Povestea unei gâște

A fost odată ca niciodată…

Că de n-ar fi fost, alte lucruri am fi vorbit acum, aici.

A fost odată o gâsculiță. Albă, (mai ales) grăsuță, frumușică. Cu șorțulețul la brâu, trebăluia prin ogradă, întreruptă doar de scurtele momente de reverie când se credea lebădă pe un lac, giugiulindu-se cu un „lebăd” în acordurile unui vals.

„Lebădul” întârzia să apară. Dar într-o bună zi, un curcan se ivi în ogradă. Curcanul se credea păun (de unde reiese că există grave probleme cu imaginea de sine printre viețuitoare) și se împăuna zilnic de mai-mai să se împiedice și să cadă în moț cioc. După ce s-a înfoiat de câteva ori dând târcoale gâsculiței naive, curcanul a cucerit reduta! A căpătat ceva de-ale gurii și un culcuș cald, dând la schimb poeme recitate cu emfază înainte de culcatul găinilor și declarații de amor ghebos veșnic. Gâsculița îl sorbea din priviri și își schimbase visul: voia să plece cu curcanul în lumea largă, să fie fericiți ei doi cutreierând fără nicio grijă. Dar, într-o bună zi la ceas de toamnă întârziată, curcanul nu mai apăru la poartă. Nu tu declarații, nu tu scrisoare măcar de adio, nu tu împăunare așa ca de final. Gurile rele spuneau că pe curcan l-a ajuns Ziua Recunoștinței și că a sfârșit umplut, drept trofeu pe o masă împodobită și că asta i se trăgea de la curca-soață, enervată la culme de escapadele moțatului. Alte voci jurau că l-au văzut dansând în jurul unei curcănițe tinere în curtea vecină. Desigur, răutăți de ogradă! Dar gâsculița încă îl mai aștepta oftând din greu, cu bagajele făcute pentru mult-dorita călătorie.

După multe luni, ea uită visul cu curcani de aur și reveni la ”lebădul” ei imaginar – întruchipare a dorințelor ei de evadare într-o lume plină de dragoste și jurăminte sincere. Ziua muncea, noaptea se grăbea la somn ca să-și găsească l(e)acul fericirii (utopice).

Într-o altă bună zi, în aceeași ogradă apăru un cocoș. Pintenat și țanțoș, cu creasta pe-o parte, se aruncă la picioarele gâsculiței noastre, slăvindu-i calitățile. Ba că e prea-prea, ba că e foarte-foarte, ba că o vrea de soață numaidecât. Pățită, gâsculița se împotrivi asaltului declarativ al pintenatului. Dar înverșunarea lui era direct proporțională cu rezistența ei. Gâsca îi închise de nenumărate ori portița în nas, dar cocoșul găsea fereastra deschisă și intra declamând iubirea veșnică și nemuritoare. Totuși, gâsca tot gâscă! După lupte aproape seculare, se trezi dată pe spate la propriu și acceptă avansurile cucoșului, dându-l pentru  doua oară uitării pe „lebădul” imaginar. Ambetați de sentimentele lor reciproce, gâsculița și cocoșul și-au croit propriul vis: plecau (și ei) împreună, departe de ogradă și de celelalte orătănii, într-o poveste nemuritoare nouă. Cum probabil au ghicit cititorii, a venit și ziua fatidică în care gâsculița stătea cu șorțu-n brâu la poartă, uitându-se în zare după cocoș până când ochii i s-au încețoșat de atâta așteptare. Dar cocoșul…nicăieri. Ea nu a mai ascultat gurile rele despre cât de gustoasă e ciorba de cocoș sau despre cât de deșarte sunt declarațiile de iubire. S-a retras în colțul ei, așteptând seara, ca să se împace cu „lebădul” utopic.

Dar…într-o ALTĂ bună zi…

Ei, drace! Mi s-a acrit de povestea asta cu gâște! Dacă m-aș pricepe la treburi freudiene aș putea face și o concluzie pertinentă legată de psihanaliza unei povești imaginare, ieșită din meandrele deloc ale concretului. Ați înțeles? Că eu nu. Poate îmi dați o mână de ajutor…

……………………………………………………………………………………….

∗ Această postare este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea se datorează cazurilor frecvente de boli de corazon este pur întâmplătoare!