Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

(sursa foto)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

Citatul de duminică (14) – Despre educație

„We don’t seem to make how to be healthy and happy a priority in our schools; it’s separate from schools, and for some kids it doesn’t exist at all, but what if we didn’t make it separate? What if we based our education on the practice of being happy and healthy (…) Education is important, but why is being happy and healthy not considered education? I just don’t get it.” ¹

Logan LaPlante (13 ani) în Conferințele TED

Să fii „sănătos și fericit”… E ceva ce nu se învață la școală. Dacă ești ghinionist, nu înveți asta decât foarte târziu și pe cont propriu, după muncă asiduă o viață întreagă. Sau…poate nu înveți niciodată.

Dincolo de utopiile americane pe care le sesizezi la un astfel de discurs TED, te întrebi dacă nu cumva ți-ai născut copilul într-un loc nepotrivit. Dacă nu cumva i-ai luat, chiar de la naștere, dreptul de a fi „sănătos” și „fericit”. Are dreptate puștiul: când îi întrebăm ce vor să fie atunci când vor crește, ne așteptăm să dea un răspuns de adult responsabil. Vrem să-i vedem ceea ce ne imaginăm noi că i-ar face fericiți, eventual să ne trăim visele neîmplinite prin ei. Răspunsurile lor copilărești, sincere și creative ni se par neserioase:

What do you want to be when you grow up?

I want to be…happy! ²

Pretty clever, huh?

Nu ți-a trecut prin minte niciodată un asemenea răspuns, nu?

Dar cât de ușor și iremediabil îi trimitem pe calea total opusă acestei dorințe a lor, în numele a ceea ce numim cu emfază EDUCAȚIE. Facem ceea ce credem pentru ei, dar suntem surzi la dorințele lor, pentru că „noi știm mai bine”, pentru că deținem adevărul absolut.

Este clar că școala tradițională omoară creativitatea! Lucru accentuat de lipsa unei baze materiale care să susțină proiecte și activități practice. Nu știu, însă, nici dacă „homeschooling”- ul „hackschooling”- ul ar fi o variantă potrivită având în vedere mentalitatea și structura societății noastre. Ceea ce este cert, este că educația, în cazul nostru, nu merge într-o direcție bună.

Ce ar fi de făcut?

😦

……………………………………………………………………………………………………….

¹ „Se pare că școala noastră nu face o prioritate din a învăța cum să fii sănătos și fericit; e o chestiune separată de educația din școală, iar pentru unii copii nici măcar nu există aceste concepte. Dar ce a fi dacă nu am separa lucrurile? Ce ar fi dacă ne-am construi sistemul educativ pe practicarea celor două concepte. (…) Educația este importantă, dar de ce „a fi sănătos și fericit” nu face parte din ea? Chiar nu înțeleg.”

² „- Ce-ai vrea să fii când ai să fii mare?

– Aș vrea să fiu…fericit!”