Citatul de duminică (54)- Despre limite

Îmi recunosc limitele. Sunt nelimitate…

aforism de Viorel Vintilă

Realitatea este dovada cea mai clară că există limite. Pe care ni le impunem singuri, în concordanță cu „cerințele” societății în sânul căreia ne străduim din răsputeri să ne potrivim. Ne îmbrăcăm după un cod, ne conformăm unui program, respectăm niște reguli. De ce să facem ALTCEVA decât se așteaptă de la noi? Cum să dezamăgim oameni dragi făcând ceea ce ne vine să facem? E o chestiune de bun-simț, poate chiar de etică. Cei care trec aceste limite, sunt văzuți ca oameni smintiți, ciudați, pe care musai trebuie să-i eviți, pentru că nu dau un exemplu pozitiv. [Nu mă refer aici la cei care încalcă orice fel de limite, punându-i în pericol pe cei din jurul lor!!!] M-amintesc, de pildă, de profa de engleză din liceu, care purta un astfel de stigmat pentru că se încăpățâna să se îmbrace ALTFEL decât restul profesoarelor. Scandaluri, sancțiuni, mustrări, șușoteli pe la colțuri.

Visul, pe de altă parte, este dovada cea mai clară că nu există limite! Poți să fii cine trebuie să fii în timpul zilei. Te înscrii cu succes în cercul existenței, respectându-i raza și formulele consacrate. Deh! Mai trișezi, trăgând cu ochiul la câte o tangentă, dar nu depășești aria nicicum. De teamă, de rușine, de neîncredere, asta numai tu poți să o știi. Dar când vine vremea visului… poți fi oricine sau orice vrei, poți să ajungi și pe Marte, dacă asta te face să te simți fericit. Rămâne gândul acela că într-o bună zi…

Eu? Eu îmi recunosc limitele. Atât pot, atât știu, atât duc. Pentru moment. Dar mai știu și că dacă îmi pun mintea cu realitățile astea sufocante, pot trece dincolo. Nu cu ușurință și nu fără riscuri. Discuția, însă, se impune exact la …limita limitei: vreau cu adevărat să trec dincolo?  Pentru că odată ce ai trecut linia aceea, nu te mai poți întoarce. Ar însemna un regres. Din punctul acela nu poți decât să te tot întreci cu tine însuți/însăți. Chiar dacă nu vei avea de dat socoteală decât propriei persoane pentru ceea ce (nu) ai ajuns.

Tu? Cu sau fără limite?

Citatul de duminică (9) – Despre zbor

Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.

Constantin Noica

Am stat de vorbă cu cineva care se visează des zburând. Dincolo de semnificații mai mult au mai puțin aberante găsite de pricepuții într-ale „științelor onirice”, cred că visul acesta poate fi interpretat ca o permanentă dorință de a-ți depăși propriile limite. Dar cine îți impune limitele astea? Tu însuți/însăți în urma unei analize a ceea ce ești și ceea ce poți? Ori sunt limite impuse de o anumită condiție socială, economică etc.? Și dacă aceste limite există, le poți depăși? TREBUIE să le depășești? Și ce e dincolo de ele?

Suntem nemulțumiți de ceea ce avem!

În general, ar trebui să fie un semn bun. Ar trebui să fie motorul care să ne propulseze spre ceea ce înseamnă cu adevărat viața asta: să căutăm, să îndrăznim, să visă, să împlinim, să o luăm de la capăt, să ne depășim pe noi înșine. Esențial ar fi să putem înțelege când ni se întâmplă ceva bun și să-l acceptăm ca atare. Să ne bucurăm de momentul acela și să-l păstrăm în noi ca semn al realizărilor noastre personale. Apoi să căutăm alte momente care să ne facă să cântăm, să dansăm, să vedem frumusețea vieților noastre.

În schimb, de multe ori suntem nemulțumiți fără justificare. Ne temem de drobul de sare în loc să schimbăm perspectiva. Ne temem de ceea ce „ar putea să fie”, ne amăgim la gândul „ce ar fi fost dacă”. Și în tot timpul ăsta, minutele se șterg. Se sting întocmai ca lumânările pe tortul de aniversare. Se topesc și se reintegrează în marele Timp, lăsându-ne cu frământările, cu gândurile, cu regretele.

Îți spun ție acum: a crede că poți zbura, nu e totuna cu zborul însuși! În plus, zborul nostru este doar al nostru, prin urmare îl facem doar ca să ne simțim…„relevanți” într-o lume care nu dă doi bani pe anonimi…