centrala vecinului, în loc să îi dea un ghiont celei din bucătăria noastră. Ba nu vrea să se aprindă flacăra și pace, la fix două zile după ce i-a expirat garanția. Ba se aude un pocnet înfundat undeva de îți vine să stai departe că nu se știe, doamne ferește!
Acum…la lemnele din sobă nu ne putem întoarce și să vrem. Deși unii au încercat, se pare. Păcat de copacii țării! Și așa se duc cam repede.
Și citesc un articol interesant, documentat și convingător despre panourile radiante cu infraroșu, ca alternativă de a-ți încălzi locuința. Deși mi-a sunat a SF inițial, mi-am dat seama că ar putea fi o soluție viabilă, mai ieftină și mai „safe” decât celelalte.
Ce sunt panourile radiante cu infraroșu?
„Sunt panouri electrice, care se folosesc de puterea radiațiilor infraroșii pentru a încălzi. Încălzesc cu prioritate obiectele din cameră, aerul fiind încălzit în mod indirect de obiectele încălzite în prealabil. Acest lucru asigură încalzirea eficientă, uniformă a locuinței, pierderile de căldură reducându-se la minim. Mai mult decât atât, radiațiile infraroșii sunt benefice pentru organism, ajutând la circulația sângelui și neafectând umiditatea din aer.”
Să recapitulăm, ca să văd dacă am înțeles bine.(Iar dacă aveți și alte informații, faceți bine și împărtășiți-le, că nu mă mai prea înțeleg cu încăpățânata asta de centrală pe gaz!)
Panourile astea se bagă în priză. Ca orice aparat electric din casă. Deci nu tu țevăraie înșirată pe lângă pereți, pe sub gresie, pe sub parchet. Nu e pericol să pocnească țeava și să te trezești că renovezi tot apartamentul ca să o poți înlocui.
Se instalează foarte repede și ușor, nu necesită aprobări și ocupă spațiu mai puțin decât tot sistemul de încălzire clasic.
Principiul e simplu: panourile încălzesc pereții și obiectele din casă, care devin un fel de „calorifere” pentru întreg apartamentul. Buun! Calorifere să fie! Căldură să fie!
Nu sunt periculoase (a se citi „nu sunt alte bombe cu ceas” pentru locuință). Așadar nu gaz, nu flacără = nu explozii, nu incendii. (Că tot apar cazuri pe la teve!)
Consumă aproximativ 2,4 kw/h pentru două camere, adică, zic ei, cam 240 de lei lunar. Asta e mult? După cum zic oamenii în reportaje, pare de bine. Oare la trei camere și o bucătărie cât o fi?
Arată ca un obiect de mobilier. Adică le poți personaliza, vosindu-le în culoarea preferată. E drept că în reportajele astea nici nu-ți dădeai seama că oamenii au panouri în casă.
Bune și pentru bolile de astm. Hmmm… Asta cum vine? Zice că „nu se creează curenți de aer în locuință”. Deci nu ai particulelor de praf zburând în voie prin casă, ceea ce înseamnă mai puține șanse să dezvolți vreo alergie. Asta sună bine! Copilul are alergie puternică la praf!
Cum toate inovațiile stârnesc controverse și sunt privite cu reticență la început, s-au iscat și diverse discuții pe marginea subiectului. Unii spun că radiațiile sunt nocive și punct. Alții spun că radiațiile sunt de mai multe feluri și că astea sigur nu sunt rele. Drept argument, au folosit studii medicale:
Eu zic că merită studiat, anaizat și uat în considerare ca alternativă. Nu de alta, dar tocmai ce am auzit o poveste de groază cu o centrală explodată tocai după revizia tehnică făcută „ca la carte”. Aș prefera niște radiații!
Cu gurile până la urechi, cu ochii schimonosiți și mâinile fluturând vesele în aer. Fără reguli, fără aranjamente dinainte stabilite, fără zâmbetul fals pe care îl afișăm adesea în fotografiile oficiale ce marchează evenimente importante în viața noastră. Dacă e distracție, atunci să fie 100%: fiecare cu ideile sale, cu felul său de a fi.
O fotografie este reușită dacă spune o poveste. De preferat ar fi ca povestea să fie sinceră și să lase o amprentă puternică asupra protagoniștilor, căci, în fond, fotografia a devenit în zilele noastre, cea mai populară punte de legătură dintre trecut și viitor. Tocmai de aceea, evoluează spectaculos, din dorința omului de a surprinde și mai bine nu numai o imagine, ci o stare de spirit care l-a caracterizat la un moment dat.
Un nou concept de divertisment: PartySnap
În afara fotografului oficial, angajat special pentru eveniment, un profesionist care știe ce are de făcut, oamenii vor dori mereu să aibă alte și alte fotografii în care să se regăsească alături de cei dragi, în ipostaze hazlii, de neuitat. Cu toate funcțiile sale surprinzător de inovatoare, smartphone-ul a devenit old-fashioned. Nu are întotdeauna cele mai clare imagini, uneori mâna „fotografului” neîndemânatic tremură sau poate fotografia redă doar…jumătăți de măsură. În plus, toți vor năvăli peste el să vadă cum au ieșit, dacă redau exact imaginea potrivită și vor dori să intre cât mai repede în posesia lor. Cum îi împaci? Cum poți face ca oamenii să plece de la petrecere încântați maxim și cu bateriile încărcate de voie bună? Sau cum poți anima o petrecere care dă semne că devine plictisitoare?
Se iau:
un display alb de dimensiuni mari și touch screen cu opțiuni multiple de editare a fotografiei
Anul acesta mai conduc o generație până la capătul unui drum destul de anevoios: sfârșitul anilor de liceu. Ca de fiecare dată, finalul impune păstrarea amintirilor frumoase de-a lungul celor patru ani în care ne-am războit, ne-am contrat, ne-am bucurat.
Sunt copii frumoși și speciali, copii dragi sufletului meu. Așa că nu terminăm liceul oricum! Trebuie să facem ca momentul să fie unic și de neuitat, cum și ei sunt unici prin felul lor de a fi. Îmi imaginez petrecerea de final: la fel de nonconformistă ca toate orele de Limba română, la fel de liberă ca toate orele de dirigenție și la fel de trăznită ca toate activitățile pe care le-am făcut mereu împreună.
O petrecere cu PartySnap!
Îi cunosc prea bine: mai întâi se vor minuna de dispozitivul alb pe care l-ar găsi amplasat în mijlocul ringului de dans: „O, nu! Un video-proiector? Facem ALTĂ activitate? Azi?” Odată ce vor înțelege la ce folosește, vor uita cu toții și de bucatele alese și de paharele cu băutură, și de telefoanele mobile performante. Se vor aduna roi în jurul ecranului, curioși să vadă ce a mai pus la cale diriga de data aceasta. Îmi imaginez schimonoselile din poza de grup făcută ca un fel de selfie la scară mai mare (vom fi sigur 35!). Plus acte de bravură ale curajoșilor clasei.
Iar când vor descoperi ce poate să facă ecranul tactil…toate celelalte elemente ale petrecerii se vor estompa! Unii iși vor alege locuri exotice, alții vor călători virtual în vreo țară străină cu decor interesant. Mulți vor uita că au trecut de multă vreme de pragul copilăriei și se vor „deghiza” în fel și chip, râzând copios de rezultatul alegerilor lor.
Vor vrea să reitereze episoade din anii de liceu, întâmplări comice ori să imite profesori cu mustață sau fără, cu păr cârlionțat sau cu chelie, cu instrumente de „tortură”. Vor găsi asemănări izbitoare ale colegilor lor în diferite ipostaze cu personaje din filme sau din desene animate. Se vor distra printând toate aceste poze și trimițându-le pe rețelele de socializare, ca să vadă și ceilalți că distracția e în toi. Vor vrea cu toții să aibă fotografii de la eveniment ca amintire și, mai ales, fotografii magnetice pe care să le aibă mereu aproape, când îi va lovi dorul de anii de școală.
Da, cu siguranță momentul acesta îi va face și mai tare să lăcrimeze la finalul petrecerii, de dorul anilor trecuți și de teama că îi așteaptă ceva nou, necunoscut. Iar mie îmi va aduce satisfacția că am reușit să-i surprind din nou cu PartySnap și să-i aduc aproape unii de alții încă o dată.
……………………………………………………………………………
O probă a competiției SuperBlog 2016 pe care mi-aș dori mult să o câștig, ca să îmi iasă planul pentru o sesiune de distracție inedită cu PartySnap!
