Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

(sursa foto)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

Reset. Restart. Renew

Odată cu artificiile de anul nou, se îmbulzesc dorințe, rezoluții, whishlist-uri. Oamenii își iau pixul în mână și se apucă serios de notat: „Voi face asta. Și asta. Dar, neapărat ASTA!” De parcă realizarea dorințelor tale ține de ceasul al doisprezecelea, înainte de bătaia ultimului gong. Atunci și nu mai devreme, nici mai târziu, Doamne ferește!

În realitate, mereu ne punem în minte câte ceva, indiferent de moment. Unele dorințe sunt mai curajoase, altele mai… pământești. Poate așteptăm tot miezul nopții dintre ani ca să le formulăm, dintr-o superstiție ancestrală că atunci e momentul să le lansăm oficial. Dar dacă nu reușim să le atingem, e clar că nu ne-am pus mintea suficient la contribuție ca să îndeplinim ceea ce se regăsește obsesiv în visurile noastre. Căci nici măcar Dumnezeu nu îți bagă în traistă!

So, if you really want something, go and get it yourself!

Mi-am făcut și eu liste. Unele scrise, altele puse la păstrare, ascunse bine de tot în mine pentru când le va veni vremea. Știu sigur că pe unele le voi împlini, iar pe altele le voi pierde pe drum, sufocate de multe alte lucruri „de făcut”, cu prioritate. Nu am rămas niciodată cu dezamăgirea neîmplinirii vreunuia dintre ele, pentru că am luat-o ca pe un fel de amânare. Pentru „altă dată”, care se dovedește un „mâine” etern.

What’s up, 2018!

Ce aș vrea să resetez în 2018? Prioritățile!

Mereu amân lucruri importante, lucruri care m-ar face fericită, de dragul unor sacrificii inutile pe care nimeni nu mi le cere. Și, evident, din acest motiv, nimeni nu le apreciază.

2018 îmi aduce aminte că mai este un pas până la schimbarea prefixului, iar asta vine, în general, cu niște mici dezastre pentru doamne! Te trezești că numeri îngrozită riduri apărute peste noapte, îți măsori locul unde altădată se afla talia, constați că ți-a mai pierit energia. Și te ia o jale existențială mai mult sau mai puțin ustificată. Prin urmare, trebuie să fac ceea ce mă ajută să mă simt bine, împlinită, fericită.

1. Visul portughez. Este una dintre rezoluții pe cale de a deveni realitate. Poate nu așa cum mi-aș fi imaginat, dar cu siguranță experiența va fi la fel de intensă. Tremur numai când mă gândesc că voi ajunge într-un loc pe care l-am considerat mereu un „capăt de lume”, o lume de vis. Unde să-mi resetez gânduri, dorințe, planuri. Prin urmare, aproape că merge bifat acest episod, având în vedere că mai sunt câteva zile până la plecarea în Portugalia.
2. Mi-am tot promis de ceva ani de acum, că voi continua să scriu și că voi aduna gândurile într-un al doilea volum. Poate nu ar fi rău să-mi fac cadou de aniversarea cu schimbare de prefix. În sfârșit!
3. Keeping fit. De ceva vreme am conștientizat că este important să am grijă de mine. Pentru asta am făcut ce m-am priceput mai bine. De la grija pentru ceea ce mănânc, la mișcare. Și mișcare a tot fost, slavă domnului! Nu neapărat cu regularitate, dar diversă și foarte plăcută. Jogging, Zumba, concursuri, gym, drumeții.

De la o vârstă, e din ce în ce mai greu să controlezi evoluția propriului organism cu atâtea modificări hormonale și cu atâtea pofteeeee! De aceea, mănânc adesea cu un ochi la cântar. Poate este cazul să realizez că uneori, nu merge așa, de capul tău. Și că poate îmi lipsește un lucru extrem de important pentru rezultate maxime: organizarea. De aici și nevoia unui Reset serios, sănătos și eficient.

Am auzit de multe ori despre cât de eficient este programul Limitless, iar echipa din Bacău face minuni cu toți cei care se înscriu în sesiunile speciale. Pentru că e gândit altfel decât celelalte programe:

1. Slăbești treptat și sănătos
2. Înveți cum să duci un stil de viață sănătos
3. Dezvolți o condiție fizică mai bună (și de invidiat)

În plus, aud că voia bună e la ea acasă și că DĂ DEPENDENȚĂ!

Uneori trebuie să accepți că faci lucrurile greșit și că ai nevoie de un sprijin, un sfat și câteva explicații convingătoare ca să îți schimbi atitudinea și obieciurile nesănătoase.

Da, asta nu e de lăsat deoparte, mai ales că acum s-a ivit și oportunitatea de a testa un RESET-ON-BOARD. Trei luni de informare, testare și aplicare a unor principii noi. Un reset pentru minte și pentru corp. Ca un fel de renaștere care să te facă de nerecunoscut  chiar și pentru tine, ca să o iei de la capăt, de data asta cu altă mentalitate și cu poftă de viață. Chiar și cu prefixul schimbat!

Wish me luck!

 

Mâncare cu…notificare?

Să vedem dacă vă recunoașteți în vreuna din următoarele ipostaze:

Studiu de caz 1.

14 sau 15 ale lunii – zi de salariu. Toată lumea bună iese la cumpărături, că, deh! banii ăia trebuie cheltuiți pe ceva. Pui în coș una, alta, te mai plimbi printre rafturi, iei salamul preferat, ți-aduci aminte că ai ratat raionul de lactate, apoi te mai întâlnești cu Georgeasca la pâine. Ea îți spune cum s-a apucat de dietă, cum a renunțat la făină, la zahăr, cum merge la sală și ce bine se simte. Apoi, aruncă un ochi critic spre coșul tău plin. „Ah! dar salamul? Nu știi că nu e bun? Știi ce bagă în el?” Dar nu apucă să-ți înșire lista cu toate neregulile culinare în ordine alfabetică, pe care ea însăși le-a învățat în cele două zile de când e la dietă, că îți amintești de ceas: umbli de două ore printre rafturi cu salamul și celelalte bunătăți în coș! E cazul să te grăbești spre casă, ca să nu le pui pe masă la temperatura apropiată de punctul de fierbere!

Studiu de caz 2. 

Ajungi acasă frântă după o alergătură continuă de dimineață. Începi să scoți de prin sacoșe tot felul de lucruri pe care le-ai cumpărat. Te uiți și te minunezi câte au încăput în mașină! Apoi te ia cu călduri cât ar putea să mai indice cardul care dimineață fusese plin. Cauți bonuri, mai faci un calcul, te consolezi cu ideea că oricum îți trebuiau toate alea. Te sună o prietenă cu un pretext oarecare. Conversația se lungește. Arunci un ochi pe masă: salamul! De când o fi stând el acolo? O mai fi bun? Te uiți la ceas și răsufli ușurată, nu ai pierdut mai mult de o oră calculând. Salamul e safe!

Studiu de caz 3. 

Aștepți musafiri. Dar, ca la nuntă, nu vin la ora stabilită, ci se lasă așteptați. Și nici nu se vorbesc să vină toți odată. Așa că faci aperitivele, da’nu pe toate, ca să fie proaspăt tăiate. Lași cașcavalul și salamul într-un colț, să fie la îndemână pentru când or apărea și ceilalți. Dar cum ai cam pierdut noțiunea timpului…să nu se fi stricat! Te uiți la ele, te uiți la ceas, pare că nu au stat prea mult în afara frigiderului. Dar dacă…totuși?

Și câte situații care te iau cu valul și uiți lucruri esențiale, cum ar fi…să bagi salamul în frigider! Da, trăim într-o lume nebună! Totul e pe fugă, toate se învârt în jurul nostru cu tot cu acele de ceasornic.

Învățătura?

Eu nu prea mănânc salam. Dar tocmai am descoperit o treabă ingenioasă la Caroli: Salamul Semenic Extra cu carolimetru termic:

Hai că reclama e foarte convingătpare! Pâinița aia care pare proaspătă și crocantă, plus feliuțele de salam care ies discret de sub…capotă! Ca să nu mai zic că roțile și farurile sunt…mâncabile adorabile!

Dincolo de toate astea, nu m-aș fi gândit că un produs alimentar ar putea să aibă o etichetă inovatoare, cu cadran termosensibil care să-mi arate mie dacă produsul este ținut la temperatura optimă. Eticheta-minune își schimbă culoarea în funcție de temperatura produsului. Dacă uiți de salam și te iei cu vorba, eticheta se îngălbenește (și tu odată cu ea, de teamă că l-ai pierdut!), semn că temperatura este peste limita legală  de 8°C. Dar dacă eticheta este încă verde, mai ai timp să o repezi pe Georgeasca cu dieta ei cu tot sau să te întreții cu prietena la telefon. Salamul e încă în mediul lui, sub 8°C.

Mă gândesc ce o mai fi urmând? Cum ar fi să te anunțe salamul că e în prag de expirare? Sau să-ți sune brânza că nu-i place lăsată descoperită în frigider? Sau să-ți strige oul că mai are puțin și face pui? Asta da #mâncarecunotificare!

Căldură mare să fie, monșer!

Aud că oamenii cu minte din lumea asta au inventat niște treburi serioase, în concordanță cu vremurile de afară: panouri radiante cu infraroșu.

Nu știu dacă nu cumva am uitat să menționez (zilele astea) cât de mult urăsc frigul! Treaba asta cu „minus niște grade” mă face să tremur numai la gândul că-mi pocnește termometrul de fereastră. Dorința de a părăsi incinta locuinței aproape proprietate personală este inexistentă și nu îmi doresc decât să fi păstrat ideea cu sobele alea de pe vremea bunicilor, că tare cald mai era când ne sprijineam spatele de ele iarna!

E drept că nu-mi împărtășește nimeni din familie dorința asta acută de a-mi fi cald. Consortul zice că aproape l-am ucis în câteva nopți. Odată cu câte un lemn pus pe foc la intervale prea mici, într-o cabană care mie mi se părea destul de friguroasă. Altă dată cu centrala dată la capacitate maximă peste noapte, în locuința pe care o împărțim.

Povestea asta mi se trage de pe vremea caloriferelor de fontă din copilărie. Extrem de reci în timpuri de restriște, mă făceau să tremur sub plapumă încotoșmănată mai ceva ca un eschimos, uitându-mă cu jind la ele pentru că păreau să emane frig și nicidecum vreun strop de căldură. Când au apărut centralele de apartament, mi s-au părut o binecuvântare! Acum găsesc motive să le înjur destul de des. Ba o ia razna termostatul și pornește centrala vecinului, în loc să îi dea un ghiont celei din bucătăria noastră. Ba nu vrea să se aprindă flacăra și pace, la fix două zile după ce i-a expirat garanția. Ba se aude un pocnet înfundat undeva de îți vine să stai departe că nu se știe, doamne ferește!

Acum…la lemnele din sobă nu ne putem întoarce și să vrem. Deși unii au încercat, se pare. Păcat de copacii țării! Și așa se duc cam repede.

Și citesc un articol interesant, documentat și convingător despre panourile radiante cu infraroșu, ca alternativă de a-ți încălzi locuința. Deși mi-a sunat a SF inițial, mi-am dat seama că ar putea fi o soluție viabilă, mai ieftină și mai „safe” decât celelalte.

Ce sunt panourile radiante cu infraroșu?

„Sunt panouri electrice, care se folosesc de puterea radiațiilor infraroșii pentru a încălzi. Încălzesc cu prioritate obiectele din cameră, aerul fiind încălzit în mod indirect de obiectele încălzite în prealabil. Acest lucru asigură încalzirea eficientă, uniformă a locuinței, pierderile de căldură reducându-se la minim. Mai mult decât atât, radiațiile infraroșii sunt benefice pentru organism, ajutând la circulația sângelui și neafectând umiditatea din aer.”

Să recapitulăm, ca să văd dacă am înțeles bine.(Iar dacă aveți și alte informații, faceți bine și împărtășiți-le, că nu mă mai prea înțeleg cu încăpățânata asta de centrală pe gaz!)

1. Panourile astea se bagă în priză. Ca orice aparat electric din casă. Deci nu tu țevăraie înșirată pe lângă pereți, pe sub gresie, pe sub parchet. Nu e pericol să pocnească țeava și să te trezești că renovezi tot apartamentul ca să o poți înlocui.
2. Se instalează foarte repede și ușor, nu necesită aprobări și ocupă spațiu mai puțin decât tot sistemul de încălzire clasic.
3. Principiul e simplu: panourile încălzesc pereții și obiectele din casă, care devin un fel de „calorifere” pentru întreg apartamentul. Buun! Calorifere să fie! Căldură să fie!
4. Nu sunt periculoase (a se citi „nu sunt alte bombe cu ceas” pentru locuință). Așadar nu gaz, nu flacără = nu explozii, nu incendii. (Că tot apar cazuri pe la teve!)
5. Consumă aproximativ 2,4 kw/h pentru două camere, adică, zic ei, cam 240 de lei lunar. Asta e mult? După cum zic oamenii în reportaje, pare de bine. Oare la trei camere și o bucătărie cât o fi?
6. Arată ca un obiect de mobilier. Adică le poți personaliza, vosindu-le în culoarea preferată. E drept că în reportajele astea nici nu-ți dădeai seama că oamenii au panouri în casă.
7. Bune și pentru bolile de astm. Hmmm… Asta cum vine? Zice că „nu se creează curenți de aer în locuință”. Deci nu ai particulelor de praf zburând în voie prin casă, ceea ce înseamnă mai puține șanse să dezvolți vreo alergie. Asta sună bine! Copilul are alergie puternică la praf!

Cum toate inovațiile stârnesc controverse și sunt privite cu reticență la început, s-au iscat și diverse discuții pe marginea subiectului. Unii spun că radiațiile sunt nocive și punct. Alții spun că radiațiile sunt de mai multe feluri și că astea sigur nu sunt rele. Drept argument, au folosit studii medicale:

sursa: http://sunlike.ro/radiatia-infrarosie-si-sanatatea/

Eu zic că merită studiat, anaizat și uat în considerare ca alternativă. Nu de alta, dar tocmai ce am auzit o poveste de groază cu o centrală explodată tocai după revizia tehnică făcută „ca la carte”. Aș prefera niște radiații!

Citatul de duminică (58) – Despre vârste

„Nu deplâng nimic pe lume decât că în tinereţe n-am ştiut că sunt tânăr.”

 Iovan Ducici

La începuturi, bătrânețea pare atât de îndepărtată încât nu te gândești că vei ajunge acolo vreodată. Ești preocupat să muncești, să agonisești, să suferi, să te consumi, să irosești minute prețioase și mai puțin să surprinzi esența a ceea ce înseamnă să trăiești. Îți parcurgi fiecare etapă fără să realizezi că te apropii de momentul acela când începuturile sunt cele care par îndepărate și atunci regreți și să speri că drumul tău mai are încă o distanță suficient de lungă de parcurs.

Sunt mereu lucruri pe care le amânăm în viața aceasta, găsind scuze, care mai de care mai ridicole și mai nejustificate. Cel mai adesea invocăm aspectul material. Ne zbatem să agonisim pentru „când ne va trebui” și nu înțelegem că ne trebuie, de fapt, ACUM. Ar trebui să ne oprim din goana nebună și să ne întrebăm mai des pe noi înșine:

• Sunt fericit? 
• Am făcut în viața aceasta ceea ce mi-am dorit să fac? 
• Ce am ratat?
• Ce aș alege să fac dacă aș afla că „mâinele” nu este atât de departe cum credeam? 

Nu mi-am făcut niciodată planuri prea mărețe. Poate de teamă că nu voi ajunge să le împlinesc. Mi-am construit viața calculat, am pășit cu reticență numai după ce am fost sigură că nu calc pe nisipuri mișcătoare. Dar la un moment dat experiențele și oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului m-au făcut să înțeleg că viața oferă rar „a doua șansă” și că visurile au termen de expirare uneori. Așa că ar fi mai bine să le urmez până când nu va fi prea târziu.

5 lucruri de făcut până la 60 de ani

Vreau să cred că 60 de ani nu e un prag, nu reprezintă o limită, ci doar un moment de răscruce sau un moment al bilanțurilor: ce am făcut și ce a mai rămas de făcut pe mai departe.

Mai vreau să cred că până la 60 de ani voi reuși să-mi îndeplinesc cinci visuri îndrăznețe. Nu absurde, nu imposibile, doar îndrăznețe:

1. Să scriu a doua și poate a treia carte. Ultima dintre ele aș vrea să fie romanul care zace prin sertare de ceva vreme, cu filele împrăștiate ca gândurile mele. Cărți scrise, ca și prima, nu pentru alții, ci pentru mine. Pentru linitea sufletului meu și pentru bucuria de a vedea gânduri și experiențe și visuri (în)tipărite pe hârtie.
2. Să ajung în Portugalia. Și poate și în Spania, dacă nu îndrăznesc prea mult să visez. Am călătorit destul de mult pentru așteptările mele, dar mereu va rămâne dorința de a vedea și alte locuri, de a-mi bucura ochii și inima cu frumuseți și minuni ale lumii ăsteia.
3. Să înot lângă delfini. Poate așa îmi voi învinge teama de apă. Mi se pare încântător să dansezi în apele mării lângă niște ființe atât de pure și de fascinante.
4. Să am o căsuță. Pentru unii poate părea un moft, dar pentru mine înseamnă oaza de liniște. Să fie locul unde mă pot retrage ori de câte ori mi se pare că viața devine obositoare sau dureroasă, când oamenii îmi par…inumani, când timpul se luptă să-mi demonstreze că nu-l pot învinge. Să pot sta la fereastra care dă spre grădină, cu o carte alături și un pahar cu sirop de fructe care să-mi amintească de gustul copilăriei și de mirosul proaspăt al grădinii bunicilor. Să-mi pot depăna amintiri și experiențe care au construit cei 60 de ani treaptă cu treaptă.
5. Să fac suficient de multe lucruri mărunte care să-mi aducă clipe de fericire și să-mi facă viața frumoasă. În fiecare an. Sau poate în fiecare lună. Sau de fiecare dată când am ocazia. Tocmai pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă la celălalt capăt spre care te îndrepți. Să râd, să iubesc, să cânt, să dansez, să plâng, să râd din nou…

Iar la 60 de ani să-mi aștern pe hârtie alte 5 lucruri mărețe de făcut mai departe.

Acasă e acolo unde…

„Şi-ai vrea să fii acolo unde,
Cineva mereu te-aşteaptă unde,
Ploile mărunte spală toamnă după toamnă – praful de pe străzi,
Unde ochii care nu se văd, nu se uită,
Unde dimineţi lumea se salută,
şi vezi zâmbete nu doar în fotografii…”

(Carla’s Dream – Unde)

O vreme, acasă a însemnat apartamentul micuț în care am crescut, locul cald și confortabil unde existența mea curgea în mod firesc, alături de figura familiară a părinților și a surorii mele. Este straniu cum acest cuvânt îți dă senzația de apartenență! Este locul tău, unde te întorci zilnic, indiferent pe unde te poartă cărările. Mai târziu, acasă nu mai părea la fel de interesant ca locul unde ne petreceam vacanțele de vară, mult prea scurte pentru câte aveam de trăit acolo! Mintea noastră era ușor bulversată când trebuia să ne întoarcem, pentru că dacă ar fi trebuit să alegem…acasă ar fi însemnat cu siguranță camera din casa bunicilor, unde se întâmplau mereu lucruri vesele și interesante.

Apoi am ales să plec departe. Iar acasă însemna evadarea pe care mi-o permiteam de câteva ori pe an, timp în care căutam cu înfrigurare aceeași căldură ca la începuturile existenței. Acasă era mama care se bucura să mă vadă, era tata care încerca să îmi facă pe plac, era sora cu care povesteam până târziu în noapte.

Odată cu trecerea timpului, acasă a devenit locul unde a reînceput totul. Locul unde mi-am construit un cămin și în care mi-am găsit liniștea și confortul. Abia aici am regăsit sentimentul din copilărie, dar transpus într-o ipostază nouă, la fel de plăcută, redefinit de noile coordonate ale existenței mele. Aici aștept să mă întorc după o zi istovitoare, aici râd sau plâng, aici este spațiul intim care mă definește, de la felul în care l-am decorat, până la miresmele alese pentru a-l păstra mereu proaspăt.

Îți spun cine sunt, iar apoi îmi spui cine ești!

Mi-a plăcut mereu jocul de-a provocarea! Mi se pare o modalitate extraordinară de a scoate la iveală lucruri despre care nu ești conștient tu însuți/însăți.

Stona.ro a aruncat mănușa! S-a înfățișat în haine noi – cu un website proaspăt lansat – și a dezvăluit că:

• este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală;
• are cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România;
• depozitul are peste 500 de modele de piatră naturală (marmură, granit, travertin, calcar și onix);
•  a lansat recent magazinul său online;
• organizează Zilele Porților Deschise, cu Lorand Soares Szasz în rolul principal, dispus să împărtășească din experiența legată de cum îți poți dezvolta afacerea;
• lansează invitații la acest eveniment.

 

  Apoi și-a arătat curiozitatea: acum spune-mi despre tine!

„Cum îți place să-ți petreci timpul acasă?”

Oh! Acasă? Timpul pare mult prea scurt când sunt acasă și mereu par să apară alte lucruri de făcut. Dar dacă aș putea să fac mereu numai ceea ce îmi doresc…

Mi-ar plăcea ca acasă să vin special pentru a mă relaxa. Nu înțeleg uneori de ce trebuie să pleci în concediu ca să te odihnești, să-ți încarci bateriile, având în vedere că, invariabil, ajungi și mai obosit înapoi. Tocmai acasă este locul unde ar trebui să ne fie cel mai bine, să ne reconfigurăm prioritățile.

Acasă e locul unde îmi place să scriu! Asta aș face toată ziua! În colțul meu special, cu muzica în surdină, cu laptopul în față, dar și cu un creion și o foaie albă la îndemână.

Acasă e locul perfect pentru un film bun, singur, cu familia sau cu prietenii. Nimic zgomotos, nimic exploziv. Doar bucuria de a fi alături de oameni frumoși și de a te simți bine.

Iubesc acest acasă! E un loc special unde pot ieși pentru o gură de aer proaspăt și unde găsesc mereu o portiță (o culoare, un miros, o persoană) care să mă ducă, involuntar, în căutarea timpului pierdut.

Te prinzi în joc? Ce înseamnă pentru tine acasă?

Ținute cool pentru copilul tău

Nu știu de ce amintirile despre copilăria mea sunt îmbrăcate în gri. Nu fac parte din categoria celor care au avut o copilărie grea și urâtă! Mă gândesc că o fi și din cauza faptului că atunci totul chiar era gri! Clădirile monotone, fabricile preaslăvite, pozele alb-negru… Am o pasiune pentru pozele alb-negru! De aceea, răsfoiesc albumele vechi de câte ori îmi cad în mână (ceea ce face să dureze mult prea mult fiecare curățenie sezonieră! Mă pierd printre amintiri, încercând să le prind pe toate din urmă, numai cât arunc un ochi pe fotografie!)

Fetițe fiind, visam mereu rochii de prințese. Desigur, rochiile de prințese din mintea noastră nu erau nici pe departe ceea ce sunt acum. Nici nu aveam prea multe opțiuni de modele, având în vedere că imaginea lor izvora din poveștile pe care ni le citea tata seara, la lumina lămpii cu gaz. Nu aveam nici prea multe modele reale, căci în magazine găseai hăinuțe unice și făcute în serie, ca un fel de uniformă. Noi ne imaginam rochiile noastre lungi, obligatoriu trebuiau să formeze un cerc atunci când te învârteai în ele, și foarte colorate! Știu că am visat o vreme la o rochie fabuloasă, nu foarte strălucitoare, dar care aveam senzația că mă va face deosebită! N-a fost să fie. Mi-a rămas în minte, însă, o rochiță albă din „pânză topită” pe care o aveam „de bună” la evenimente speciale. Amândouă aveam rochițe la fel, căci mereu părinții ne-au tratat ca și cum ar fi avut gemene. E singura amintire vie despre îmbrăcăminte mea de copil.

M-am plimbat, deunăzi, cu ocazia unei aniversări a finuței noastre. Uneori ți se pare nedrept că vremurile astea nu pot fi adunate și împărțite la doi ca să iasă echitabil fiecare generație. Atât de multe modele, accesorii,lucruri care te ajută să definești personalitatea copilului! Dacă le pui în balanță, copilul din mine devine aproape revoltat. Pe de altă parte, nu poți decât să răsufli ușurat că vremurile au evoluat astfel și că poți să faci cu mai mare ușurință o bucurie unui copil.

Am dat peste niște ținute cool pentru cei mici pe ninina.ro și mi-am găsit rochița cu volănașe care sigur face un cerc laaaarg când te învârți în ea! 🙂 Nu e colorată, e drept, dar între timp gusturile se mai schimbă, mai ales dacă ești tare departe de momentul acela al copilăriei tale.

Cred că fetița Rudia ar fi foarte fericită! 🙂

Mă prind Zorile la mare!

Inevitabil, lumea asociază vara cu ideea de mare. Nu se poate să treacă o vară fără să simți briza mării în zori(le) de zi, fără să stai la soare până (crezi că) te saturi, fără să privești un răsărit sau un asfințit oglindindu-se în apele unduite ale mării. Toate astea sunt lucruri fără de care marea nu și-ar avea farmecul și de care ți-e dor în fiecare an, imediat după ce ai plecat de lângă ea.

Faci planuri încă din toiul iernii: unde să mergi, cu cine, cât să stai, cât îți permiți să plătești. Apoi numeri zilele sau le tai nerăbdător pe fila de calendar, tropăind de bucurie că se apropie momentul.

Ce iei cu tine, neapărat, la mare? 

Bagajul pentru vacanța la mare este clasic. Fără fițe. Ce-ți trebuie mai mult decât esențialul ca să te simți bine?

• Nelipsitul costum de baie, adaptat gusturilor tale, numai bun să te mângâie valurile și soarele:

• Șezlongul preferat, în care să te relaxezi în fiecare dimineață, fie savurând ceașca de cafea, fie citind cartea preferată.

• Pălăria și ochelarii de soare – accesorii nelipsite pe plajă.

• Șlapii care se vor umple de nisip…

• Umbrela minunată…

Pare suficient, nu? În rest liniște, soare, adieri de vânt.

What makes the difference?

Nu mi-a plăcut niciodată să mă compar cu alții. Nu faci un lucru într-un anumit fel doar pentru că trebuie sau pentru că „așa se face”. De aceea, prefer libertatea la mare, în locul plajelor amenajate, a hotelurilor cu „facilități”, a șezlongurilor plătite. Aș vrea să mă prindă Zorile la mare într-un cort.

Poate la Sandalandala, că tot am auzit că e cel mai cool loc de camping din Vama Veche! Și poate cu niște prieteni, care să înțeleagă că a merge la mare nu înseamnă că cauți servicii „All inclusive”, nu înseamnă să mânânci și să bei cât încape și încă pe deasupra, nu înseamnă să te lași pradă viciilor de orice fel, numai pentru a te amăgi cu un strop de fericire. A merge la mare înseamnă să guști libertatea, liniștea și frumusețea naturii, așa cum este ea.

Ceva ce nu las niciodată acasă, oriunde plec? Pantofii sport! Mai ales în vacanțele la mare!

Cel mai bine poți simți natura mișcându-te! Dimineața, pe malul mării, cu soarele abia mijind somnoros, cu nările larg deschise ca să pătrundă în ele prospețime și răcoare, luându-te la întrecere cu valurile și cu pescărușii.

Ar trebui să încerci! Și exercițiul de mișcare, și pantofii sport! Unde mai pui că mai este timp încă să devii client zorilestore.ro și să ai șanse la tragerea la sorți care te trimite într-un weekwnd direct la mare, la Sandalandala, cu tot ci mic dejun. Nu singur, cu câțiva prieteni.

N-ai vrea să te prindă și pe tine zorile la mare? 😉

………………………………………………………………………………….

Sursa foto: pixabay.com

 

Cum să câștigi pariul cu viața

M-am trezit într-o zi cu o durere de spate. Din aceea care îți taie răsuflarea, dându-ți senzația că s-a rupt ceva iremediabil înăuntru. Nu voiam decât să zac, pentru că durerea aia mă anihila complet. Cu văicărelile de rigoare și cu dorința „să treacă o dată!” am supraviețuit momentului, pe care l-am și uitat imediat ce s-a încheiat episodul dureros. Dar mă gândesc uneori…ce or fi simțind cei care nu-și revin? Cei care sunt forțați de împrejurări să o ducă-n spate tot restul vieții. Dar cei pe care viața i-a invitat la o luptă nedreaptă, în care și-au pierdut o mână, un picior, vederea..? Gândurile astea mă fac să mă scutur ca dintr-un coșmar și să mă bucur, egoist, că nu mi s-a întâmplat mie.

Trei categorii de persoane cu dizabilități

Deși în ultimii ani vreau să cred că am evoluat cu privirea la felul de a privi un om cu dizabilități, încă mai avem de lucru când e vorba de integrarea lor, firească, într-o societate care se respectă. Și asta pentru că tindem să generalizăm, uitând că sunt diverse tipuri de persoane cu dizabilități:

1. Cei care renunță. Cărora li se pare că totul este o mare nedreptate – și poate că este! – și care nu mai au răbdare să caute soluții pentru a fenta destinul. Sunt oameni care se sting încet încet, poate și pentru că în jurul lor nu găsesc sprijinul necesar.
2. Cei care profită. Din plin! Cu nesimțire! Făcând din dizabilitatea lor un recital zilnic cu spectatori, care oripilează nu prin faptul că sunt persoane cu dizabilități, ci pentru că se comportă ca și cum e o slăbiciune care trebuie „răsplătită”.
3. Cei care se ridică deasupra! Deasupra dizabilității, deasupra tuturor oamenilor mai „norocoși”, deasupra vieții înseși! Oamenii ăștia știu ce vor și nu precupețesc nicio secundă din viața lor, pe care și-o adaptează nevoilor proprii, și nu invers!

Sportivi Paralimpici

Când viața pare că le-a dat o palmă, unii oameni găsesc resursele suficiente să se ridice de fiecare dată. Semeți, curajoși, de ca și cum nu mai au nimic de pierdut.

Știați că avem 11 sportivi români care participă la Jocurile Paralimpice de la Rio în perioada 7-8 septembrie 2016? 

Eu nu am știut! Nu știu dacă sunt mulți sau puțini – cert este că e un număr record de sportivi pentru România la Jocurile Paralimpice! Am citit apoi câteva lucruri despre ei, despre adevărații învingători, și despre responsabilitatea socială. Oamenii aceștia reprezintă o țară, ne reprezintă pe noi și se antrenează pentru a o face așa cum se cuvine. Sunt oameni care și-au propus să câștige pariul cu viața, indiferent câtă muncă și câte sacrificii trebuie să facă.

Cum încurajăm pe adevărații învingători?

Unii o fac de acasă, cu mâinile încleștate și cu inimile bătând în fiecare secundă a evoluției lor. Alții sunt acolo, susținându-i, antrenându-i, oferindu-le sprijin. Uneori, sunt oameni care au puterea de a-i spriini altfel: „Olympus susține pentru a doua oară consecutiv sportivii care vor participa la Jocurile Paralimpice de la Rio și va direcționa către Comitetul Paralimpic 50 de bani pentru fiecare sticlă promoțională de lapte de consum Olympus cumpărată”. Indiferent cum o facem, este esențial să știe că toți cei de acasă sunt cu gândul la ei și că-și doresc să atingă acolo succesul! Și nu pentru că sunt persoane cu dizabilități, ci pentru că sunt români, care luptă pentru o medalie olimpică, reprezentându-ne țara.

Un mesaj de susținere

M-am tot gândit ce le-aș spune dacă aș avea ocazia… Aș striga cât aș putea de tare „Hai România!” Uneori, strigătul ăsta își dă aripi, te face să te simți susținut, iubit, apreciat. Iar senzația face mai mult chiar decât o medalie. Pentru că ei sunt oricum niște învingători! Poate nu în acest concurs, dar cu siguranță sunt adevărații învingători în bătălia cu viața!

Ai un mesaj de susținere pentru sportivii care vor participa la Jocurile Paralimpice de la Rio?

 

Când îți pasă de clienții tăi – #suportclientinonstop de la Flanco

Cel mai neplăcut lucru este să fii pus să aștepți, când lucrul respectiv se poate rezolva în câteva minute. De câte ori nu vi s-a întâmplat să sunați la vreun call-center cu o problemă și să vi se facă lehamite înainte de a auzi vocea suavă spunând „Bună ziua”, la celălalt capăt al firului?

Din gama „AȘA NU, MULȚUMESC!”

Se întâmplă un pocinog și e musai de rezolvat A.S.A.P, căci altfel… „arde”. Pui mâna pe telefon și apelezi numărul de „Serviciu clienți”, plin de speranță. Treci cu bine de etapa „Pentru limba română apasă tasta 1 etc.” și speri că vei vorbi, românește, cu cineva care să te scoată din belea. Nope, not yet! Că vine mai întâi un text publicitar, care te învață cât de bine vine respectiva firmă în întâmpinarea clientului, câte beneficii poți avea și alte bla-bla-uri care pe tine nu te intereează. Desigur, dacă ești un connaiseur, știi deja drumul, așa că treci pe lângă gazdă direct în living, și apeși pe tasta pe care știi că trebuie să apeși, înainte să ți se ceară. Dacă ești nou în schemă, asculți cuminte toată vorbăria și speri să ajungi la rezultat până nu ieși la pensie. După ce ți s-a adus la cunoștință toată tărășenia, urmează lista: dacă vrei faci aia, apeși o tastă, dacă vrei să faci ailaltă, apeși alta și tot așa. Niciodată nu ajungi la un operator, așa, direct! Ți se aduce la cunoștință că apelul va fi înregistrat, dar, supriză, niciun operator nu pare disponibil! Și pac! melodia! pe repeat, ca să te apuce spumele și mai tare! Și, evident, după câteva minute bune în care ți se înroșește urechea de ascultat, se închide telefonul: „Vă rugăm, reveniți!” Serios??? ¹

De aceea, prefer să nu vorbesc cu niciun robot! Pune, domnule, un om, doi, zece, să răspundă la telefon, ca să îl pot întreba, punctual, ce mă doare pe mine.

#suportclientinonstop de la Flanco: promptitudine pentru clientul tău

Este prima dată când aud că o companie este preocupată de îmbunătățirea – declarată!– a serviciului cu clienții. Flanco a lansat un serviciu de asistență telefonică – SUPORT CLIENȚI NON-STOP – având ca obiectiv principal ușurarea comunicării cu clienții. Serviciul funcționează 24/7 și pretinde că „un operator va fi mereu disponibil să te ajute cu informațiile de care ai nevoie.”Mai mult decât atât, Flanco își propune ca niciunul dintre clienții săi să nu aștepte mai mult de 40 de secunde până îi va fi preluat apelul de către un operator. Să vezi și să nu crezi!

Am testat și eu viteza de reacție a celor de la #Flanco, mai ales că sunt în căutări, având în vedere tot nu am reușit să-mi iau, încă, telefonul mobil. O primă filmare s-a pierdut în eter, drept urmare a trebuit să reiau procedura.

Iată rezultatul:

 Rezultatul testului:

• în loc de sunetul clasic al telefonului sau o melodie enervantă, intră un robot care te lămurește unde ai sunat și ce opțiuni de contact mai ai;
• robotul vorbește 26 de secunde – timp rezonabil de reacție, spun eu;
• operatorul a răspuns în 30 de secunde de la inițierea apelului, ceea ce mi se pare foarte repede;
• ținem cont că astăzi era zi de sărbătoare, dar nu și la Flanco  😀 ;
• #suportclentinonstop s-a încadrat în limita autoimpusă de 40 de secunde;
• operatorul are răspusurile la el, ba chiar anticipează ce vrea clientul să întrebe, deși acesta nu a formulat până la capăt întrebarea.

Mi se pare foarte important să acorzi interes maxim clienților tăi! Prin urmare, apreciez sincer strădania celor de la Flanco de a-și îmbunătăți relația cu clienții prin introducerea unui serviciu eficient.

…………………………………………………………………………………

¹ Informațiile fac parte din categoria „Povestiri adevărate” și se referă la experiența personală cu un furnizor de servicii pentru telefonie mobilă.

O fărâmă din copilăria fericită

Dacă mă întrebi care sunt jucăriile preferate ale copilăriei mele, prima care îmi vine în minte este păpușa Doina.

Cea pe care o țineam în mâna mea dreaptă, este „Amona”, păpușa-eschimos albastră, care i-a dat și numele surorii mele! Nu cu ea am cele mai multe amintiri, deși albastrul acela îmi este foarte proaspăt în minte. Pe cea din dreapta am numit-o Doina. Habar nu am de unde am scos numele ăsta, dar probabil în mintea alambicată a copilului de atunci, era un nume cu rezonanță, pentru că începea cu inițiala numelui meu.

Doina a fost păpușa mea de suflet. Nu că aș fi avut zeci de păpuși pe vremea aceea! Poate de asta eram și atât de legată de ea. Încă, cu adevărat am început să o prețuiesc și să o port nedezlipită de mine, prin clasa a VI-a și chiar a șaptea, vârste la care unele fetițe de acum descoperă, din păcate, viața sexuală. De ce atunci? Pentru că învățaem, la orele de atelier, să cos hăinuțe pentru păpuși! Perdele vechi, fețe de pernă, rochii de-ale mamei sau bunicii, materiale inutile…Toate au devenit surse importante de joacă…serioasă. Apoi am descoperit împletitul și corșetatul. Iar Doina mea avea cele mai frumoae lucrușoare făcute de mâna mea. Verile la bunici erau o veselie, cu o „joacă de-a mama” în care ne întreceam cu situațiile-limită inventate în jurul păpușilor noastre.

Dacă am un regret, este acela că nu am păstrat păpușa mea preferată! S-a pierdut pe undeva printre etapele vieții, succedate cu prea mare repeziciune.

De jucăriile preferate ale copilăriei mele îmi aduc aminte cu drag uneori. Poate pentru că erau unice, poate pentru că nu exista alternativa sau starea materială necesară unei colecții impresionante de jucării. Totuși, nu pot spune că ne-au lipsit vreodată jucăriile. Pentru că și dacă nu le aveam, ni le inventam. Și consider că acesta este farmecul vremurilor noastre de demult.

Dacă privești, în schimb, prezentul, ai impresia că ai locuit undeva într-o altă lume în vremea copilăriei tale. Jucăriile sunt la tot pasul. De orice fel, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Parcă nici așa multe nu sunt prea bune, nu? De câte ori trebuie să aleg ceva pentru aniversarea piticului, sunt în dilemă. desigur, un Lego nu strică niciodată. Am trecut de epoca mașinilor, a roboților, a bakuganilor. Oare ce o mai veni?

Aș vrea să aibă și el o amintire cu jucăriile preferate ale copilăriei lui. Ceva despre care să povestească atunci când i-o veni vremea să povestească. Dar pentru asta, ar trebui să fie ceva inedit, ceva ce să-i rămână în minte, odată cu exclamația de uimire.

Iar peste trei zile trebuie să mă înfățișez cu ceva „wow!” care să-i amintească de magia jocului. Am descoperit acum câteva zile nisipul kinetic.

Nisip curgător? Alternativă foarte inteligentă pentru plastilină și pentru nisipul obișnuit.

Ce cauți, în general la o jucărie? 

• să stârnească curiozitatea
• să fie „safe”
• să dezvolte niște abilități
• să stârnească creativitatea
• să aducă voie bună
• să țină copilul ocupat 😀
• să fie ușor de manevrat, ușor de curățat, ușor de depozitat

În cazul nisipului kinetic, nu pierzi nimic din distracția pe care ți-o aduce nisipul obișnuit, ba mai primești și ceva în plus. Căci:

Nisipul kinetic este 98% nisip şi 2% magie!

În plus:

• este refolosibil
• nu lasă nicio urmă de reziduri
• este non-toxic
• devine o jucărie magică în mâinile tale și ale copilului tău
• se poate dezinfecta!

Iar dacă urmărești videoclipul de prezentare, te gândești că ar fi numai bun de cadou pentru copil. Sau…pentru tine! 😉  Poate e timpul să te întorci puțin în vremea minunată a copilăriei.

Tu ce zici? Care sunt jucăriile preferate ale copilăriei tale?

 

Despre femei, pe bune!

(sursa foto)

E plină lumea asta virtuală de ode autoproclamate, din care reiese cât e de femeie femeia și cum s-ar duce naibii universul fără dânsa. Ba mai mult decât atât, stimabilele s-au reunit într-o mișcare a feministelor, în care susțin principii conform cărora femeia este așa și pe dincolo, că e emancipată, că are drepturi, că e egală cu bărbatul și alte minunății în care nici ele însele nu cred cu adevărat. Susțin că femeia e cea mai importantă, că doar ea face și aia, și ailaltă:

• naște copii, deci îi trebuie o statuie 
• este „gâtul” care susține bărbatul, adicătelea, capul!
• stă pitită în spatele oricărui bărbat de succes
• muncește dublu – și la lucru și acasă
• e de trei ori femeie (cu argumentele de rigoare)

Și or mai fi și altele, dar cred că am surprins esența.

Pe de altă parte, vin și ei, bărbații, cu ale lor. În timp ce femeile se consideră perfecte și „deasupra”, ei caută femeia perfectă:

• să aibă dimensiuni ideale, care să se conserve așa la infinit
• să arate bine rău!
• să știe să le facă pe toate, dar nu cumva să se arate superioare lor
• să stea cuminți acasă, fără să pună, Doamne ferește, vreo întrebare sau să emită o pretenție
• să facă copii, neapărat frumoși, și să se îngrijească de educația lor.

Și uite așa, femeia devine un mit. Pentru unii este eterna enigmă, pentru alții e fata Morgana. Pe unii îi scoate din minți, celorlalți le fură mințile și îi lasă neoameni. 

Dragilor!

Dincolo de imaginile din reviste sau de mituri inventate încontinuu de alții, femeia nu este altceva decât ceea ce a vrut Creatorul ei să fie: femeie. Fără generalizări răutăcioase și fără ridicări inutile (sau chiar ridicole) în slăvi.

Am găsit întrebarea: ce înseamă femeia pe bune?

Pe bune?

Să vedem. A fi pe bune, înseamnă a fi natural, original și unic. A fi pe bune înseamnă „să fii cum ți-e firea” și să „te porți cum ți-e portul”. Să fii tu însăți, să-ți asumi imperfecțiunile și să-ți respecți stilul și personalitatea. Înseamnă să-ți cauți bine locul, să-i faci cinste și să evoluezi când momentul devine prielnic. Să fii femeie pe bune, înseamnă să fii soție pe bune, să fii mamă pe bune, să nu uiți să rămâi fiică pe bune și apoi să-ți asumi la fel de „pe bune” toate celelalte roluri cu care te provoacă propria existență.

A fi femeie pe bune înseamnă să nu mai cauți povești născocite și să nu mai asculți sfaturi chinuite de la alții sau altele, ci să-ți cauți singură propria identitate, pe care nu trebuie apoi neapărat să o afișezi ca pe un trofeu. Înseamnă să fii femeie și atât. plângi dacă e de plâns, să muți munții din loc, dacă nevoia o cere, să fii blângă când e cazul, aspră când se impune. Să-ți păstrezi feminitatea chiar și atunci (sau mai ales atunci) când trebuie să fii „bărbată”. E suficient de…pe bune!

 

Cum să te menții în formă

Că sunt un om căruia îi place mișcarea, m-am lăudat deja! Și asta vine de hăt! departe, tocmai din copilărie, când tata ne repeta zilnic că sportul este esențial pentru o viață sănătoasă. Și vorbele astea s-au lipit bine de tot în mintea noastră, iar când am dat peste cel mai bun profesor de sport din lumea asta, domnul Florescu, vorbele aveau să devină lege. Așa se explică faptul că acum, trecută ușor de pragul primei tinereți, mi-am făcut un obicei din a alerga. Nu pentru performanță, nu ca un profesionist, ci atât cât să am o stare de bine și fizic, și psihic.

Însă chiar dacă nu ești profesionist, treaba asta cu alergatul dă un soi de dependență. Și în plin concediu, te trezești la ora 7.30 dimineața, ca să-ți faci alergarea de …înfrumusețare, în aer liber și curat de munte sau pe malul mării.

Kit to be fit

Am n-am loc în bagaj, musai să fac. Nu lipsește „kitul de alergare” niciodată din concediu, indiferent de locul unde mergem. La fel de revigorant este să alergi 5 km pe faleză, cu picioarele goale prin apă sau pe nisipul umed, sau 3 km pe drumurile anevoioase de munte cu aerul tăios și umed al dimineții.

Ca să fac față cu brio provocării, kitul trebuie musai să conțină:

1. îmbrăcămintea lejeră de alergare (maiou, pantaloni, bustieră)
2. pantofii de alergare, ușori și foarte comozi, mai ales pentru distanțe lungi
3. căștile conectate la la mp3, pentru că unde e muzică, e și voie bună și, în plus, mă ajută enorm să-mi reglez ritmul de alergare
4. suport pentru telefon – pe care îl port pe braț, pentru că e mai comod și mai ușor de accesat
5. telefonul mobil cu care monitorizez alergarea

În general, mă întorc mulțumită de la sesiunea de alergare. E drept, un mesaj primit în timpul alergării (dacă ai noroc și îl auzi, având în vedere că e important), presupune un efort în plus să extragi telefonul din suport, să butonezi până la mesajul respectiv și, eventual, să ieși din greșeală din aplicația pe care o folosești ca să înregistrezi niște parametri.

Vremurile astea moderne ne-au învățat să avem mereu la îndemână lucururile cu care ne-am obișnuit. De aceea, reacționăm precum copiii în fața unei jucării noi, când apare un „gadget” ce pare să îndeplinească dorințele noastre, întocmai ca peștilorul de aur.

Regatul meu pentru un smartwatch

Da, cam asta mi-ar mai lipsi din minunatul kit, ca să fiu sigură că totul merge strună! M-am setat pe un smartwatch Alcatel, cu niște caracteristici decente și funcționale, la un preț care să nu mă coste chiar tot regatul!

„La ce-ți trebuie smartwatch?”

1. Pui ceasul elegant la mână, primești notificările și le citești cu ușurință, numai cu o mișcare a încheieturii.
2. Vrei o fotografie chiar de la locul acțiunii? Apeși pe un buton de la aceeași încheietură a mânii și gata selfi-ul!
3. Îl sincronizezi cu telefonul și ai control asupra acestuia.
4. Alegi muzica preferată, schimbi, pui pe pauză sau repeți, fără să te oprești din alergat.
5. Te ține la curent cu tot ceea ce vrei să știi despre activitatea ta: cât e ceasul, câte calorii ai ars, care este pulsul etc.

Cât te costă să te relaxezi și să te simți bine? Dacă te gândești la beneficii, nu foarte mult!

Da, clar trebuie să îmbunătățesc kitul de alergare!

 

 

Un cocteil pentru o petrecere reușită

De când nu ai mai fost la o petrecere? 

Și nu mă refer la cele (auto) impuse, la care trebuie să mergi pentru că așa spune nu știu ce etichetă sau pentru că „ai o datorie morală” față de X sau de Y. Vreau să spun „de când nu ai mai fost la o petrecere adevărată?”, unde singurul scop este acela de a te distra, unde se estompează tot ce îți provoacă, de obicei, stres sau îți dă bătăi de cap.

Îmi plac petrecerile care rămân memorabile! Este vreo rețetă pentru petrecerea perfectă? Cred că nu, cel puțin nu una unică. Și asta pentru că petrecerile înseamnă oameni, iar când vine vorba despre oameni gusturile…nu se discută.

5 ingrediente care fac o petrecere reușită

Când pleci de acasă, setat pe distracție și voie bună, cu ținuta în care te simți cel mai confortabil, cu oamenii care te fac să te simți bine, cu mintea golită de lucruri inutile, te gândești că va fi una dintre acele petreceri care te va face să uiți că se face dimineață. Dar ai avut parte mereu de petreceri reușite? Nu ți s-a întâmplat să te întrebi ce cauți acolo și apoi să vrei să pleci cât mai repede cu putință?

Totuși, care sunt ingredientele care fac o petrecere de neuitat?

1.Locul. În niciun caz un spațiu închis și înghesuit. E drept, că uneori și o petrecere „home-made” poate fi distractivă și extrem de reușită, dar doar dacă nu te gândești la cât ai de strâns după aceea! În general, îmi plac locurile cu potențial, mai ales când e vară. Intimitatea e bună, dar e la fel de bine să ai de unde să-ți tragi gura de aer din când în când. Dacă locul îți oferă senzația de confort și în siguranță, petrecerea a început cu dreptul!

2. Muzica. Consider că este unul din ingredientele care definesc o petrecere. La o petrecere, muzica devine mai mult decât ceva care „îți gâdilă în mod plăcut urechile”. Muzica dezlănțuie spiritele, apropie oamenii și aduce buna dispoziție. Da, știu că și asta e tot o chestiune de gusturi, dar cred că o tematică anunțată în prealabil, te scutește de surprize neplăcute. Iar dacă e muzica bine aleasă, e și dans! Și unde e dans, nu ai nicio șansă să ți se întâmple asta:

3. Oamenii. Nu contează dacă sunt prieteni vechi sau noi. Uneori nici nu contează dacă sunt prea mulți cunoscuți, atâta vreme cât sunt „de gașcă”. Oameni cu care să râzi, oameni spontani, care să se prindă în horă.  Sau măcar într-un dans Brasil Shake – că tot e gata să devină o modă:

Cum ar fi să mergi la bar pentru un „refill” și să nu-ți poți scoate ritmul din sistem, pentru că dă dependență? Și apoi să constați că e și molipsitor, pentru că ceilalți te urmează, într-o veselie colectivă.

4. Licorile…bahice magice. Deși unii devin, brusc, pudici și susțin că nu e cazul să o dăm pe „alcoolice”, să recunoaștem că doza potrivită de alcool menține entuzismul petrecăreților și face sângele să circule mai rapid prin vene. Că tot veni vorba mai sus de Brasil Shake, Ballantine’s a lansat cel mai recent produs din portofoliul său, Ballantine’s Brasil, plus platforma brasilshake.ro, numai bun de dat startul distracției în gașcă. Ce ai de câștigat?

• Gustul inconfundabil de wiskey adăugat peste cojile de lime aduse special din Brazilia;
• Kituri de petrecere și premii instant;
• Posibilitatea de a vizita cu patru prieteni distileria Ballantine’s din Scoția;
• Distracție maximă la provocările Brasil Shake (clipuri video cu gaşca dansând în ritmul #BrasilShake, filmuleţe cu prietenii care prepară un cocktail special cu Ballantine’s Brasil, sau recitând toasturi îmbibate cu cuvinte-cheie pentru distracţie.)

5. Atmosfera. De fapt, toate celelalte patru ingrediente converg spre numărul 5. Și gata cocteilul! Dacă tot ce te înconjoară îți dă o stare (reală) de bine, dacă uiți că  e trecut de mult de 12 și te gândești că poate să se ducă naibii și pantoful și caleașca, pentru că nu te dai dus, înseamnă că da, e o petrecere reușită!

Să petrecem, atunci!

Într-un coctail nu inventezi întotdeauna ingrediente noi. Contează calitatea celor pe care le folosești, cantitatea și felul în care e combini. În asta constă esența. Așa că …Keep calm and party on! 😉

…………………………………………………………………..

Sursa foto: Google

 

Ce-și doresc bărbații? Răspunsuri direct de la sursă

Provocare la ceas de vară (cu căldura aferentă la pachet): tu știi ce-și doresc bărbații? Hmmm… Adevărul că, în egoismul meu, nu m-am gândit niciodată că bărbații și-ar dori ceva. În cel mai (ne?)fericit caz, am presupus că și-ar doi un lucru sau altul ori m-am mulțumit cu ghicitul. Dar dacă tot veni vorba….

De la Adam și Eva…

…oamenii (= bărbații) își bat capul cu o întrebare similară: oare ce-și doresc femeile? Au făcut filme, au scris cărți, au filosofat pe marginea subiectului. Inutil, femeia rămâne un mister, iar ei, bărbații, găsesc motive de a se fofila când o mai dau în bară din când în când: „nici ea nu știe ce vrea, dom’le!”. Mda. De parcă atunci când e vorba de ei, e  simplu!

Și totuși…ne trebuie un răspuns. De preferat un răspuns care să nu pună paie pe foc în bătălia dintre sexe: bărbatul e așa și pe dincolo, dar femeia e…și mai și! Sau invers. Să lăsăm psihologii, psihanaliștii, misoginii și feministele cu treburile lor și să vedem ce zice omul „din popor”. Am decis, așadar, să mă duc direct la sursă și să-i întreb pe ei, pe bărbați: ce vă doriți, domnilor?

 Studiu de caz: Ce-și doresc domnii?

