Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: copilărie

Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

Reclame

Ținute cool pentru copilul tău

Nu știu de ce amintirile despre copilăria mea sunt îmbrăcate în gri. Nu fac parte din categoria celor care au avut o copilărie grea și urâtă! Mă gândesc că o fi și din cauza faptului că atunci totul chiar era gri! Clădirile monotone, fabricile preaslăvite, pozele alb-negru… Am o pasiune pentru pozele alb-negru! De aceea, răsfoiesc albumele vechi de câte ori îmi cad în mână (ceea ce face să dureze mult prea mult fiecare curățenie sezonieră! Mă pierd printre amintiri, încercând să le prind pe toate din urmă, numai cât arunc un ochi pe fotografie!)

Fetițe fiind, visam mereu rochii de prințese. Desigur, rochiile de prințese din mintea noastră nu erau nici pe departe ceea ce sunt acum. Nici nu aveam prea multe opțiuni de modele, având în vedere că imaginea lor izvora din poveștile pe care ni le citea tata seara, la lumina lămpii cu gaz. Nu aveam nici prea multe modele reale, căci în magazine găseai hăinuțe unice și făcute în serie, ca un fel de uniformă. Noi ne imaginam rochiile noastre lungi, obligatoriu trebuiau să formeze un cerc atunci când te învârteai în ele, și foarte colorate! Știu că am visat o vreme la o rochie fabuloasă, nu foarte strălucitoare, dar care aveam senzația că mă va face deosebită! N-a fost să fie. Mi-a rămas în minte, însă, o rochiță albă din „pânză topită” pe care o aveam „de bună” la evenimente speciale. Amândouă aveam rochițe la fel, căci mereu părinții ne-au tratat ca și cum ar fi avut gemene. E singura amintire vie despre îmbrăcăminte mea de copil.

M-am plimbat, deunăzi, cu ocazia unei aniversări a finuței noastre. Uneori ți se pare nedrept că vremurile astea nu pot fi adunate și împărțite la doi ca să iasă echitabil fiecare generație. Atât de multe modele, accesorii,lucruri care te ajută să definești personalitatea copilului! Dacă le pui în balanță, copilul din mine devine aproape revoltat. Pe de altă parte, nu poți decât să răsufli ușurat că vremurile au evoluat astfel și că poți să faci cu mai mare ușurință o bucurie unui copil.

Am dat peste niște ținute cool pentru cei mici pe ninina.ro și mi-am găsit rochița cu volănașe care sigur face un cerc laaaarg când te învârți în ea! 🙂 Nu e colorată, e drept, dar între timp gusturile se mai schimbă, mai ales dacă ești tare departe de momentul acela al copilăriei tale.

Cred că fetița Rudia ar fi foarte fericită! 🙂

O fărâmă din copilăria fericită

Dacă mă întrebi care sunt jucăriile preferate ale copilăriei mele, prima care îmi vine în minte este păpușa Doina.

20160808_230458

Cea pe care o țineam în mâna mea dreaptă, este „Amona”, păpușa-eschimos albastră, care i-a dat și numele surorii mele! Nu cu ea am cele mai multe amintiri, deși albastrul acela îmi este foarte proaspăt în minte. Pe cea din dreapta am numit-o Doina. Habar nu am de unde am scos numele ăsta, dar probabil în mintea alambicată a copilului de atunci, era un nume cu rezonanță, pentru că începea cu inițiala numelui meu.

Doina a fost păpușa mea de suflet. Nu că aș fi avut zeci de păpuși pe vremea aceea! Poate de asta eram și atât de legată de ea. Încă, cu adevărat am început să o prețuiesc și să o port nedezlipită de mine, prin clasa a VI-a și chiar a șaptea, vârste la care unele fetițe de acum descoperă, din păcate, viața sexuală. De ce atunci? Pentru că învățaem, la orele de atelier, să cos hăinuțe pentru păpuși! Perdele vechi, fețe de pernă, rochii de-ale mamei sau bunicii, materiale inutile…Toate au devenit surse importante de joacă…serioasă. Apoi am descoperit împletitul și corșetatul. Iar Doina mea avea cele mai frumoae lucrușoare făcute de mâna mea. Verile la bunici erau o veselie, cu o „joacă de-a mama” în care ne întreceam cu situațiile-limită inventate în jurul păpușilor noastre.

Dacă am un regret, este acela că nu am păstrat păpușa mea preferată! S-a pierdut pe undeva printre etapele vieții, succedate cu prea mare repeziciune.

De jucăriile preferate ale copilăriei mele îmi aduc aminte cu drag uneori. Poate pentru că erau unice, poate pentru că nu exista alternativa sau starea materială necesară unei colecții impresionante de jucării. Totuși, nu pot spune că ne-au lipsit vreodată jucăriile. Pentru că și dacă nu le aveam, ni le inventam. Și consider că acesta este farmecul vremurilor noastre de demult.

Dacă privești, în schimb, prezentul, ai impresia că ai locuit undeva într-o altă lume în vremea copilăriei tale. Jucăriile sunt la tot pasul. De orice fel, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Parcă nici așa multe nu sunt prea bune, nu? De câte ori trebuie să aleg ceva pentru aniversarea piticului, sunt în dilemă. desigur, un Lego nu strică niciodată. Am trecut de epoca mașinilor, a roboților, a bakuganilor. Oare ce o mai veni?

Aș vrea să aibă și el o amintire cu jucăriile preferate ale copilăriei lui. Ceva despre care să povestească atunci când i-o veni vremea să povestească. Dar pentru asta, ar trebui să fie ceva inedit, ceva ce să-i rămână în minte, odată cu exclamația de uimire.

Iar peste trei zile trebuie să mă înfățișez cu ceva „wow!” care să-i amintească de magia jocului. Am descoperit acum câteva zile nisipul kinetic.

Nisip curgător? Alternativă foarte inteligentă pentru plastilină și pentru nisipul obișnuit.

Ce cauți, în general la o jucărie? 

  • să stârnească curiozitatea
  • să fie „safe”
  • să dezvolte niște abilități
  • să stârnească creativitatea
  • să aducă voie bună
  • să țină copilul ocupat 😀
  • să fie ușor de manevrat, ușor de curățat, ușor de depozitat

În cazul nisipului kinetic, nu pierzi nimic din distracția pe care ți-o aduce nisipul obișnuit, ba mai primești și ceva în plus. Căci:

Nisipul kinetic este 98% nisip şi 2% magie!

În plus:

  • este refolosibil
  • nu lasă nicio urmă de reziduri
  • este non-toxic
  • devine o jucărie magică în mâinile tale și ale copilului tău
  • se poate dezinfecta!

Iar dacă urmărești videoclipul de prezentare, te gândești că ar fi numai bun de cadou pentru copil. Sau…pentru tine! 😉  Poate e timpul să te întorci puțin în vremea minunată a copilăriei.

Tu ce zici? Care sunt jucăriile preferate ale copilăriei tale?

 

Citatul de duminică (47) – Despre copilărie

„Călca de parcă ar fi vrut să muște pământul. Îi era foame, îi era sete, îi era dor de dealurile ei îmbrăcate în romaniță, de pădurile cu aluni, de izvoarele pitite ce o strigau susurând. Se-ntorcea. Plecase o copilă cu sânii abia mijiți, cu picioarele subțiri și genunchii zdreliți.  Se-ntorcea o femeie-pasăre, ce uitase cum este să-ți întinzi aripile și să zbori. Purta în ochi urmele furtunilor, avea genele zdrențuite și obrajii supți. Nu mai era la fel de frumoasă, semăna cu o stâncă. Nici părul nu i se mai vălurea pe umeri, îl purta tuns scurt, dat după urechi. Vocea în schimb îi rămăsese aceeași.”

Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu

Astăzi m-am retras într-un colț al existenței, acolo unde nu intră nimeni neinvitat, unde pot să mă întorc în timp și pot să fiu cine vreau…M-am învelit cu cerul și am făcut un pact cu soarele: că n-o să-i strepezesc razele, dacă mă lasă și pe mine sub aripa lui.

Mi-am întins cearșaful alb în iarba uscată de soare, adulmecând mirosul copilăriei mele. Zumzet de albine, cântec de greiere… M-au vizitat o furnică și un cosaș, iar un stol de berze au desenat cercuri în alb și negru. În rest, liniște, multă liniște.

20160703_095303

Mi-am închis ochii și mi i-am acoperit cu pălăria de soare, dar e ca și cum am trecut poarta dincolo, pe tărâmul pierdut, spre scăldatul în Trotuș, sprea ulița cu năzdrăvănii, spre câinele care ne-a marcat copilăria, spre primul sărut… Nu am știu că Valea Plângerii are gust! Amar ca pelinul!

Deasupra tuturor lucrurilor care mi se perindă prin minte acum, se înalță bunicii…Bunicii mei dragi, pe care m-aș dori atât de mult să-i mai văd o dată! Să mai pot sta lângă ei cum obișnuiam…să simt din nou mirosul casei unde mi-am petrecut atâtea zile frumoase…Trandafirii bunicii de pe alee, cărarea spre fântână, merii încărcați, zarzărul de-o vârstă cu mine…

Unde ești copilărie? Unde te-ai dus? De ce nu te întorci, măcar o clipă, cu fața spre mine? Nici măcar nu am apucat să-mi iau rămas bun…nici de la tine, nici de la ei…

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

SeptembrieJoi

Oaza pentru fete, cu aventuri de tanara mama

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

cristinalincu.wordpress.com/

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte