Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: jurnal

Cu tremur

Probabil că din când în când Dumnezeu mai scutură pământul ca să ne trezească. Nu din somnul nocturn, ci din letargia în care ne-am prins ca într-o pânză de păianjen, fără vreo șansă de scăpare. De aceea, poate, nu toată lumea deschide ochii când, la miez de noapte, trosnesc îngheieturile pământului. Dorm nestingheriți și fără griji, în timp ce alții, poate speriați de tonul apocaliptic al zgomotelor, încep să-și creeze scenarii despre cum va veni sfârșitul lumii.

Da, știu, e plin deja internetul de opinii despre mica (sau marea?) zguduială de azi-noapte. Nu că ar  fi un criteriu pentru felul în care trebui sau nu să-ți alegi (sau nu) subiectul de scris pe blog.

De fiecare dată mă gândesc cât de mici suntem în tot universul ăsta. Cum atârnăm, de fapt, de un fir de ață firav și nesemnificativ pentru toată grandoarea asta… universală. Dedesubtul locuințelor luxoase, a străzilor peste care pășim zilnic, al pământurilor după care tânjim cu atâta lăcomie este o furtună. Pământul este viu și când își trage aerul în piept ne face să ne dăm seama că nu noi suntem stăpânii. Și nu este vorba despre cifre…5.3, 5.6, mai mult, mai puțin. Este vorba despre posibilitățile infinite ale pământului de a ne arăta că nu suntem veșnici. E ca un semnal trimis din când în când de dincolo, cum că ar trebui să ne bucurăm de ceea ce avem, cât Timpul ne mai este prieten.

Mi-amintesc…cu tremur… de vremurile copilăriei, de unde fantoma zguduirilor repetate mă mai bântuie din când în când. Și atunci se adâncește teama că s-ar putea cândva, cumva…întâmpla.

Jurnal de bord: Eu…în pielea mea

download

Existența ne este marcată de tot felul de visuri, mai mult sau mai puțin utopice. Cunoașteți vreo fetiță care să nu-și fi dorit să fie, măcar la un moment dat, prințesă? Cât de des nu ai încălțat, copilă fiind, pantofii cu toc ai mamei și nu ai folosit, poate stângaci, rujul ei? Ce senzație îți lasă fotografiile care te înfățișează în rochia preferată a copilăriei tale, purtată cu mândrie și puțină importanță și în care ai exersat piruete sau reverențe?

Ca orice femeie din lumea asta, am avut dorințe, visuri, idealuri, dar deasupra tuturor s-a aflat, fără îndoială, nevoia de a mă simți frumoasă, de a mă simți perfect în propria piele, nu pentru cei din jur, cât pentru mine. În multe situații, a fost o adevărată bătălie, deloc ușoară și, de aceea, adesea am pierdut uneori în câte o „confruntare care-pe-care” : eu versus pielea mea. Dacă fac o retrospecție, însă, constat că scorul îmi este favorabil, iar asta și pentru că, la un moment dat, am avut alături produse românesti de calitate, inovații pe care specialiștii Gerovital au știut să le adapteze diferitelor nevoi și sensibilități ale pielii

Înapoi…în vremuri „imemoriale”…

Evident, nu am nici cea mai vagă idee cum se simțea pielea mea când m-am dezlipit din pântecele mamei. Dar uneori cred că senzația aceea a primei atingeri delicate, se conservă în noi și se reactivează când, la rândul nostru, trăim minunea acestei atingeri din cealaltă perspectivă. Degetele tale și pielea miraculos de fină a copilului tău. Simply love it! Poți să-ți imaginezi ceva mai diafan? Mai pur? Frumusețea în starea ei naturală! De aceea, nu ratezi niciun moment de a-l mângâia, de a ți-l apropia și de a-ți delecta toate simțurile, cu precădere cele tactile.

„Copil fiind…păduri cutreieram”

Poate chiar păduri, nu. Dar sigur toate ulițele copilăriei mele sunt pecetluite cu amintiri ale năzbâtiilor pe care le-am trăit la intensitate maximă.

  • Căzut din copac – Bifat!
  • Căzut de pe bicicletă – Bifat!
  • Julituri după „Prinselea”, „Ascunselea”, „nouă pietre”, „Hoții și vardiștii” etc. – Bifat! De nenumărate ori!
  • Zgârieturi după aventuri cu animale – Bifat!

Câte altele nu ne-au adus „semne de bună purtare” în încercarea de a vedea ce ne poate pielea? Cum s-ar fi rezolvat atunci mai ușor și mai repede toate problemele cu o cremă dermoreparatoare! Orice iritație sau leziune superficială, orice cicatrice sau traumatism minor s-ar fi vindecat mai repede. Când ești copil, nu-ți plac nici pansamentele cu iod, nici dezinfectările cu spirt, nici vizitele la medic, nici doftoriile bunicii. Tot ce vrei este să-ți calmezi durerea sau usturimea și să te întorci mai repede la joacă. Da, senzația aceea mi-o amintesc și acum, dar zâmbind. Pentru că atunci… I really hated it!

Adolescența și nebuniile ei

Nu cred că este perioadă mai controversată decât aceea a adolescenței! Te lovește fără să-ți dai seama și le lasă atât de bulversat, încât în tot timpul ăsta, nu ești sigur dacă te iubești sau te urăști, dacă vrei sau nu vrei, dacă simți sau nu simți. Iar tenul…Ei, bine, când vine vorba de ten, știm foarte bine că aici se suferă uneori mai rău decât în dragoste! Când m-am trezit cu fruntea plină de coșuri și am constatat că această stare de fapt are să mai dureze o vreme, I really hated it! Încercam să maschez cu un breton tăiat mai lung sau cu privirea mai mult în jos. Mi se părea nedrept și umilitor. De machiaje nici nu putea fi vorba pe vremea aceea, astfel că lumea părea cu adevărat sumbră. Nu prea dă bine să apari la prima întâlnire cu fața bombardată, nu? Numai cât îmi amintesc și…mi se face pielea de găină!

Dulce tinerețe…

Ți s-a întâmplat să te simți atât de iubită la un moment dat, încât, pe lângă senzația de plutire, să ți se pară că ești cu adevărat frumoasă! Să te uiți în oglindă și să-ți vină să râzi și să te minunezi că imaginea aceea este a ta? Cam ca în cântec:

Să ți se pară că toate imperfecțiunile tenului tău au dispărut și că doar dragostea asta pârdalnică pare să fie leacul perfect. Și apoi să-ți vină să urli în gura mare, mângâindu-ți obrajii înroșiți: I simply love it!

Cred că una din perioadele în care mi-am iubit tenul și pielea a fost atunci când am fost însărcinată! De ca și cum zăcea închisă în mine frumusețea absolută, întrupată în minunea care creștea cu fiecare zi, iar această frumusețe „dădea pe dinafară”! Îmi admiram în oglindă tenul luminos și fără urmă de imperfecțiuni. Îmi atingeam pielea care părea, la propriu, de catifea. Și, din nou am simțit atunci că I simply love it!

Momentul acela când scrie în buletin 35+

Nu e prea distractiv, nu? Toate grijile pe care ți le-ai făcut încă înainte de a te apropia de 30, par să devină acum certitudini. Zilnic zărești câte un rid nou care sapă adânc, stâlcind frumusețea tenului tău. „I really, really hate it!” exclami și ai da orice să știi că s-a inventat elixirul tinereții veșnice. În esență, el nu s-a inventat (încă), dar am experimentat, pe propria piele, unele dintre cele mai eficiente produse de tradiție din gama anti-age. Și parcă lucrurile nu mai par atât de sumbre. Cremă antirid, cremă antiacneică, cremă hidratantă, ba chiar și un demachiant delicat care să nu-ți mai agreseze pielea și ochii. Și uite așa, chiar dacă destinul și timpul par să comploteze, nu te lași și le râzi în nas, în timp ce te uiți în oglindă, cu satisfacția celei care a mai câștigat o bătălie împotriva lor: I simply love it!

Momente dificile se regăsesc mereu în viața noastră. Important este felul în care le faci față. Iar ca să reușești acest lucru trebuie să înveți să te iubești pe tine, suficient cât să poți exclama dimineața devreme, înainte de a te lua la trântă cu cotidianul: mă simt extrem de bine în pielea mea!

images

………………………………………………………………………………………………

Iar ca să reușești acest lucru, dă Farmec pielii tale! Așa zice și proba numărul 19 a SuperBlogului 2015!

Sursa foto: Google

farmec_superblog_proba

 

Jurnal neinspirațional (10)

Astăzi m-am trezit nostalgică. Poate pentru că m-am visat undeva în trecut, înainte de toate începuturile, înainte de toate sfârșiturile. Când s-o fi inventat Timpul? Și de ce i-or fi dat aripi atât de devreme?

Am rămas îmbrăcată în imaginea de atunci… Pe vârful unui munte acoperit de nămeți, ascultând muzica albă a ecourilor noastre îmbrățișate de fiorduri… Nam învățat încă să citesc în semințele neîncolțite ale visului meu nocturn. De aceea, ca un copil naiv, am scos din buzunar firimiturile zilei de ieri și le-am presărat cu grijă pe drumul pe care-l credeam de întoarcere. Dar, vai! Nu există drum de întoarcere! Decât poate în cărțile pe care le citesc zilele astea, încercând să te regăsesc în spatele cuvintelor, în brațele vocalelor, în scheletul fiecărei virgule, condamnată pentru pauza mult prea mare dintre suflete. Și-atunci mi-am întins trupul afară din mine, încercând să-i meșteresc un vis pe măsură, ca o fotografie în care să se oglindească la soroace mai mari.

1483247_556213234464703_1778958068_n

(sursa)

În grădina gândurilor mele amestecate este furtună. Mi-am smuls copacii ca să nu le mai văd frunzele veștede. Mi-am spulberat orice urmă de vis ascuns în cotloanele inimii, ca să fac loc pustiului. Iar acum mă absoarbe ca un vârtej gata să mă coboare în Infern…Aceasta-mi va fi casa, departe de toate locurile familiare ce s-au stins unul câte unul, precum opaițele în case bătrânești la vremea nopții. Nu am decât să aștept rescrierea destinului fatidic, la fel de nedrept, la fel de parșiv, ca un ultim lucru plănuit pentru săptămâna viitoare de mâna neîndurată care scrie destine mecanic.

Aș vrea să pot fi recunoscătoare pentru darul de a visa. Dar mă gândesc că aș putea de acum să mă lipsesc de el. Oricum sunt doar vise dictate de o conștiință adormită și de o inconștiență prea trează. Iar lumea asta a devenit o sală de așteptare în care ușile se trântesc cu putere când intră sau iese câte cineva, sătul de scaunele rigide și de lipsa de perspectivă. 

În bucătărie mă așteaptă o ceașcă de ceai cald de mentă, iar printre aburi savurez citatul preferat:

Şi totuşi, dacă aş fi putut s-o iau de la capăt, eram sigur că aş fi făcut exact la fel, pentru că acela eram eu: omul care pierde totul. Nu aş fi putut fi altul, ale cărui vise frumoase să nu se mai prăbuşească. Cândva mă iluzionam că aş putea face să fiu altcineva, dar întotdeauna sfârşeam prin a mă întoarce la mine. Acesta sunt eu: aşteptând mereu o plecare.

 Haruki Murakami

Jurnal neinspirațional (9)

Astăzi citesc și recitesc scrisori. Mi-ar fi plăcut să fie scrise pe foi îngălbenite și să poarte amprenta personală a scrisului de mână. Ca și cum o parte din tine ar călători odată cu scrisoarea aceea, către mine. Apoi o parte din mine ar tremura dezlipind plicul alb, cu timbrul de departe. M-aș opri în bucătărie lângă dulăpiorul cu mirodenii, ca să te simt mai aproape… Ca atunci când mi-ai gătit pentru ultima oară…

În grădină au înghețat până și urmele pașilor tăi. Deși, uneori, târziu, am senzația că încă ești acolo, afară, și mă privești la fereastră. Sau poate lucrurile doar se văd așa cum vrea ochiul să le dezvăluie. Iar încăpățânarea de a te zări cu orice preț în orice adiere de vânt se hrănește cu doruri mistuitoare.

Mi-a trecut prin minte să ascult acum înregistrarea aceea…despre viteza luminii. Aș putea închide ochii și mi-aș imagina că ești la o masă alături, poate chiar aici, în casă, cu mine.

Știi, când eram îndrăgostit, îmi venea tot timpul să inventez lucruri. Un întreg talcioc de artificii, de scamatorii și de trucaje, ca s-o fac să râdă pe logodnica mea. Cred că până la urmă s-a săturat de invențiile mele…[…] Voiam să pun la cale o călătorie pe lună de dragul ei, dar ar fi trebuit, de fapt, s-o duc într-o mare călătorie aici, pe Pământ…

Mecanica inimii…

Nu mai știu dacă l-am ales pentru că este citatul meu preferat de astăzi sau pentru că te-am regăsit din nou printre rânduri. Ca și cum tot ce se învârte în jurul meu de-a lungul existenței este condamnat să-mi amintească de tine. Mai știi călătoria aceea pe care mi-ai promis-o? Aș fi avut, astfel, cum să păstrez fotografia noastră preferată pe noptieră…ca o încleștare a timpului în lupta cu imposibilul.

in_moonlight

(sursa)

Sunt lungită ca o secundă searbădă, îmbrăcată în giulgiul efemerității. Și nu pot să-mi meșteresc nici propriile vise, de teamă că nu sunt altceva decât baloane de săpun. Am învățat că și baloanele de săpun au rostul lor. Mai mângâie, din când în când, vântul plictisit care se uită în ele ca într-o oglindă, ca să-și capete formă și culoare.

Plănuiesc pentru săptămâna viitoare o incursiune în mine. Să aflu pentru ce și cui îi pot fi recunoscătoare și, mai ales, dacă există vreun leac real pentru blesteme. Vreun antidot eficient care să mă scape de mine însămi. Mă gândesc că or mai fi fost și alți naufragiați disperați, căutând sticla în care să-ți îngroape răvașul cu strigătul lor amarnic. Și poate ei au găsit cu ce să-ți aline valurile.

Până atunci, însă…aștept.

În nuanțe de alb-albastru…

 

3snow-021

 

ți-amintești?

amândoi…înveliți în albul munților nordici…

rupți de lumea mea și de-a ta

cu privirea zburdând între cer și prăpăstii

și cu vise străbătând fiorduri…

ți-amintești, da?

noi doi

între albastru și alb

între ieri și mâine

suspendați anacronic.

până într-o zi

când cineva a spus:

Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Concursul nu înseamnă neapărat premii…Susțin ideea de joc a Vienelei, îmbrățișată de Alma și Motanul Pandalie.

Jurnal neinspirațional (8)

Astăzi am dat frâu liber slăbiciunilor mele. M-am plimbat prin casă încoace și încolo, încercând să scap de un gând. De fapt, încercam să te scot pe tine cu totul din gând. Sau din mine. Încercam să mă eliberez ca să-mi pot duce existența mizeră mai departe, așa cum mi-a sugerat tăcerea ta că ar trebui să fac.

Am ieșit în grădină. Speram că aerul de afară îmi va pișca obrazul și mă va ajuta să mă trezesc la realitatea imediată. Am uitat că sunt îmbrăcată prea sumar pentru o plimbare prin ploaia tăioasă și nici nu mi-am dat seama că timpul s-a jucat cu mine de-a prinselea, trișând. Așa că am intrat udă până la piele, cu lacrimi de ploaie pe obraz și m-am refugiat în bucătărie. Acum ascult neîncetat o muzică a simțurilor, în încercarea de a regăsi drumul spre mine:

 Cărțile pe care le citesc zilele astea îmi aduc aminte de tine. Și de mine, dându-ți cu sfială pumnalul ca un soi de ritual străvechi pentru a săvârși un act suprem… Te-am invitat să curmi un blestem și ai făcut-o fără ezitare. Am ales un citat care să-mi amintească mereu că există o Vale a Plângerii în care am călcat cu nesăbuință:

„My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness.
Let it kill you and let it devour your remains.
For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by something you love.
Falsely yours” (Charles Bukowski)

Nu-mi mai meșteresc vise. Am învățat că sunt asemeni baloanelor de săpun: se sparg odată cu ivirea zorilor. În schimb, mi-am plănuit un lucru pentru săptămâna viitoare: să uit! Să mă afund într-un somn adânc din care niciun sărut să nu mă poate aduce înapoi vreodată.

Mă gândesc că deja „s-a făcut târziu în mine” și aștept al doisprezecelea ceas. Sunt recunoscătoare că mi s-a dat șansa de a le trăi pe celelalte unsprezece.

Fotografia mea preferată astăzi:

Without_a_Dreamer_by_DusterAmaranth

(sursa)

Jurnal neinspirațional (7)

„Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler în Viaţa pe un peron

Închipuiește-ți! Într-o zi, demult, sosise trenul meu. Pe care l-am dorit și l-am așteptat fără să știu. L-am privit, am urcat pentru o clipă… Nenorocirea este că nu l-am recunoscut! Mi-a fost teamă? Poate! Am fost oarbă? Poate! Cert este că l-am lăsat să plece. N-am avut putere nici să flutur mâna în timp ce secundele creșteau între mine și el. Iar când m-am dezmeticit, zăceam pe o bancă, singură, cu privirea pierdută în direcția aceea și m-am simțit strivită de o mare tristețe…

Aș fi putut oare să-l opresc? Ar fi trebuit să o fac? Mai sunt trenuri care vor trece prin gara aceasta?

Ți s-a întâmplat vreodată că crezi că unele lucruri sunt prea frumoase ca să fie adevărate? Și asta să-ți provoace un sentiment de teamă? Să te facă să dai înapoi, să te închizi în tine și să plângi ca un copil?

Astăzi îmi voi grava citatul acesta preferat pe ultimul petec de suflet rămas. Cu restul mi-am cumpărat liniștea pentru o vreme. Chiar dacă somnul nopților mi-e încă tulburat de fantasme…

 În casă mi-am făcut un altar din umbra amintirilor mele, a căror muzică o ascult acum. Sunt îmbrăcată în tricoul tău alb și îmi îmbăt nările cu parfumul din sticluța verde, încercând, totuși, să-i număr moleculele, ca să-mi ajungă și pentru cealaltă viață. Afară e o agonie continuă: străzi biciuite în dansuri nebune de ropote surde. De aceea, am închis fereastra, și m-am aciuat în bucătărie, cu o cană de ceai fierbinte. Mi s-a făcut cumplit de dor de o îmbrățișare…

Mi-ar trebui leac o grădină…Aș putea sta întinsă zilele astea, să citesc în nori și să meșteresc vise. Nu mai am niciun lucru plănuit pentru săptămâna viitoare, ca odinioară când amenințai că ai zbura până aici, să mă vezi, să mă simți… Am învățat că unele vise mor ca și oamenii, exact când te aștepți mai puțin. Și îți petreci clipe din viață încercând să le resuscitezi, sperând că există totuși un antidot și pentru moartea viselor. Poate ar trebui să fiu recunoscătoare că mi s-a permis să visez și să-mi asum pedeapsa ochilor deschiși. 

Am găsit printre lucruri singura fotografie, dovadă a intersectării vieților noastre. Ne spălasem mâinile într-o apă îndepărtată, ca o binecuvântare. Mă gândesc că totuși nu suntem stăpânii propriilor vieți, din moment ce nu ne putem urma calea așa cum ne-am imaginat-o atunci, între munți și ape.

Acum mi-e din ce în ce mai clar că acela nu era trenul meu…Mi-e ciudă doar că nu am apucat să-mi iau rămas bun. 

Și totuși, de ce am rămas aici și aștept?

Jurnal neinspirațional (5)

Îți răspund că nu, nu ai dreptate. Citatul favorit al zilei de astăzi și de ieri și dintotdeauna este altul:

“Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să iţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi.”

(Charles Dickens)

„Dăruire ÎMPOTRIVA TA însuți”. A împotrivirilor tale, a planurilor pe care le-ai croit după tangente, diagonale sau bisectoare, după teoreme mai mult sau mai puțin verificate. „ÎMPOTRIVA LUMII întregi!” Împotriva legilor, a regulilor, a convențiilor. Dăruire totală – cum îmi spunea cineva acum câteva ere – „cu trupul, cu mintea și cu sufletul.”

Mi-am oferit inima spre zdrobire cu bună știință, zâmbindu-ți în timp ce-ți înfigeai pintenii adânc, cu privirea întoarsă spre apus, ca și cum te-ar fi orbit roșul aprins țâșnind din artere. Aș fi vrut să-ți citesc în palmă căile ascunse și călătoriile la ceas de seară în inversul acelor blestemate! În schimb, aștept să-mi pice și mie cartea norocoasă și mă gândesc la ce aș putea să meșteresc între timp, ca să-mi pot cumpăra mântuirea pe care să o dau apoi la schimb pentru puțină liniște. Și sunt recunoscătoare pentru fiecare ciob căruia reușesc să-i găsesc locul în ordinea firească a lucrurilor.