Am lăsat la o parte detaliile tehnice ale unui studiu de caz. M-am repezit la lista de prieteni și am lansat atacul: ce-și doresc bărbații? Scurt și năucitor, fără întrebări ajutătoare și fără timp prea mult de gândire, pentru acuratețea răspunsurilor! 😈

Ce am primit:

1. Control. (Hmmm…Atât? Control? Fără…detalii? Ce, când, cum? Vina mea că am vrut „scurt și năucitor”!)
2. Sex. (Probabil tăcerea mea a părut amenințătoare, așa că a apărut continuarea) Sex, mâncare, siguranță. Și copii. Și libertate: an open relation. (Și eu care m-am ferit de prejudecata că bărbații vor doar sex! Da’ poate n-am nimerit eu bine persoana! Și ca să mai îndulcească răspunsul, mi-a servit două exemple…memorabile: Al Bundy și Seinfield! Pe bune? Că tot a menționat pe celebrul comediant: „Bărbații își doresc din partea lenjeriei lor intime aceleași lucruri pe care le cer unei femei: puțin sprijin și puțina libertate de mișcare.„)
3. Nu știu ce-și doresc bărbații! (Îmi plac accesele de sinceritate!) Dar pot să spun ce-și doresc oamenii în general. (Zău?) Acceptare și iubire! (Cam zen domnul! Împăciuitor. Îl păstrăm!)
4. Habar nu am! (Trebuie să recunosc că aici aveam pretenții! Trebuie lucrat la partea asta cu self-awareness!)
5. ???? Grea întrebare! (Serios? Și ziceați că e greu cu femeile care sunt prea indecise, prea … Eh. Am așteptat jumate de zi și un răspuns. Se pare că subiectul încă se mai gândește.)
6. ?! (Se pune drept răspuns și scărpinatul în cap???)
7. O blondă creață cu********************* și un C Class 220 Kompressor. Și e un răspuns foarte serios! 🙂 (Recunosc că l-am întrebat cu teamă pe subiectul cu numărul 7! De aici și cenzura de mai sus. Apoi am căutat repede pe net „kompressoru’”, să nu par ignorantă! )

În acest punct al investigației am rămas fără energie: 4 răspunsuri de „nu știu” sau cu ezitări și doar vreo trei aproape satisfăcătoare, e clar că nu sunt făcută pentru studii sociologice!

Ce spun doamnele? 

Speranța mea au rămas tot femeile. Așa că am lansat aceeași întrebare în tabăra adversă. Dacă pe bărbați abia i-am putut convinge să spună ceva, pe doamne abia le-am potolit!

1. Sex. (O coincidență de răspuns? Cenzurez restul conversației, de dragul decenței 😀 ) 
2. Sex. Plus continua confirmare a sexualității lor. (Hmmm… Să mă îngrijorez? Că se duce naibii articolul!)
3. Dracu’ știe! (Pfuai! Pe dânsul am uitat să-l întreb!) „Mămica” perfectă? (O întrebare retorică sau o afirmație nesigură?)

4. Hmmm…își doresc să fie doriți, își doresc și ce ți-au răspuns bărbații (nu m-aș baza pe asta!), dar cred că, în principiu, e dorința lor de a fi indispensaibili; să se simtă că nu ne-am descurca fără ei...(apoi…uneori e chiar invers! 😈 )

5. Sex. (Mă rog, era o expresie neortodoxă care se rezuma la sex 😀) Și bere. (Sprânceana ridicată cerea redresarea situației răspunsului.) Atunci….își doresc familie cu o femeie de casă, dedicată și fidelă, care să-i facă copii și mâncare. (Ei, așa da! 😀 )

6. Vor ca femeia de lângã ei sã se simtã neajutoratã 😄 (mãcar din când în când). Tare fericiţi sunt când simt cã ajutorul lor e indispensabil 😜  (Zice că l-a consultat pe consort pentru elaborarea acestui răspuns. )

7.  Haha! Ești prea tare! (Nu eu, parol! Ăștia de la Cooperativă!) Deci râd pe bune. Adică eu l-aș face pe categorii de barbați. Pe vârstă și pe nivelul de educație. No offense for some of them. (None taken! Decât, poate, că m-ai luat cu vorba și n-ai mai terminat categoriile!)

8. Respect, appreciation, fun, love and sex. Does it answer your question? (Cam da. Dar…iar sex???)

9. Libertate, discuții simple, pantofi care să nu le facă bătături (if you catch my drift!). Să știe că sunt admirați și iubiți (dar ca un fel de contract, să nu trebuiască să explice de 100 de ori asta și nici să ofere înapoi neapărat). Își doresc să își poată lăsa hainele murdare unde vor, să arunce șosetele fără să trebuiască să-i certe cineva să le pună în coșul de rufe. Să poată bea o bere bună seara, pe răcoare, într-o companie degajată. Să înțeleagă mai bine femeile…Să nu le fie atât de frică de teroriștii ăștia mici de copii. (Mno, ce înseamnă să ai studii de specialitate! 😀 )

10. Dacă e să mă gândesc la al meu, își dorește să nu fie cicălit! ( 😈 Și? Îi iese? ) Iar material, cele mai noi/scumpe gadgeturi. (Mda, big boys!) Astea două sunt cel mai greu de bifat…pentru că de cicăleală sigur nu scapă (deci am anticipat!), iar pentru ce fluturi visează el, ar trebui să câștigăm la loto. 

În loc de concluzie

• Nici bărbații nu prea știu ce vor, în genere. Poate dacă le-aș fi adresat întrebarea nuanțată, cu tot cu context. Dar nu asta a fost intenția mea.
• Femeile și bărbații din cuplurile chestionate nu prea au răspuns același lucru. Dar va rămâne secret, ca să nu iscăm vreun tzunami amoros!
• Femeile au chef mai mult de vorbă decât bărbații, și le place la nebunie să-și dea cu presupusul.

Totuși, există unele constante: siguranță, stabilitate, nevoia de a controla, de a emana masculinitate, plăcerea gadgeturilor. Așadar, asta trebuie să cauți când vrei să faci cadoul potrivit. Ceva dedicat bărbaților:

WatchShop.ro s-a repoziționat ca fiind singurul magazin online din România cu ceasuri și accesorii dedicat bărbaților. De aceea, nu ai cum să dai greș dacă vrei să-l mulțumești cu un dar deosebit, pe măsura sentimentelor tale pentru el. WatchShop.ro este destinația perfecta pentru doamnele care vor să se asigure că găsesc cel mai potrivit ceas pentru un barbat din viața lor!

Arată cam bine, nu? Masculin, elegant și induce un sentiment de siguranță pe propriile forțe. Libertate de alegere (din 9000 de modele) și un plus de originalitate!

Nu îi putem neglija și pe subiecții anchetați mai sus. Dar pentru ei am alt mesaj:

Mișcarea face bine! Parol!

Nu știu alții cum sunt… 

Eu am fost mereu contra cronometru. Cel mai probabil, o moștenire de la mama, un ADN activ, care a reușit să fenteze partea ardelenească primită drept zeste genetică de la tata. Toate se desfășoară în ritm alert – unii ar zice că e PREA alert și că țin pasul destul de greu.

Tata, însă, a fost mereu cel care ne-a împins să facem mișcare. Ne-a trimis la antrenamente de mici – eu la baschet, sora mea la gimnastică – insistând că „așa e sănătos”. La un moment dat constați că microbul „se ia”, că odată ce ți-a intrat în sânge, nu ai încotro și trebuie să-i satisfaci organismului nevoia de a face sângele să circule prin vene.

Să ne mișcăm, zic!

Am început cu baschetul, în clasa a doua. Din clasa a cincea am cunoscut pe unul dintre cei mai buni profesori din viața mea, domnul profesor Florescu. Îi plăcea extraordinar de mult să lucreze cu copiii și să facă mișcare. O combinație norocoasă pentru mine! Sper să-i dea Dumnezeu sănătate, pentru că eu nu aș putea să-i mulțumesc niciodată pentru felul în care a contribuit la formarea mea. Din clasa a cincea am devenit eleva lui, în echipa de volei a școlii, activitate pe care am continuat-o și pe parcursul liceului căci domnul profesor era neobosit și își petrecea zilele de sâmbătă jucând volei cu noi și cu alți elevi din alte generații.

M-am trezit „om la casa mea”, cu meserie și cu responsabilități. Așa că a trebuit să găsesc alte modalități de a face mișcare. Mi-am cooptat elevii, provocându-i la meciuri de baschet din când în când, deși activitatea nu avea nicio legătură cu ceea ce lucram la școală. Mă bucură de fiecare dată când își amintesc de clipele astea și mă sună pentru o nouă provocare!

Apoi am descoperit alergarea de seară. Sau de dimineață. Sau de oricând, alergare să fie! Singură sau cu prietenele, în ritmul propriu, cât să simt adrenalina și să mă răcoresc de toate „păcatele”.

Partea frumoasă este că mereu apare câte ceva care să te animeze și să te facă să treci la etapa următoare. Așa au apărut competițiile! Semimaraton– ștafetă!

 

Viața îți arată că nu ai cum să te plictisești! Am cunoscut oameni, am aderat la idei și proiecte și așa m-am trezit prinsă în evenimentul „Alerg pentru spitalul copiilor”. E uimitor cât de multă lume este dornică să facă un bine altora și să-ți facă bine lor înșiși:

Când te întrebi dacă „o mai fi ceva dincolo de asta”, apare altă oportunitate: Zumba fitness! Și apoi alte idei, alte proiecte, alți oameni frumoși:

Mai punem la socoteală drumețiile? Le punem!

 

Mișcarea – „ a family matter”

Trebuie să aibă cine să-ți țină hangul, nu? Consortul musai să aibă aceleași preocupări – hobby pentru o viață sănătoasă. Așa că ne-am înhămat împreună la treburi serioase:

Pe principiul „așchia nu sare departe de trunchi”, am încercat să creștem copilul cu aceeași dragoste pentru mișcare. Cu modelul tatălui – participant la maratoane, semimaratoane și crosuri – și cu obsesia mamei pentru mișcare, ne gândim că trebuie să crească sănătos și…„mișcăcios” 😀 Ne-am antrenat împreună:

Și…a primit și el medalii!

Pare distractiv, nu?

Chiar este! Iar sentimentul de după e… priceless!

Un festival de sport?

Pe tine ce te împiedică să faci mișcare? Nu știi de unde să începi? Uite o idee:

Da!

Cea mai mare oră de sport. Acesta se întinde pe parcursul celor trei luni de vară, în 3 oraşe din România (Bucureşti, Braşov şi Mamaia), cu câte 12 ore în fiecare oraş.

După ediția din București, caravana ajunge la Braşov pe 9 iulie. Iubitorii sportului, ai mişcării vor ocupa Piaţa Sfatului, timp de 12 ore, pentru a lua parte la cea de-a șasea ediție a evenimentului “Cea mai mare ora de sport”.

 Festivalul va avea loc în intervalul 9:00 – 21:00 și va cuprinde:

• Clase de fitness cu unii dintre cei mai buni instructori din ţară şi din străinătate: RealRyder- biciclete, OneCore – step aerobic, Zumba, Steel Programs, Kangoo Jumps, TotalGym – Functional Training, Boot camp şi Shooting Gate pentru pasionații de fotbal.
• Kids BikeSchool – zonă specială de poligon pentru copii, unde cei mici vor învăța, alături de instructori specializați, tehnici de mers pe bicicletă și reguli de circulație și de siguranță în trafic.
• Crosul caritabil UpDown Run, cu două probe, în buclă cu start în Piaţa Sfatului:
• 4 km, pentru cei care vor să descopere bucuria alergării,
• 7km, cu 340m diferenţă de nivel, pentru alergatorii de cursă mai lungă şi care nu se tem de înălţimi şi căţărări.

Cea mai mare oră de sport este un festival de fitness și sport, pus în scenă de smartatletic şi GetFit pentru Dolce Sport şi Telekom Romania, în parteneriat cu Asociația Șapte Scări, din Braşov. Parteneri: Aqua Carpatica, Ciuc Natur Radler, Eisberg.

Pune-te în mișcare și…Good speed! 🙂

Un ceai, vă rog!

„În fiecare ceaşcă de ceai există câte o călătorie imaginară.”

Catherine Douzel

Dacă am avea răbdare să ascultăm, chinezii ne-ar învăța că a bea ceaiul este o artă.

Chayi  = „the art of drinking tea”

Ne-ar învăța că, dincolo de valențele lui vindecătoare de trupuri, există altele, mult mai profunde, acelea vindecătoare de suflete. A bea un ceai este semn al respectului pe care îl porți celui de lângă tine, este o modalitatea de a-ți cere iertare, de a-ți arăta recunoștința sau de a celebra un moment esențial al existenței.

Dacă am avea urechi să ascultăm, englezii ne-ar învăța că a bea ceaiul la ora 5 este un ritual necesar și indispensabil. Este un semn al eleganței și rafinamentului, de aceea, există o etichetă pe care englezii o respectă când vine vorba de a bea ceaiul. În același timp, marchează momentul de liniște și de relaxare.

(sursa foto: Pinterest)

Dacă am fi…

…dincolo de barierele timpului și spațiului, ți-aș pregăti ceașca de ceai cu finețea pe care o presupune întregul ritual. Aș alege ceaiul negru cu vanilie, pentru că este unul dintre cele mai vechi ceaiuri aromate. Ar reda contrastul puternic dintre noi: vanilia delicată și senzuală, cu mireasma inconfundabilă, pe de o parte, și puterea ceaiului negru, de a distruge răul, de a alunga slăbiciunile, de a întări. Ar fi băutura delicioasă și parfumată, perfectă pentru o seară răcoroasă de vară, pe veranda plină de flori.

Pentru mine, aș alege un ceai Rooibos cu lemn dulce și căpșuni. Aș savura gustul lemnului dulce amestecat cu iarbă neagră și cu delicatețea gustului de căpșuni. Mi-ar trezi simțurile, mi-ar liniști temerile, mi-ar aduna gândurile.

Nici nu ar trebui să folosim cuvinte. Am sorbi fiecare picătură, privindu-ne și lăsându-ne pradă senzațiilor. Am închide ochii pentru câteva clipe și apoi i-am deschide cât să se întâlnească cu stelele și să le zâmbească.

Un ceai bun este acela care ascunde esențe puternice și trezește simțurile. Un ceai bun, este acela care te poartă dincolo de ceașca în care îl servești, într-o călătorie imaginară către sine. Singur sau cu cel care îți împărtășește gustul.

5 motive să alegi Ice Tea by Arta Ceaiului

1. E 100% natural! –  contine doar bucăți de fructe și frunze de ceai;
2. Nu îngrașă! – îl poți prepara fără zahăr sau poți adăuga o cantitate mică de miere sau îndulcitor natural;
3. Ai de unde alege! – apare într-o gama largă de arome, în combinații inedite de fructe “autohtone”: căpșuni, fructe de pădure, mere, pere sau fructe exotice: mango, ananas, papaya, portocale roșii, banană.
4.  Răcorește și/sau energizează!- se poate consuma atât în varianta fără teină de către copii sau cei care vor să reducă conținutul de cofeină consumat, cât și în varianta cu teina, pentru cei care vor să se și energizeze în timp ce se răcoresc.
5.  Simplu de preparat! – ai control total asupra intensității gustului și poți să-l iei peste tot cu tine într-o cană de tip termos.

Un ceai pentru fiecare! Ți-ai stabilit preferințele?

Dacă nu ar exista frigiderul…

Căldură mare, monșer!
Atât de mare, că m-aș muta bucuroasă în frigider, care pare singurul loc de supraviețuire pe caniculă. Bună treabă a făcut ăl de l-a inventat¹! Altfel, căram și acum zăpadă și gheață de pe vârful muntelui ca grecii sau romanii:

„Grecii şi romanii din antichitate cărau zăpadă şi gheaţă de pe vârfurile munţilor până în casele lor. Pe atunci, era considerată un lux deosebit posesia unei pivniţe de gheaţă: o groapă săpată în pământ, căptuşită cu butuci de lemn, izolată cu straturi groase de paie şi umplută cu zăpadă bătută. Zăpada astfel comprimată se transforma într-un bloc de gheaţă, ce se păstra astfel timp de mai multe luni şi furniza o cameră frigorifică celor ce-şi puteau permite o astfel de instalaţie.”²

Și uite cum, astăzi, frigiderul este unul dintre acele obiecte perfect indispensabile omului. Ce nu face omul pentru propriul confort (termic)! Sunt profund recunoscătoare vremurilor moderne, că nu știu, zău, cum ar fi fost fără!

Copilul se trezește dimineața și primul lucru pe care-l face este să deschidă ușa frigiderului. O fi ceva bun de mâncare? La prânz, consortul obosit ajunge acasă și, inevitabil, deschide frigiderul cu gând identic: o fi ceva bun de mâncare? După o masă copioasă, amândoi se reped la același frigider: da’ ceva dulce este? E ca un fel de tic (sau o fi ritual?) pe care și l-au creat și care îmi aduce aminte în fiecare zi că frigiderul este o investiție serioasă și imperios necesară la casa omului!

Faci un suc și vrei să te răcorești? Îl bagi rapid la frigider! Uneori, băieții vin din expedițiile cu bicicleta și aruncă „buzduganul” cu vreo oră înainte să ajungă acasă: „Bagă și tu niște bere la rece!” Musai să-ți faci și ție moftul, așa că trântești o înghețată (care speri să-ți ajungă măcar vreo două zile) și o bagi repede la congelator, eventual ascunsă printe alte lucruri, ca să nu dea băieții peste ea și s-o termine.

E atât de prezent în viața noastră, încât, dacă vreau să fiu sigură că nu ratează nimeni niciun mesaj important (nici măcar eu!), îl lipesc pe ușa frigiderului. Nicio șansă să-ți scape! Tot acolo stă și lista de cumpărături urgente sau reguli de „bună purtare” pentru minor. 😀

În plus, ce modalitatea mai bună de a-ți etala ieșirile în afară, dacă nu prin colecția impresionantă de magneți lipiți – după o anumită logică – tot pe ușa frigiderului. Sau o fotografie foarte dragă, pe care nu ai mai apucat să o înrămezi și care tronează tot la loc de cinste!

Dar bunătățile de pus pe iarnă de la bunica? Uneori, congelatorul pare prea mic și ai vrea să fi investit într-o combină frigorifică! Cum ar încăpea acolo toate legumele pentru iarnă! Sau fructele culese cu mâna ta, pentru prăjiturile de casă.

Frigiderul…pe timpuri

Încerc să-mi amintesc cum s-au descurcat bunicii. Preocupați de joacă și șotii, nu ne-am întrebat niciodată de ce apa e mereu răcoroasă, de ce mâncarea se păstrează bine mai mult timp, de ce pepenele e atât de rece și tot așa. Mi-amintesc, însă, „camera bună”. Cea mai răcoroasă din toată casa bătrânească, în care simțeai că te trec fiorii numai când deschideai ușa cu perdeluță. Sau beciul bătrânesc, din piatră, unde îți era cam teamă să intri, dar nu te puteai lupta cu marea curiozitate. Și când îți făceai curaj să cobori – pe neștiute! – te îmbrăcai în pânză de păianjen, te împiedicai de vreun bolovan sau te speriai de câte o broască rătăcită după inundații. Ei…dacă ar fi avut un frigider…

Era studenției

Dacă ai fost student cu frigider, ei bine, ai fost norocos! Altfel, era la modă să vezi pervazul camerelor împodobit cu pachete, pachețele, oale, cratițe, sticle sau ce mai primește omul de acasă, numai bun să supraviețuiască sesiunii. De iarnă! Că vara trebuia să improvizezi. În plus, te păstrai în formă luptându-te cu ciorile care atentau la bunătătățile din casa părintească sau cu alți colegi nu atât de norocoși ca tine, care doreau să se înfrupte neapărat din ceea ce nu puteau avea.

Și iar mă gândesc cu recunoștință la vremurile moderne!

S-a dat Li(e)b(h)er(r) la frigider!

Dacă nu ai frigider, cred că ar fi cazul să-ți cumperi! Nu te zgârci, alege cu cap și investește în obiectul cel mai important, poate, din gospodăria ta. Și tot grație vremurilor moderne, descoperi că nu prea ai nimic de pierdut: 6 ani garanție înseamnă că e musai calitate!  4 ani și încă doi extra. O opțiune pe care ți-o oferă numai  Liebeherr și numai în perioada 15 mai-31 august 2016.

 

De ce să iei ceva neapărat ieftin și fără „acoperire”? Frigider sau combină frigorifică să fie, dar să fii sigur că este de înaltă clasă!

…………………………………………………………………..

¹ Cercetătorul scoţian William Cullen de la Universitatea din Glasgow a descoperit principiile refrigerării în anul 1748.

² Sursa: http://www.lovendal.ro/wp52/stiati-ca-frigiderul-a-fost-inventat-in-anul-1748/

Wow, fix it! Before you break it!

Am un prieten…

…care a bătut toate recordurile la spart ecranul telefoanelor proaspăt achiziționate.

– Știi, mi-am schimbat telefonul.
-Iar?
-Am găsit unul ieftin și funcțional!

Mă bucur pentru el, normal. (Nici urmă de invidie că eu nu am reușit să-mi iau telefonul visurilor, din motive de resurse materiale insuficiente! 😀 ) Nu trece, însă, mult timp și mă anunță:

-L-am spart!
– Iar? Ce-a mai fost de data asta?

Dar ce n-a fost? Ba l-a scăpat din neatenție, ba a căzut inexplicabil de pe masă, ba s-a așezat pe el, ba l-a găsit pur și simplu fisurat etc. Modulul display – touchscreen este componenta predispusă frecvent la accidente de tot felul, iar costurile pentru a o înlocui sunt pe măsură. Iar prietenul nu este foarte încântat când trebuie să scoată alți bani din buzunar pentru o situație care putea fi evitată. De altfel, cine ar fi?

Telefon nou – o grijă-n plus

Mi-aduc aminte de primul telefon cu touchscreen de pe care nu mă înduram să dau jos folia protectoare cu care venise ambalat, ca să nu-l fac țăndări având în vedere că mă știu capabilă de dezastre când e vorba de obiecte sensibile. Apoi, am descoperit foliile serioase pe care mă încăpățânam să le aplic singură – din rațiuni …economice. După care număram bulele de aer de pe ecran, înjurând momentul de rătăcire izvorât din zgârcenia mea proverbială. Așa că de atunci îl duc la „specialist”!, ca să-l „îmbrace” frumos, să rămână in one piece cât mai mult. Dar parcă poți să știi? Toți am vrea să avem IRONPHONE (sic!), ca duduia de mai jos:

Tehnologia. Nanotehnlogia. 

Am știut eu că fiecare an vine cu câte o inovație  – mă tot minunez cu ce viteză se schimbă cifrele din dreptul tipurilor de telefoane „dă firmă”: S5, S6, S7… Cu toate acestea, tot rămân cu gura căscată când apare câte un lucru pe care nu mi-ar fi dat prin minte că l-ar fi putut inventa cineva! Cum ar fi să n-ai nicio grijă când e vorba de vulnerabilitățile telefonului tău? Să nu stai cu ochii pe el ca pe butelie sau ca pe drobul de sare. Excludem asigurările, că nu vrem să reparăm nimic la telefon, nici să-l înlocuim vrem să-l păstrăm intact și funcțional. Gura lumii zice că s-a inventat soluția! Că de acum n-o să-ți mai sară inima din piept de fiecare dată când telefonul tău face salturi în aer, întrecându-se cu gravitația!

Wowfixit – „prospect”

Produsul s-a lansat în România în luna mai și reprezintă un gel de protecție, care are în compoenența sa silicat de titan și care se aplică pe orice suprafață de sticlă, sporindu-i rezistența. Sună promițător, nu-i așa? Adio folii protectoare și bule enervante!

Așadar, Wowfixit pare să fie o altă minune a lumii moderne. Iată 10 motive:

1. se plică extrem de ușor
2. se aplică foarte repede
3. stratul final este o soluție organică, lucru care îl face impermeabil, antibacterian și non-toxic
4. suprafața rămâne netedă și regulată, datorită realizării prin nanotehnologie
5. crește rezistența telefonului la șocuri
6. nu afectează calitatea afișajului și nici rezoluția camerei telefonului
7. poate fi aplicat pe display-ul oricărui ecran sau suprafața din sticlă, de la smartphone și tabletă până la camere foto digitale, smartwatch-uri și chiar laptop-uri
8. rezistă până la un an
9. costă 59 de lei
10. este disponibil online pe site-ul Wowfixit fără costuri de livrare.

Dacă am da timpul înapoi

Nu am reușit încă performanța de a sparte ecranul telefonului, deși am avut parte de incidente nefericite destul de des. Nici nu-mi doresc asta, așa că probabil aș vrea să-mi asigur telefonul pentru că…„ulciorul nu merge de multe ori la apă”, iar „paza bună trece primejdia rea”. La fel de bine mă gândesc că i-ar fi prins și prietenului spărgător de ecrane.  Wowfixit numai bun de cadou, poate pe viitor, la vreo aniversare! 😉

 

Despre cum moștenești obiceiurile părinților

Habar nu am dacă treaba asta este legată de ADN-uri, de psihologia copilului sau de elucubrații metafizice. Dar îmi amintesc foarte bine momentele în care îmi repetam: eu n-o să fiu ca ei (părinții mei n.a), am să fiu relaxată și normală la cap și, evident, veșnic tânără.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă regăsiți în ipostaze izbitor de asemănătoare cu părinții vosștri? 

Tata are un hobby. Sau o fi un defect? O calitate? O ciudățenie? Un tic? Încă nu m-am decis cum să numesc activitatea de a strânge (aproape) tot ce se poate și de a depozita acest „tot” în beci. De altfel, este motivul pentru care a refuzat să se mute mai aproape de noi, pentru că apartamentele astea noi NU AU BECIURI! (Slavă domnului că nu au, că acolo mereu depozitezi lucruri care oricum nu-ți mai folosesc niciodată!).

Când spun tot, mă refer la tot ceea ce înseamnă piese, dispozitive, feronerie, chestiuni legate de tehnică sau de orice merge meșterit de mâna omului. Orice piesă pare că-și mai poate găsi utilitatea, chiar dacă e veche, condiția de bază este să fie funcțională. Și pentru că beciul a devenit neîncăpător, a invadat și balconul, spre bucuria mamei.

Ca să revin la problematica inițială, mi-amintesc că și bunicul avea o „colecție” impresionantă de lucruri, care mai de care mai ciudate și mai nefolositoare. Îmi plăcea să cotocesc prin camere, prin pod sau prin șură, de parcă nu știu ce descoperiri importante aveam să fac. Iar astăzi, dau întâmplător peste cutia cu „chestii” din debara. Constat cu stupoare că în ea zac tot felul de garnituri, piulițe, lanțuri, chei, lacăte, șuruburi, cuișoare etc., pe care e foarte puțin probabil să le mai folosesc vreodată la ceva. Mai ales eu! Prin urmare, se ia! C-o fi tic, c-o fi defect, c-o fi moștenire genetică, e clar că nu mai scap. Însă, mă umple groază când constat că și copilul meu are tendințe de „colecționar”. Cu greu îl conving să renunțe la jucăriile stricate sau „depășite”, pe care el vrea să le păstreze (unde, Doamne iartă-mă??) pentru că sunt ALE LUI.

Știe cineva vreun descântec de dezvăț???

Când te muți la etajul X

Obișnuiam să cred că toate mi se întâmplă numai mie. Recent, am descoperit că nu sunt aleasa destinului pentru cele mai ciudate „întâmplări” și nici unica soră a celebrului Murphy, cu legile lui cu tot.

Amica mea e o femeie de succes, doar că el, succesul, se lasă adesea așteptat, chinuit de circumstanțele existenței. Ultima „ispravă” a ei (sau a destinului?) face parte din episodul „M-am decis să-mi iau și eu o casă”. Sătulă de schimbat chirii, de blocuri în care nu pare să fie nimeni viu, de camera îngrămădită a garsonierei și de banii aruncați pe fereastră, și-a luat inima în dinți și a aplicat pentru „Prima casă”. Pentru cine nu știe deja, acțiunea „Prima casă” se soldează mereu cu peripeții și cu strângeri de inimă. Mai întâi vezi dacă ai scoringul corect, apoi alergi să găsești apartamentul care se încadrează în sumă și care are proprietar dispus să accepte și să aștepte hârțogăria aferentă. După lupte seculare, amica mea a trecut „de primul șir de sârmă ghimpată” și când să semneze toate filele dosarului imens, primește un telefon de la bancă:

-Știți…nu le putem semna.

Cu ochii cât cepele, amica silabisește un „De ce” gâtuit. Persoana din bancă, responsabilă cu dosarul ei, tocmai a ieșit la pensie cu o zi în urmă, iar banca nu avea procedură de înlocuire pusă la punct. O astfel de veste nu poate să genereze decât două reacții: atac de apoplexie sau o ploaie de înjurături și amenințări. Și asta pentru că proprietarul era la limita răbdării. Amica a tras aer în piept și a ales varianta a doua, creând o atmosferă interesantă în incinta băncii.

Procedura se desăvârșește, se găsește persoana abilitată pentru semnătură, dar amica se pricopsește cu o alergie periculoasă, care o țintuiește în perfuzii la spital pentru câteva zile . Fatalitatea destinului sau blestemele angajaților băncii?

În sfârșit, tranzacția se finalizează, amica devine proprietar. La etajul X. Când să urce cu mobilierul, se strică liftul. Interesant moment nu? Noroc că destinul îți lasă posibilitatea de a alege:

1. urci piesă cu piesă pe scări
2. aștepți până se îndură cineva să repare liftul – că tot e weekend
3. descarci mobila din camion (pe care l-ai plătit cu ora) și o împrăștii pe aleea îngustă, până găsești o soluție

Până la urmă a fost un cumul decizional.

Acum, amica e fericită. Și-a văzut visul împlinit. Mai are de rezolvat o mică problemă: izolația la exterior. Altfel, apartamentul devine vara cuptor și iarna congelator. Am spus că stă la etajul X???

Și-a achiziționat polistiren expandat și toate materialele pe care le presupune titlul generic „Pachete termoizolații” de pe site-ul specializat. Prețul bun, materialele de calitate, așa că primul pas s-a finalizat  Visul ei cel mare mai rămânea, cu siguranță, să se umple de scări și schele! A contactat câteva firme de specialitate ca să vadă ce variante are. Iar acum mă roagă să împărăștii următorul anunț:

Căutăm alpinist. Rugăm seriozitate!

Dacă știți pe cineva, v-aș fi recunoscătoare! 🙂

S-a luat curentul!

Din nou.

Și nu vă lăsați înșelați de familiaritatea acestei replici, dacă sunteți născuți în celălalt veac. Afirmația este cât se poate de actuală. Se ia curentul cu regularitate în cartierul rezidențial în care sălășluim. La prima adiere de vânt mai nervos, la prima furtună cu un tunet mai îndrăzneț, ba chiar și dacă soarele arde mai puternic decât ar fi „normal pentru această perioadă a anului”. Cauza? Numai minunații și intangibilii furnizori de energie electrică știu asta! La telefon – care se supraîncălzește când are loc o NOUĂ pană de curent – ni se zice că „s-a rupt un fir”/ „este o avarie”/ „a picat generatorul”. Conversațiile se încheie invariabil cu un „avaria se va remedia până cel târziu ora 22.” Te uiți îngrozit la ceas, constați că este abia ora 15 și încerci să găsești soluții pentru eventualele incidente colaterale:

• consortul trebuie să plece la o ședință importantă și nu are nicio cămașă călcată;
• poate chiar tu ai o întâlnire programată și nu poți folosi feonul să-ți usuci părul;
• ai face și un duș, că tocmai ce ai făcut o baie de mulțime venind spre casă, la 40 °C;
• ai de scris un raport urgent sau poate un articol pe blogul personal.

Ai vrea să eliberezi cuvintele care dau năvală, izvorând din gândurile cele mai necurate pentru firma furnizoare și toți (bieții) angajați ai acesteia. Te gândești foarte serios la sugestia vecinului de cartier care a găsit soluția salvatoare: generatoare. Deh! El este veteran în zonă, sătul de toate stricăciunile provocate de penele de curent frecvente. Generatorul l-a făcut independent, așa că le râde în nas celor de la firma de prestigiu, la pachet cu o vorbă dulce românească despre ce să facă ei cu electricitatea lor cu tot.

Te gândești că în secolul prea-lumint în care trăim, astfel de incidente nu ar trebui să existe. Că o firmă de valoarea celei care furnizează în toată țara asta energie electrică, ar avea pretenții de la ea și ar ști să-și respecte clienții. Se pare că nu. Slavă cerului că oamenii deștepți găsesc mereu alternative! Așa că, dacă generator ne trebuie, generator să ne luăm, că oferte sunt destule! Ratele să trăiască! IN-DE-PEN-DEN-ȚĂ, neicusorule!