„Şi-ai vrea să fii acolo unde, Cineva mereu te-aşteaptă unde, Ploile mărunte spală toamnă după toamnă – praful de pe străzi, Unde ochii care nu se văd, nu se uită, Unde dimineţi lumea se salută, şi vezi zâmbete nu doar în fotografii…”
(Carla’s Dream – Unde)
O vreme, acasă a însemnat apartamentul micuț în care am crescut, locul cald și confortabil unde existența mea curgea în mod firesc, alături de figura familiară a părinților și a surorii mele. Este straniu cum acest cuvânt îți dă senzația de apartenență! Este locul tău, unde te întorci zilnic, indiferent pe unde te poartă cărările. Mai târziu, acasă nu mai părea la fel de interesant ca locul unde ne petreceam vacanțele de vară, mult prea scurte pentru câte aveam de trăit acolo! Mintea noastră era ușor bulversată când trebuia să ne întoarcem, pentru că dacă ar fi trebuit să alegem…acasă ar fi însemnat cu siguranță camera din casa bunicilor, unde se întâmplau mereu lucruri vesele și interesante.
Apoi am ales să plec departe. Iar acasă însemna evadarea pe care mi-o permiteam de câteva ori pe an, timp în care căutam cu înfrigurare aceeași căldură ca la începuturile existenței. Acasă era mama care se bucura să mă vadă, era tata care încerca să îmi facă pe plac, era sora cu care povesteam până târziu în noapte.
Odată cu trecerea timpului, acasă a devenit locul unde a reînceput totul. Locul unde mi-am construit un cămin și în care mi-am găsit liniștea și confortul. Abia aici am regăsit sentimentul din copilărie, dar transpus într-o ipostază nouă, la fel de plăcută, redefinit de noile coordonate ale existenței mele. Aici aștept să mă întorc după o zi istovitoare, aici râd sau plâng, aici este spațiul intim care mă definește, de la felul în care l-am decorat, până la miresmele alese pentru a-l păstra mereu proaspăt.
Îți spun cine sunt, iar apoi îmi spui cine ești!
Mi-a plăcut mereu jocul de-a provocarea! Mi se pare o modalitate extraordinară de a scoate la iveală lucruri despre care nu ești conștient tu însuți/însăți.
Stona.ro a aruncat mănușa! S-a înfățișat în haine noi – cu un website proaspăt lansat – și a dezvăluit că:
este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală;
are cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România;
depozitul are peste 500 de modele de piatră naturală (marmură, granit, travertin, calcar și onix);
a lansat recent magazinul său online;
organizează Zilele Porților Deschise, cu Lorand Soares Szasz în rolul principal, dispus să împărtășească din experiența legată de cum îți poți dezvolta afacerea;
lansează invitații la acest eveniment.
Apoi și-a arătat curiozitatea: acum spune-mi despre tine!
„Cum îți place să-ți petreci timpul acasă?”
Oh! Acasă? Timpul pare mult prea scurt când sunt acasă și mereu par să apară alte lucruri de făcut. Dar dacă aș putea să fac mereu numai ceea ce îmi doresc…
Mi-ar plăcea ca acasă să vin special pentru a mă relaxa. Nu înțeleg uneori de ce trebuie să pleci în concediu ca să te odihnești, să-ți încarci bateriile, având în vedere că, invariabil, ajungi și mai obosit înapoi. Tocmai acasă este locul unde ar trebui să ne fie cel mai bine, să ne reconfigurăm prioritățile.
Acasă e locul unde îmi place să scriu! Asta aș face toată ziua! În colțul meu special, cu muzica în surdină, cu laptopul în față, dar și cu un creion și o foaie albă la îndemână.
Acasă e locul perfect pentru un film bun, singur, cu familia sau cu prietenii. Nimic zgomotos, nimic exploziv. Doar bucuria de a fi alături de oameni frumoși și de a te simți bine.
Iubesc acest acasă! E un loc special unde pot ieși pentru o gură de aer proaspăt și unde găsesc mereu o portiță (o culoare, un miros, o persoană) care să mă ducă, involuntar, în căutarea timpului pierdut.
Provocarea AVBS Credit venită de la Alina l-a trezit pe Scrooge din trecuturile întunecate ale epocii victoriene. Într-un fel, Rudia este Scrooge. Aceeași zgârcenie, aceeași tendință spre izolare și singurătate. Singura diferență este că acestea nu se revarsă asupra celorlalți, ci asupra ei înseși. Ce ar fi făcut Scrooge cu, să zicem, 88 000 de lei? Clar nu vreo faptă altruistă, decât, poate, după experiența revelatoare și schimbătoare de destine din ajunul Crăciunului.
Când vine vorba despre bani, multe minți intră într-un soi de fibrilație. Dacă sunt prea mulți, se creează dezechilibre legate de șocul veștii sau de gestionarea lor (a se vedea soarta câștigătorilor unor sume mari la Loto). Dacă sunt prea puțini, apar frustrările și de aici starea conflictuală cu sine și cu ceilalți. Dar ce sumă ar putea trece drept „suficientă”? Pentru a fi corect, răspunsul nu poate fi decât individualizat.
Ce ai face cu 88.000 de lei?
Depinde!
Ce ar face un muribund cu 80.000 de lei? Oare și-ar cumpăra câțiva ani din viață (presupunând că ar fi posibil) păstrând incertitudinea (ne) fericirii lor sau i-ar folosi să se bucure de cei care i-au rămas?
Ce ar face un orfan cu 80.000 de lei? Oare și-ar cumpăra o casă, haine, obiecte sau i-ar ajuta pe cei care se află într-o situație asemănătoare, dintr-un soi de empatie (ne)justificată și cu speranța că și-ar putea alina suferința și lipsa de afectivitate?
Ce ar face Rudia cu 88.000 de lei?
Copilul Rudia nu a știut niciodată cum e să ai bani. E drept că nici nu a murit de foame. Probabil și-ar fi luat jucării. Nu multe. Poate o bucătărie pentru păpușa Doina, niște lână și andrele, vreo câteva materiale să-i poată face haine noi. A! Și multe lucruri de la papetărie! Pentru asta, nu-ți trebuie 88.000 de lei, desigur, dar copilul Rudia nu s-ar fi gândit niciodată atât de departe. Restul i-ar fi dat cu siguranță părinților, așa cum aducea, de fiecare dată când mergea în excursii, bănuții necheltuiți.
Adolescenta Rudia? Ar fi vrut să călătorească, deși nu ar fi îndrăznit să-și permită luxul ăsta înainte să fie sigură că alte priorități ale familiei erau rezolvate.
Tânâra Rudia și-ar fi luat cărți! Chiar dacă nu le-ar fi putut citi pe toate într-o viață de om, cărțile îi dădeau siguranța că poate poate găsi oricând un răspuns la vreo frământare de orice natură ar fi fost ea.
Rudia de astăzi? Ei bine, asta e altă poveste.
Ce faptă bună, altruistă, SAU ce nebunie egoistă ai face cu suma maximă a creditului de nevoi personale AVBS Credit?
Altruismul nu (mai) este o trăsătură principală a caracterului Rudiei! De aceea, Rudia bifează fără drept de apel opțiunea „nebunie egoistă”. Făcând abstracție de tot ceea ce e în jurul ei (așa cum nici dorințele ei nu au fost prioritare până acum), Rudia ar alege:
să facă tot ce nu a putut face până acum din rațiuni financiare
să călătorească mult, fără pretenții de parvenită
să-și cumpere orice ar face-o să se simtă bine/confortabil/frumoasă
Evident, Rudia nu ar putea să strângă banii ăștia așa. Prin urmare, ca să-și împlinească visele înainte să se trezească și să fie prea târziu, ar trebui să meargă la biroul de credit nevoi personaleși să pună mâna pe cea mai bună ofertă de creditare. Dar pentru că locuiește cam departe de o franciză AVBS, va opta cu siguranță pentru varianta calculator credit. Android are, aplicația se instalează ușor, poate să-și calculeze propriul credit de nevoi personale direct de pe telefonul mobil cu un cod unic pe care nu îl poate uita: 1234, apoi poate aplica pentru un credit.
„ O faptă bună sau o plăcere vinovată?”
Cu siguranță o plăcere vinovată! Cu cât mai vinovată, cu atât mai satisfăcătoare, cât să merite creditul. Pentru că Rudia s-a decis să se lepede de lume ca să se întoarcă la ea însăși. Pentru că viața este pe cât de frumoasă, pe atât de scurtă și pentru că nu există credite pentru împrumutat ani mai mulți.
Blog neinspirațional 
Comentarii recente