Îmi spun mereu că de săptămâna viitoare va fi altfel! Că gerul de afară va îngheța totul înăuntrul meu sfârtecat. Că vremea va șterge umbrele pașilor tăi pentru totdeauna și că nu-ți voi mai simți pulsul în grădină, în casă, în suflet. Dar am învățat că atâta vreme cât sunt îmbrăcată în amintirile tale, nu-mi voi putea schimba fotografia preferată ce atârnă cu obstinație lângă orologiul oprit:

broken_by_liebe_sie

(Sursa)

În bucătărie e miros a nuci și scorțișoară…iar în aburul cald din ceașca fierbinte descifrez sensuri și semne…

Ascult acum un ropot de gânduri care-mi năvălesc neîngăduitoare…și da, aș vrea să știu unde tragem linie!

 

Jurnal neinspirațional (4)

Astăzi am realizat că oamenii de împart în victime și călăi. Dar nu, nu tu mi-ai fost călăul, ci eu însămi! Mi-am pregătit ghilotina cu minuțiozitate și am privit conștientă spre tăișul strălucitor.

Afară s-au adunat corbii în rotocoale. Flămânzi de rămășițele pe care le-ai lăsat în urmă: bucăți de suflete moarte.

În grădină au murit trandafirii. Iar petalele li s-au risipit în cele patru colțuri metamorfozând-se în fluturi.

În casă e pustiu. Doar umbrele-și fac de cap, resuscitând fragmente de gânduri.

În bucătărie, același ceas își duce povara monoton, între două răsuflări: tictac

Sunt îmbrăcată, dar hainele-mi sunt giulgiu, grăbindu-mi sufocarea.

Ascult acum 

Citesc în stele că la ceas de seară, valetul de treflă îmi va vinde vise la o întretăiere de drumuri.

Meșteresc un cerc. Să pot păși în el și să trântesc puternic ușa în urma mea.

Săptămâna viitoare nu voi mai fi eu, ce de ieri. Mi-am făcut contract nou cu destinul și i-am cerut imperios să-mi schimbe oferta cu suferințe incluse.

Am învățat să nu mai semnez în alb cereri în căsătorie!

Sunt recunoscătoare că mi-ai arătat direcția greșită!

Mă gândesc la… Nu, nu pot să-ți spun la ce mă gândesc!

Aștept, încă, semnul acela!

Citatul favorit azi

Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.

(Emil Cioran)

Fotografia preferată azi:

jose-roosevelt-surrealist-painter-02

(Sursa foto)

Jurnal neinspirațional (3)

Astăzi …mi-e negru. Copacii  cerșindu-și dreptul la goliciune și-au întors crengile grotești spre aleile pustii. Mi-au amintit de moarte și de corbi.

Afară e întuneric. Sunt nălucă vie traversând un oraș al pierzaniei unde îmi urlu înstrăinarea.

În grădină se simte mirosul pământului reavăn, scăldat de ploi mărunte și reci. 

În casă nu am aer, deși ferestrele sunt larg deschise.

În bucătărie, un ceas își duce povara monoton, între două răsuflări: tictac

Sunt îmbrăcată în umbre ale propriilor mele clipe, dispărute….pierdute…irosite.

Ascult acum

Citesc zilele astea scrisori vechi. Citesc iubiri rătăcite și vorbe golite de sensuri.

Meșteresc din nou vise. Ca baloane de săpun pe care le suflu apoi înspre cele patru zări, să se piardă.

Săptămâna viitoare va fi o nouă promisiune încălcată. Voi închide ochii și voi păși nesigură spre etapa următoare din cercul existenței mele.

Am învățat că totul se reduce la 1 și că suntem condamnați la singurătate din clipa în care Cineva ne-a înzestrat cu rațiune.

Sunt recunoscătoare că pot închide ochii pentru a-i deschide dincolo. „Where the wild roses grow”.

Mă gândesc la mâinile tale, desfătându-se-n părul meu, la ochii tăi mângâindu-mi somnul și la ultimele tale cuvinte.

Aștept să iasă serile din așternutul albastru și să-mi devină giulgiu spre înălțare.

Un citat/proverb favorit: 

Fiecare poartă o altă singurătate, toţi umblă cu capul în nori şi nu cred să existe vreo prietenie în această aparentă sociabilitate. Mă gândesc, însă, la ce mi-au folosit toţi oamenii pe care i-am cunoscut, i-am iubit şi i-am urât. Când fac bilanţul în ceasuri de singurătate, înţeleg că n-am iubit pe nimeni niciodată, că iubirile şi prieteniile nu-s nici măcar iluzii, că n-ai fost niciodată decât tu însuţi, singur, bolnav de singur, condamnat şi nefericit.

Emil Cioran în Singurătate şi destin

O fotografie preferată:

singuratatea-si-depresie-copacul-despresiv-pictura-facuta-cu-cafea

(Sursa foto)

Jurnal neinspirațional (2)

Astăzi … totul pare atât de departe. Vreau să te aduc înapoi și mi se pare că tot universul e angajat într-un mare complot. Am obosit…

Afară e frig…Ca, de altfel, de fiecare dată când nu-ți simt brațele în jurul meu. Miroase a toamnă, a frunze moarte și a tăcere.

În grădină, copacii se dezbracă treptat, ca într-un vals lent, cu mișcări ușor lascive. 

În casă nu-mi găsesc locul. De aceea, evadez, sperând că undeva voi găsi urme ale ecoului tău. Mi-e atât de dor încât mă mulțumesc cu orice surogat.

În bucătărie mă izbesc de alte amintiri… te văd pregătind masa, tacticos, cu dragoste, căutând mereu să mă surprinzi.

Sunt îmbrăcată în urme ale parfumului tău preferat.

Ce muzică ascult acum

Ce cărți citesc zilele astea: 

0

Ce mai meșteresc euVISE! Cu fluturi, cu munți, cu ape.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare: nimic! Nu mai fac planuri pentru că nu par să iasă așa cum îmi doresc…

Am învățat că nu poți spune niciodată despre ceva că este „cel mai greu lucru”. Viața se încăpățâneze să-ți arate că mereu se poate ceva ȘI MAI GREU  de atât.

Sunt recunoscătoare că mi-ai lăsat atâtea amintiri cât să pot plânge din când în când. Mi-e teamă că te-aș fi putut uita altfel…

Mă gândesc să închid ochii. Strâns. Poate așa reușesc să te văd.

Aștept un semn. Nu al divinității care are, probabil, privirea întoarsă de la noi. Ci al faptului că nimic din toate câte s-au întâmplat nu a fost în van.

Un citat/proverb favorit: 

„Happiness is like a butterfly: the more you chase it, the more it will elude you. But if you turn your attention to other things, it will come and sit softly on your shoulder.”(Thoreau)

O fotografie preferată:

fluturi.sized_

Fluturi…

Jurnal neispirațional

Astăzi (10 septembrie 2014) îmi adun forțele să scot din sertare imagini vechi, aproape uitate, să le șterg de praf și să le mai privesc odată. Constat că sunt rupte dintr-un film mut ai cărui protagoniști acum nu mai sunt.

Afară miroase a negru în timp ce un corb rotește cu încăpățânare sperând că va prinde și el o bucată de suflet.

În grădină frunzele dansează demente ca ielele, amenințând că-mi vor lua mințile cu ele când vor pleca dincolo. 

În casă e pustiu și, de aceea, e frig.

În bucătărie dau peste ceașca ta de cafea. Goală ca sufletul meu. Încerc să-mi amintesc chipul tău printre aburii în rotocoale. Dar pare atât de demult!

Sunt îmbrăcată cu tricoul tău. E ca și cum m-ai ține încă în brațe și m-ai încălzi cu bătăile inimii tale.

Ce muzică ascult acum…mă doare!

Ce cărți citesc zilele astea: 

0

Ce mai meșteresc eu: gânduri. Pe care să le transform în roman.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare: să te văd. De departe, ca un proscris care nu îndrăznește să-și părăsească pădurea unde se simte în siguranță. Să-ți observ gesturile și să-ți văd surâsul.

Sunt recunoscătoare pentru tot ce ai fost pentru mine și, în egală măsură, pentru ceea ce nu ai fost. Pentru că mi-ai arătat stelele altfel pe un cer altfel. Pentru că m-ai iubit necondiționat. Pentru că m-ai făcut să mă simt atât de frumoasă.

Mă gândesc la prima noastră întâlnire.

Aștept să apună soarele. Mereu am impresia că-ți văd chipul încrustat în crepuscul.

Un citat/proverb favorit: 

„Te iubesc fără să știu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur și simplu, fără complexități sau mândrie; te iubesc pentru că nu știu altă cale…” – Pablo Neruda

O fotografie preferată:

06-de-egusquiza-rogelio-tristan-and-isolde

Tristan și Isolda

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera