Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: comunitate

Eu și frica. Scor final: 1-1

frica-mare-text

 

Poveste

La naștere, Omul a primit vizita ursitoarelor care i-au scrijelit în Prima Carte a Existenței cinci daruri: iubirea, bucuria, tristețea, frica, furia sau dezgustul. Dar Omul nu a înțeles. Le-a prețuit mai mult pe primele două și le-a ascuns pe celelalte, crezând  că așa viața îi va fi mai lină, iar fericirea va fi veșnic invitatul special al casei sale. Dar, vai, cât de mult s-a înșelat Omul! Pentru că celelalte daruri se zbăteau în cutia în care fuseseră închise și-și cereau dreptul la libertate. Omul le-a neglijat strigătele, mascându-le cu bătăi din picior sau cântând tare de tot. Iar într-o zi…

Într-o zi lacătul cutiei a slăbit, iar celelalte daruri au năvălit peste Om, copleșindu-l, cu o putere înmiită, dată tocmai de atâta timp de stagnare într-un loc închis și întunecos.

Suntem suma emoțiilor noastre

Atâta vreme cât ne scapă această realitate, nu vom fi niciodată împăcați cu noi înșine și, prin urmare, nu vom atinge niciodată fericirea. Existența noastră trebuie să se regăsească la intersecția lor, tocmai pentru a ne câștiga echilibrul, esențial pentru o viață fericită. Omul trebuie să înțeleagă două lucruri despre emoții:

  1. au o limită atât de firavă, încât îți este extrem de greu a le deosebi la un moment dat. Adică exact atunci când ai cea mai mare nevoie să o faci. Nu e de cât un pas de la frică la tristețe, de la tristețe la furie, de la iubire la furie… Și da, în general câștigă emoțiile negative, poate pentru că au un efect devastator asupra psihicului nostru. Iar asta se întâmplă pentru că nu știm să le recunoaștem drepturile și să le acceptăm ca parte firească a existenței noastre.
  2. pot deveni foarte ușor stăpânul tău întunecat, coșmarul tău cel mai îngrozitor dintre toate. Fugi de ele, ai senzația că ai scăpat, dar de fapt, la prima intersecție se izbesc de tine cu atâta putere încât te lasă paralizat. Preiau controlul fără ca tu măcar să realizezi asta. Și aduc cu ele alți aliați: stresul, nervozitatea, frustrarea, depresia.

„Frica e blestemul omului”. (Dostoievski)

Sunt om. Deci mi-e frică. Într-un mod natural și logic. Pentru că și frica are logica ei. Eu sunt cea care o pot transforma într-un blestem sau într-un avantaj.

De copil mi-a fost frică de două lucruri: de întuneric și de singurătate. Plângeam când rămâneam singură, deși nu se întâmpla prea des. Iar noaptea, închideam ochii „să nu mai văd” întunericul. 🙂 Odată cu vârsta, am dobândit suficientă înțelepciune încât să te transform pe ambele în prieteni. Acum, noaptea este momentul în care mă simt liberă. Atunci pot scrie despre orice, oricât. E ca în basme: noaptea se ridică un văl și se vede, de fapt, esențialul. Iar momentele de singurătate mă ajută să mă întorc spre mine. Să îmi dau răgaz pentru a mă vedea mai bine, de a mă înțelege mai bine. Acum le caut pe amândouă și mă bucur când am parte de ele.

Cu frica de moarte mă mai lupt încă. Încă nu am înțeles să o accept. Frica de moarte a venit mai târziu, când celelalte două s-au estompat. Nu știu dacă dintr-un soi de lege a compensației sau pur și simplu a apărut ca o urmare firească a evoluției mele.

Celelalte sunt frici… „comune”. Circumstanțiale, le spun eu, pentru că trec odată cu evenimentul care le-a generat. Mi le asum și le trăiesc intens de fiecare dată. Pentru că sunt ale mele: frica de vreun examen, frica de vreo durere, de vreo veste, frica de a nu păți ceva, frica de un cutremur.

Când m-am luat la trântă cu frica.

Două episoade din viața mea mi-au făcut cunoștință cu frica în forma ei naturală, pură, sălbatică. Două episoade care mi-au marcat existența și care m-au făcut să mă schimb radical, în sensul că m-au făcut să-mi dezvolt un sistem de autoapărare eficient. Și nu unul care să anihileze această emoție primară, ci care să mă învețe să mă descurc cu ea.

Ai simțit vreodată că în fața unui eveniment din viața ta rămâi paralizat? Că ți se usucă gâtul, că mâinile îți rămân inerte, că ți se scurge vlaga din tine, iar inima bate atât de tare încât sunt șanse extrem de mari să explodeze cu tot cu piept? Te-ai simțit apoi urmărit de frica asta ca de o umbră? Care te bântuie neîncetat oriunde ai merge, orice ai face? Da, eu asta am simțit. O vreme am umblat cu frica la doi pași în spatele meu. Până am înțeles că trebuie să o invit la o plimbare alături de mine. Să o cunosc mai bine, să o înțeleg, să devenim prieteni. Și am reușit! Nu să scap de frică, așa cum mi se sugera, ci să o accept ca o parte firească din mine.

Mă consider, totuși norocoasă. Mi-ar fi fost mult mai greu să câștig lupta asta cu mine însămi singură. Faptul că trăim într-o comunitate, ne dă șansa de a interacționa, de a comunica, de a împărtăși, de a empatiza. E mult mai simplu atunci când înțelegi că nu ești singura persoană care se luptă cu demonii. E drept, fiecare își duce lupta lui, personalizată, dar faptul că există oameni care înțeleg prin ce treci și pot să-ți fie alături cu un zâmbet, cu o strângere de mână sau cu o vorbă pricepută este o binecuvântare.

În loc de postfață…

Sfaturile multora dintre cei apropiați sunt bine intenționate: Fii puternic! Nu te teme!

Eu zic, dimpotrivă: teme-te! Tocmai așa demonstrezi că ești puternic. Nu altuia, ci ție însuți. Acceptă frica, înțelege-o și vei găsi mai ușor calea de a-i diminua considerabil puterea. E o luptă în care este de preferat ca scorul să rămână egal!

 „Fă lucrul de care te temi cel mai mult și vei controla frica.” – Tom Hopkins

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Această postare este un răspuns la provocarea lansată în proba mea preferată a concursului SuperBlog 2014.

Imaginea este preluată de pe https://lataifascuradu.wordpress.com/2010/06/28/despre-frica/.

Inside out! Emoțiile și sentimentele între real și virtual

Suntem oameni. Suntem un amestec de emoții și sentimente pe care reușim mai mult sau mai puțin să le controlăm. Suntem indivizi cu particularități care ne fac unici și irepetabili. Dar mai suntem și ființe profund sociale. Ne este imposibil să trăim în afara unei comunități. Și dacă, prin absurd, am fi puși într-o asemenea situație, fie am dansa cu lupii, cu care am deveni frați de cruce, fie am începe a vorbi singuri. Nevoia de comunicare este ceea ce avem în comun, motivul pentru care aparținem unei comunitățifie ea reală – în care ne ducem existența fizică – sau una virtuală.

Zilele trecute am citit într-un articol despre măștile pe care le purtăm în lumea virtuală. De faptul că ne ascundem în spatele unui nickname și al unei parole sau chiar în spatele mai multor identități, pentru a „păcăli” pe cei cu care intrăm în contact, pentru a ne ascunde. Se spunea acolo că acest lucru înseamnă fățărnicie, pentru că „anonimatul este pentru mişei” și  „îţi dizolvă credibilitatea”¹. Evident, subiectul suportă nuanțări. Dar nu putem nega că odată cu nașterea sfântului Internet, lucrurile s-au schimbat esențial. Ne place sau nu, existența modernă este împărțită în două lumi: una reală și una virtuală și fiecare alege în care dintre acestea își petrece cea mai mare parte a timpului. Foarte puțini reușesc să păstreze un echilibru și să nu amestece aceste două lumi. Dar în oricare dintre ele, oamenii doresc să fie împreună cu alți oameni. Cu care să discute, cărora să le împărtășească, oameni care să-i aprecieze sau de la care să primească o informație sau un sfat. Așa s-au născut forumurile de discuții, platformele de socializare, grupurile virtuale. Dar de ce le-ai alege pe acestea, în detrimentul formelor corespondente din real? De ce ai alege, de exemplu, un grup suport online pentru alcoolici și nu ai merge la întâlnirile unei asociații? Să vedem:

  • poate ești o fire timidă și cu greu reușești să faci față contactului vizual cu alți oameni
  • poate simți că poți intra și ieși fără să dai socoteală nimănui
  • poate nu vrei să știe și alții de problemele tale; consideri că ești la adăpost așa
  • poate timpul și alte motive nu-ți permit să te deplasezi
  • poate aspectul financiar este esențial

…și câți de alți „poate”.

De ce ți-ai crea un cont pe o platformă de socializare?

  • pentru că poți avea la îndemână cunoscuți cu care să poți comunica mai ușor în funcție de situații (colegi pe care nu i-ai văzut de multă vreme, prieteni plecați peste mări și țări, parteneri de muncă într-o conferință importantă etc.)
  • pentru că poți găsi oameni cu interese comune
  • pentru că-ți poți promova o afacere
  • pentru că își poți face prieteni etc.

Sigur că fiecare își găsește propriile motive, care pot varia.

Ce m-a învățat experiența personală în lumea comunităților virtuale? Că aparține, în esență, tot realității noastre imediate, având în plus unele avantaje. Am făcut cursuri online, am cunoscut oameni cu calități extraordinare, am comunicat cu persoane de la alt capăt al lumii, am descifrat lumea blogosferei, am învățat mai multe despre alții și despre mine. În egală măsură, am găsit răutate, invidie, fățărnicie, dar și căldură, prieteni și oameni dispuși să ajute, dintr-un instinct de umanitate, fără să le pese cine ești de fapt. Problema se pune: unde anume tragem linie? Cum evităm să confundăm lucrurile? Cum evităm să rămânem blocați în spatele monitoarelor, de unde să primim accesul printr-o mișcare de mouse? Cum să transferăm tot ce e bun și frumos, în lumea în care ființăm fizic? Ar fi păcat să limitezi o relație – de orice natură – cu un om drag, la accesul la internet!

În acest sens, soluția este să rămânem oameni, nu măști, nu chipuri într-un avatar sau o fotografie de profil. Să schimbăm răceala device-urilor de ultimă generație, cu căldura unei strângeri de mână sau a unei îmbrățișări. Să schimbăm ideile în fapte și acțiuni, să devenim, din membri ai unor comunități virtuale, prieteni, să comunicăm și dincolo de cuvinte, prin privire, prin gesturi. Să scoatem la iveală ce este mai bun din noi, să ne întoarcem la emoțiile noastre de bază, aducând inside-ul profund al gândurilor și sentimentelor noastre, out, către ceilalți. Astfel, putem fi mai ușor înțeleși și putem trăi armonios cu adevărat într-o comunitate!

123

De fiecare dată când am avut ocazia să cunosc oameni de dincolo de sticlă, am avut o ușoară strângere de inimă. Dacă impresia inițială a fost greșită de o parte sau de alta? Dacă se strecoară vreo urmă de dezamăgire? Dar am constatat că omul „în carne și oase” era același cu cel pe care l-am cunoscut virtual. Iar întâlnirea nu a făcut decât să pecetluaiscă o relație de prietenie care încă durează, în ciuda sutelor de kilometri distanță.

Suntem oameni cu sentimente și emoții…Let your inside out, but also the outside in! Asta înseamnă, până la urmă, comunicare într-o comunitate!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Postarea este o provocare pentru proba numărul 18 din competiția SuperBlog 2014, sponsorizată de Komunomo, o nouă platformă de socializare atipică.

¹Pentru că discuția se îndepărta de subiect, am ales să las aici trimiterea la articolul citat: http://cudi.ro/2014/10/29/despre-pseudo-identitatile-online/.

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte