Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive etichete: aproape literatură

Episodul XIII – „Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu….”

„Dumnezeu umblă pe pământ? Sau doar acolo sus, lângă el, putem să ne așezăm în iarba norilor și să pălăvrăgim despre vieți? Și-ar murdări Dumnezeu picioarele cu urmele lăsate de oameni pe drumurile bătătorite de patimi și păcate?

Dacă te-ai întâlni într-o zi cu Dumnezeu, îmbrăcat în straiele lui vechi, albe, l-ai recunoaște? I-ai cădea la picioare sau ai continua blasfemia, negându-i cerul și apele și lumina și întunericul, mărul și șarpele? I-ai atinge mâinile strigând în gura mare că EL NU EXISTĂ, uitându-te adânc în ochii lui doar ca să te convingi că este ceva dincolo de ei? I-ai cere să despartă mări? Să transforme ape în vin? Să te învie? Să te ajute să te ridici, vindecându-ți aripile? I-ai cere toate astea cu gândul că va rata vreuna din minuni sau poate va întârzia la propria înviere și atunci ai putea să urli că ai avut dreptate?

Spune-mi, dacă într-o zi, chiar ție ți s-ar arăta Dumnezeul pe care îl negi, îl refuzi, îl blestemi, ce ai face? Ai trece mai departe nepăsător? Sau te-ai opri ca să-l iei de guler, reproșându-i toate cărările încâlcite și toate destinațiile la care ai întârziat?

Ți-ai aminti atunci de mine? Ți-ai aminti sărutul uscat și cei treizeci de arginți la cântatul cocoșilor, când te-ai lepădat de trei ori, de trupul meu, de mintea mea, de sufletul meu? L-ai ruga să te ierte pentru visul furat și pentru clipa ucisă cu voie atunci când ți-ai întors spatele? Crezi că Dumnezeu ar avea atunci timp să te audă?

Dacă într-o zi…te-ai întâlni cu Dumnezeu, în drumurile tale zbuciumate, știu sigur că EL te-ar putea ierta. Dar tu?”

Era ultima ei scrisoare. O găsise pe biroul din lemn pe care ea îl adora. Frumos împăturită, cu urma fină a parfumului ei pe hârtia albă, cu scrisul de mână impecabil. O citise detașat la început, negându-și fiecare posibilă tresăltare. Dar o regăsea în spatele fiecărui cuvânt cu litere rotunde, perfecte. Îi ghicea fiecare revoltă, fiecare reproș și fiecare strigăt de ajutor regăsit în pauzele dintre cuvinte.

O împături cu grijă mai mare decât ar fi vrut să arate și o strecură în buzunarul sacoului, fără să aibă idee ce destin îi plănuise deocamdată. Își luă cheile mașinii și ieși pe ușă ca o furtună, ca și cum încerca să scape de o negură care-i îngreuna respirația. Fugea din nou, ca să o uite. Tremura…

…………………………………………………………………………………………

Restul romanului AICI.

Pledoarie pentru prosoapele de hârtie

Deși o pomenea rar, avea un respect profund pentru mama lui. Îl crescuse singură și îl îmbătase cu atâta afectivitate încât când a devenit adult, i-a fost imposibil să regăsească o stare asemănătoare în preajma vreunei alte femei. (De aici răceala și comportamentul ciudat pe care îl afișa în preajma reprezentantelor sexului frumos.) Și-amintea foarte bine unul din lucrurile pe care i le spunea adesea mama lui:

Bărbaţii ar trebui să fie ca batistele igienice: catifelaţi, bine mirositori şi de unică folosinţă”.

Nu înțelesese niciodată ultima parte și tocmai de aceea se mulțumi să creadă că o fi fost vreo ironie de-a mamei, ca atunci când își descărca năduful amintindu-și de tatăl lui. Ce a înțeles, însă, foarte bine, a fost restul vorbelor. Prin urmare, toată viața lui, dl. Mogdan a respectat cu sfințenie tot ce înseamnă aspectele legate de propria imagine și de igienă. Uneori, celor din jur le părea obsedat și chiar agasant cu toată vorbăria despre ce e mai bine pentru sănătatea fizică și mintală.

Pentru cei care îl cunoșteau, dl. Mogdan avea o serie întreagă de ciudățenii. Printre ele se număra o cutiuță de plastic pe care o purta tot timpul în servietă. După o prezentare sau o întâlnire de afaceri, o scotea și dispărea o vreme cu ea. De câteva ori, Scarlet îl urmări cu privirea curioasă. Chiar voia să știe despre ce era vorba, mai ales pentru că nu voia să i se confirme că avea drept colaborator vreun psihopat. Așa că într-o zi profită că erau doar ei doi la masă și când se întoarse cu misterioasa cutie, îl abordă direct:

Ascultă…ce naiba ai în cutia aia?

Dl. Mogdan îi zâmbi ca și cum abia aștepta să îl întrebe cineva acest lucru. Se așeză tacticos la masă, pregătit ca de o prelegere urmată de o demonstrație.

Vedeți, domnișoară Scarlet…trebuie să fim foarte precauți când vine vorba de sănătatea noastrăAveți idee la câte pericole suntem predispuși zilnic?

Scarlet se încruntă a nedumerire. Dl. Mogdan scoase cutiuța pe care scria îngrijit, cu litere de mână: prosop de hârtie. Înăuntru erau câteva fâșii rupte dintr-o rolă de hârtie și împăturite cu grijă.

Studiile recente au arătat cât de neigienice sunt prosoapele clasice, textile sau chiar uscătoarele de mâini. Ar trebui să renunțați și dumneavoastră la ele la birou! Mai bine folosiți prosoape pliate!

Lui Scarlet i se păru că bate câmpii. Dar dl. Mogdan anticipase parcă această reacție și nu-i dădu timp să riposteze.

Salmonella şi E. coliȘtiți deja cât sunt de agresive ambele! Ei bine, cam cu asta ne putem pricopsi dacă nu înțelegem beneficiile prosoapelor de unică folosință! Gândiți-vă! 

Și pentru că nu-i părea încă prea convingător, scoase un articol de ziar împăturit și-i dădu să citească.

E totul trecut aici! E de la Universitatea Westminster! Citiți!

Scarlet parcurse cu destul interes articolul și părea să facă sens. Ce rost are să te mai speli pe mâini dacă pui la loc alți microbi sau germeni?

Reiese de aici o statistică interesantă: uscătoarele cu aer rece favorizează creşterea numărului bacteriilor cu 15%, iar cele cu aer cald cu 25%. 

Exact! De aceea, cele mai indicate sunt produsele de unică folosință. Apoi făcu o pauză, ușor nesigur dacă e momentul pentru abordarea pe care o plănuise de ceva vreme. Mă gândeam…dumneavoastră, domnișoară Scarlet, scrieți atât de frumos…poate vreți să scrieți un articol…Am un client foarte important… dacă sunteți interesată, vă aranjez o întâlnire. Este unul dintre cei mai importanți producători hârtie igienică și de produse de igienă şi curăţenie din țară.

Nu înțeleg! Vrei să scriu un articol despre hârtie igienică??

Evident că nu! Nu emit niciodată cerințe superficiale. Cred că lumea ar trebui să știe cât de nocive sunt uscătoarele de mâini! Și că singura variantă viabilă pentru sănătatea fiecăruia sunt prosoapele de hârtie: usucă mâinile mult mai repede şi previn transferul de germeni. Plus că le poți avea cu tine oricând și oriunde. Sunt la îndemână, nu consumă nici energie și, până la urmă, te scutesc și de zgomotul acela infernal!

Am să mă gândesc…Trebuie să mă documentez

Nu mințea. Subiectul părea interesant și tot era în căutare de altceva pentru săptămâna viitoare. Editorul o scosese din minți la ultima ședință la redacție.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Articolul a fost scris pentru proba a 8a din competiția SuperBlog 2014.

Cadoul. Sau cum să-ți cumperi o clipă de fericire.

Lui Scarlet îi era limpede: nu trebuia să se lasă pradă niciunui sentiment care ar putea-o lega de vreun bărbat. Trebuia să rămână rece și imperturbabilă, altfel, tot ceea ce-și construise în jurul ei avea să se năruiască.

În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur.

Liviu Rebreanu în Ciuleandra

O trăise pe pielea ei de atâtea ori! Indiferent cât de aproape pretind unii că-ți sunt, indiferent cât de mult susțin că te iubesc, mereu apare câte ceva mult mai important chiar atunci când tu ai avea nevoie de ei. Se leapădă de tine ca de o haină de ploaie, pe care cândva au ținut-o aproape de propriul corp. Și o agață într-un cui fără măcar să se uite dacă a rămas în bune condiții, dacă nu cumva și-a pierdut vreo butonieră ori dacă nu s-a rupt în vreo ramură de copac zgâlțâită de vântul puternic.

De aceea, se făcu că nu aude când Adam aruncă promisiunea, ca pe o mănușă destinată să provoace:

– Am să vin negreșit acolo zilele următoare! 

– Nu te mai aud bine…e…zgomot…Și închise telefonul, fără ca el să poată repeta.

Prefera să nu știe că va ajunge acolo. De fapt, prefera să nu vină deloc. Deși nu-l iubea pe Adam, acesta avea darul să o tulbure într-un mod grozav, pentru că insista să-i arate, mai mult sau mai puțin direct, cum ar fi fost dacă…Își repeta că, oricât de nefericit ar fi, el este totuși, un bărbat însurat și nimic nu merită într-atât cât să strice ea această stare de fapt.

Și atunci de ce dracu’ mă duc cu gândul tot acolo? își spuse nervoasă și aproape gesticulă a lehamite, fără să realizeze că merge pe trotuar și că atrage priviri nedumerite asupra ei. Se hotărî să lase deoparte profunzimile. Astăzi avea chef să facă ceva pământesc. Ceva care să o facă să se simtă bine. Să se simtă femeie! Să uite de toate gândurile astea care o frământau. Și tocmai atunci trecu pe lângă un anunț scris mare cu roșu:

Reduceri pantofi damă

 Da! se gândi ea. Uite un lucru pe care nu l-am mai făcut de mult. Un lucru pentru mine. Un moft. Un  capriciu. Dar pentru mine!

Gândul acesta o însuflețise! Intră și-și alese o pereche de pantofi perfecți pentru ea.

_vyr_7591a

Când fac cumpărături, lumea devine mai bună, iar lumea chiar este mai bună, dar apoi încetează să mai fie bună şi trebuie să o iau de la capăt!

Nu era o vorbă în care să creadă neapărat, dar astăzi era o zi cu totul nouă pentru Scarlet. Și avea de gând să profite de ea la maxim!

Poem

Am chemat razele soarelui

să-ți mângâie chipul

iar pe ochii închiși

ți-am așternut

amintiri în petale.

IMG_20140907_113815[1]

 

Am rugat iarba

să-ți sărute tălpile goale

milimetru cu milimetru

secundă cu secundă

iar vântul

să-ți legene gândul

la ceas de crepuscul.

Episodul VII. Noaptea

Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși.
Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina!
De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte.
De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci.
Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui.
„Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.

Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.

 

Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

Zece minute, credSă mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte