Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhivă Categorii:r Citatul de duminică

Citatul de duminică (44) – Despre critică

Citat-Eleanor-Roosevelt.png

Termini un lucru de făcut. Că e un proiect, un articol, un fel de mâncare gătit prima dată, un produs handmade etc., ai pus mult suflet și abia aștepți un feedback, de preferință, pozitiv. Și primești răspunsuri de genul:

  • Bunica face ciorba mai bună ca a ta.
  • Articolul tău putea să fie mai…creativ.
  • E cam strâmb capul ursulețului ăstuia de l-ai făcut din carton. 
  • Eu, în locul tău, aș fi scris în proiect altfel. 

Suferi puțin, dar te gândești că e o critică binevenită, că e spre binele tău și al progresului ulterior, că toate cuvintele astea sunt menite să te ajute să te perfecționezi, în sfârșit, că e o critică foarte constructivă.

Bullshit!!!

Y0bn9HD.gif

(sursa)

Cui îi place, dom’le, critica asta…constructivă? Mai ales atunci când ai făcut un lucru de care ești al naibii de mândru, ceva la care ai muncit de ți-au sărit ochii din orbite, pentru care ai pierdut ore în șir sau ceva ce ai făcut, pur și simplu, cu drag, fără nicio pretenție. Și vine „avizatu’” și zice, fără să-i ceară nimeni nicio părere, că parcă mergea puțin altfel realizată capodopera! Da, evident, dacă omul e dintre neapropiați (sic!), poate să spună până îl doare gura. Teoretic! Practic, te iau nervii și mai tare! „Da’ cine ți-o fi cerut părerea, stimabile?  Ai vreun certificat de abilitare în domeniu? Și dacă ai avea, ți-aș arăta eu ce fac cu certificatul tău!” A, nu e necunoscut? E dintre oamenii din cercul restrâns de apropiați? Și o face pentru că … îi pasă de tine și realizările tale și vrea să te tragă de mânecă, „de dragul tău”? Bullshit again! Dacă ești dintre apropiați, știi când e cazul să-mi faci teoria progresului și când trebuie să taci! Cu atât mai mult cu cât e singurul lucru pe care îl spui de fiecare dată când „apreciezi” vreo capodoperă de-ale mele, indiferent care ar fi ea! Nu-mi trebuie lauri și nici aplauze furtunoase, dar dacă ai observat cum mi s-a crispat obrazul și mi-a căzut fața încă de la primul tău cuvânt, oprește-te! Că nu răspund de faptele mele! Lasă-mă să mă pregătesc pentru a primi„trei de NU”, iar, de regulă, sunt pregătită când vin eu la tine și te întreb: „Băi nene, dă și tu cu părerea despre ce am făcut eu aici, că nu știu dacă să ies în lume cu produsul sau să stau în banca mea.”

Ca să ne lămurim: dacă e ceva de criticat obiectiv, rămâi pe subiect: „acolo ai greșeala aia, remediaz-o”, „ideea ailaltă nu are logică, fă ceva cu ea”, „mâncarea asta nu are destulă sare, mai pune” etc. Dar ferește-te să vii cu replica extrem de enervantă „eu în locul tău aș fi scris/spus/făcut altfel”! Bineînțeles că ai fi făcut altfel! Că doar nu ai acces la datele de logare în creierul meu! Dar scutește-mă cu varianta ta, mult îmbunătățită!

Așadar, mie nu-mi plac criticile astea „constructive”. Bine, nu-mi place niciun fel de critică și dacă îmi spune cineva că adoră să fie criticat, îmi rezerv dreptul de a nu-i acorda credit. Nici online, nici offline! Apreciez, în schimb, oamenii care sunt obiectivi și din tonul cărora nu încape nicio îndoială că ar vrea să ajute la îmbunătățirea performanțelor.

Concluzii:

  1. Unii ar putea crede că nu-mi place să fiu criticată. Ei bine, nu-mi place! Dar știu să-mi însușesc critica atunci când vine de la cine știu eu că merită ascultat și când are o bază solidă și incontestabilă.
  2. Cine crede că se recunoaște aici ca protagonist al perorațiilor mele, să mă critice tragă de mânecă printr-un mesaj privat. Vom face confruntarea acolo 😀

Over and out!

Citatul de duminică (43) – Despre frică

„Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale.”

 Frank Herbert în Dune

Ție ți-e frică?

Nu (te) minți! Uită-te bine înlăuntrul tău și spune sincer că nu ți-e frică de nimic, de nimeni sau, dimpotrivă, urlă tare și răspicat să îți asumi frica asta.

Există fricile acelea promordiale, reminiscențe ale copilăriei cu dragoni și vrăjtoare. Ne e frică de întuneric, ne este frică de păianjeni, poate de câini agresivi sau de spațiile închise. Cu timpul, mintea adultului reușește să depășească aceste frici sau măcar să le țină sub control. Dar aceeași minte dezvoltă mai apoi alte frici, una mai urâtă decât cealaltă. Unora le este frică de singurătate. Și încercând să o alunge sfârșesc prin a-i sufoca pe ceilalți, rămânând, în cele din urmă, tot singuri. Altora le este frică să facă un pas important care ar putea să le schimbe viața, tocmai pentru că le este frică de această schimbare. Celor mai mulți a început să le fie frică să vorbească răspicat despre ceea ce ăși doresc, despre ceea ce nu le place, despre nedreptăți etc.

Ciudat este că, de cele mai multe ori, frica nu este justificată, ba mai mult, este ceea ce te reține să mergi mai departe, să evoluezi. Ar fi ușor să existe un manual universal care sp ne învețe cum să scapi de fricile tale. În realitate, frica fiecăruia este unică! La fel și mecanismele de autoapărare. Unii închid ochii, alții fug, cei mai mulți de uită în altă parte, apoi își duc restul vieții uitându-se peste umăr.

Nu știu ce faceți voi cu fricile voastre. Eu mă lupt cu ale mele.

Poate lecția următoare ajută pe cineva…

Citatul de duminică (42) – Despre superficialitate

„Superficialitatea e o boală naţională, de aceea nu progresăm”.

George Călinescu

Suntem superficiali! Nu știu cum au fost ceilalți dinaintea noastră și cum au contribuit ei esențial la ceea ce am devenit noi. Știu doar că tot ceea ce se vede zilnic demonstrează că alegem să fim la mijloc, fără nicio dorință sau aspirație spre mai bine. Ne-am ales deviza care ne reprezintă cel mai bine ca nație: „Merge și așa! Că dacă fac ceilalți așa, eu sunt mai prost să fac altfel?” Chiar dacă AȘA ăsta înseamnă „nu bine”, „nu corect”, „nu cinstit”?

Te duci să cumperi una-alta. Când să plătești, mai ai de primit 30 de bani. Vânzătoarea nu ți-i dă sau tu nu-i iei. Pe principiul „ce înseamnă 30 de bani?”. N-o fi însemnând, dar un alt principiu, cel al corectitudinii, zice că atâta face produsul, iar restul ăla nu se cuvine a-l păstra vânzătorul.

Te apuci să sapi o groapă. Și o sapi, cu conștiinciozitate. Sau cu târnăcopul. Doar că nu acolo unde trebuie. Dai peste o țeavă. Dacă ai noroc, e de apă, daca nu, e de gaz! Rezultatul este de-a dreptul spectaculos. Doar pentru unii.

Mergi la serviciu. Ești poate doctor. Întârzii 10 minute. Poate 15. Că a trebuit să bei cafeaua/ să plimbi câinele/să duci copilul la școală/să te lupți cu traficul etc. Și oamenii care au nevoie de tine te așteaptă. Nerăbdători, poate speriați, poate cu speranță. Iar tu le trântești ușa în nas, că ai nevoie „de timpul tău”, să te pregătești de muncă. Nu le spui „scuzați-mă”, că doar nu te tragi de șireturi cu ei!

Ești profesor. Înjuri sistemul și clipa când ai decis să alegi această meserie. Te iau dracii numai când sună ceasul de dimineață și știi că ai de luptat cu hoardele de elevi. Și că nu-ți iese (mai) nimic la afacerea asta. Decât, poate, doar sufletul. Și când ajungi, nu te mai controlezi. Împarți în stânga și în dreapta palme și injurii, fără să faci discriminate de vârstă, sex, etnie, doar (?!)ca să te descarci.

Ești un simplu cetățean. Te plimbi pe arterele urbei sau pe aleile din parc. Vezi nereguli zilnic. Dar nu zici nimic. Ce rost ar avea? Cu vorba sau cu nervii tăi și așa nu reușești să schimbi nimic. Îți spui că oamenii au ajuns mai rău ca animalele și mergi mai departe, cu conștiința împăcată că tu nu faci parte din această categorie.

Suntem toți un fel de Dorel, indiferent de cât de intelectuali ne dăm. Continăm să facem lucrurile cu superficialitate, indiferent de domeniu sau situație aruncând vine pe „ce pot eu să fac?”, cu acea ridicare din umeri care spune că oricum nimeni nu poate schimba nimic. poi întoarcem spatele și mergem mai departe.

Ne merităm soarta!

Citatul de duminică (41) – Despre fericiri

„A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni.”

Citate

Discuțiile despre fericire sunt de obicei metafizice. Unii zic că nu există și o privesc ca pe o abstractizare a unei stări discutabile, alții, în schimb, pretind că au atins-o de atâtea ori, încât nu mai pare veridică. Nu este nimic nou de spus despre această temă. De aceea, s-a inventat o zi internațională a fericirii. Personal, nu am nimic împotriva unei astfel de decizii. Doar că problema cu fericirea stă cam așa:

  • Nu poți să „internaționalizezi” (sic!) fericirea. Prin natura ei, este ceva individual. Fiecare o regăsește în ceva ce ține de propria existență, de sine. Unii oameni cred că nu o pot găsi, și atunci o inventează. În lucruri care contează pentru ei.
  • Să alegi o zi din an pentru a celebra fericirea este, din nou, discutabil. De ce o singură zi? De ce 20 martie? Ce se întâmplă în celelalte zile? Ce te faci cu cei care tocmai în ziua aceea constată că nu pot fi fericiți?
  • Poți să dai o definiție generală a fericirii? Cu siguranță nu! Mai ales că un lucru care face o persoană fericită s-ar putea să-i facă pe alții, în același timp, extrem de nefericiți. Care dintre ei celebrează?

Desigur, nu doresc să transform postarea de față într-o cârcoteală ieftină pe baza unei probleme îndelung discutată azi. Mă gândeam, însă, la cât de relativ ne stabilim uneori fericirile. Suntem fericiți dacă totul este perfect în jurul nostru. Și cu această ocazie, ratăm înflorirea unui mugur, o rază de soare care luminează un chip, o secundă, o vorbă, o privire. Căutând fericirea, trecem pe lângă câteva lucruri mărunte în care această fericire se ascunde.

Fericirea mea azi? O ramură de cireș înflorit, dăruită din suflet de copilul meu! Și recuperarea unui crâmpei din copilărie, reconstituit dintr-un film căutat ani de zile.

Fericirea ta?

Citatul de duminică (40) – Despre visuri

„Live Your Dreams and Never Give Up!”

Gabi Shull

Cei mai mulți dintre noi își construiesc visuri. Care mai de care mai mărețe, mai extravagante, „mai” imposibile. Câți reușim să le ducem până la capăt? Câte dintre aceste visuri nu se sting înainte de a li se fi desenat măcar un plan de îndeplinire? Cum se ajunge aici? Adesea dăm vina pe timpul care nu mai ajunge și pentru „prostii”. Apoi, odată ce ajungem la vârsta înțeleaptă (?!) a maturității, le considerăm „nepotrivite”: Eh, un moft al tinereții! Cea mai nedreaptă situație este aceea când pur și simplu le…uităm! Așa cum uiți o umbrelă în autobuz când se oprește ploaia. Sau când uiți să uzi floarea din fereastră, pentru că e ascunsă după perdea.

Și uite, pentru noi, uitucii, o lecție de viață:

Poveștile despre cancer sunt întotdeauna dureroase. Chiar și atunci când este vorba despre cineva care a învins boala. Mai întâi, pentru că nimeni nu poate înțelege sau estima suferința teribilă a celui care luptă cu asta și apoi pentru că persoana în cauză trebuie să trăiască mereu cu „securea deasupra capului”. Nu știe dacă a tras sau nu cartea câștigătoare, nu știe cât nisip i-a rămas în clepsidră și nici câtă răbdare vor mai avea mintea și corpul ca să ducă această bătălie nesfârșită. Și uite că tocmai acești Oameni sunt cei mai în măsură să ne dea lecții despre cum se trăiește o viață, despre cum se urmează un vis. În ciuda tuturor obstacolelor din calea ta.

Never give up!

Da, mi-ar cam fi rușine să renunț! Când am tot timpul din lume la dispoziție (sau măcar fără ceasul sâcâitor ticăindu-mi la ureche a grabă!), când am toate resursele fizice și mentale, când orice renunțare ar fi semn clar de superficialitate. Ar trebui să stăm o secundă cu capul în mâini și să ne întrebăm: Care ar fi motivul meu să renunț? Și apoi să medităm dacă este un motiv real sau doar o scuză.

Tu? Care este motivul pentru care tu ai renunțat la visul tău? 

Citatul de duminică (39) – Despre surori

„A sister is a little bit of childhood that can never be lost.”

Marion C. Garretty

Tocmai pentru faptul că omul a fost creat ființă socială, îl paște adesea un mare pericol: acela de a deveni un lup singuratic, într-o existență care nu se mulează întotdeauna pe așteptările sale. Fie lucrurile sunt mai dificile, fie provocările sunt copleșitoare, fie oamenii se dovedesc înșelători. Și atunci preferă singurătatea, ca unica modalitate de a se pune la „adăpost”.

Desigur, fiecare individ se adaptează în felul lui. Unii își caută sprijinul acolo unde li se pare mai la îndemână: prieteni, străini, familie, apropiați. Nu există o lege care să spună clar că asta te ferește de tot felul de dezamăgiri sau de pericole. Nici măcar atunci când este vorba de cei care sunt „sânge din sângele tău.”

Cât despre mine, m-am născut cu siguranță într-o zodie norocoasă. Nu pentru faptul că am o soră – nu e nici meritul meu, nu e nici măcar ceva unic. Ci pentru faptul că am găsit mereu în ea, elementul de sprijin. De fapt, constat că titlul este greșit! Nu e un text „despre surori”, ci despre una singură, A MEA! 🙂

Totul a început…

…de la începuturi, desigur. Cu certuri, bătăi, îmbrățișări, împărțitul jucăriilor, iarăși certuri, iarăși lupte, lacrimi, jocuri și jucării…Un ciclu complet reluat de fiecare dată cu și mai mare intensitate. Sunt lucruri atât de îndepărtate, atât de intime și atât de dragi! În vremurile acelea, nu era așa de minunat să ai o soră de care trebuia să ai grijă pentru că „e mai mică”, pe care să o iei peste tot cu tine, cu care să împarți camera, păpușile, biroul, patul. La început, nu înțelegi de ce totul se rezumă, se împarte sau se referă la „doi”. Treptat, realizezi că nu poți mânca bomboana aia pe care ai primit-o la școală de ziua unui prieten, pentru că parcă ai lăsa jumătate și „celei mici”! Apoi te trezești că te umflă furia când cineva îi aruncă vorbe urâte și ai cam vrea să-i pocnești una între ochi, să-ți lase sora în pace. Când auzi în fața blocului vorbindu-se de „Omul Negru”, o iei la fugă spre ea și o tragi de mână să mergeți în casă, că…dacă există? Și dacă e adevărat că ia surorile mai mici și fuge cu ele?? Și uite așa, înțelegi că nu poate să treacă o zi fără să o auzi la telefon și că te îngrijorează orice întârziere a ei.

We have a history together…

Și nimic nu o poate șterge. Sora mea este omul care mă cunoaște cel mai bine și care simte cel mai ușor când nu este ceva în regulă. M-a iubit mereu necondiționat și a avut mereu încredere oarbă în ceea ce pot să fac. M-a încurajat în cele mai nebune ambiții și nu m-a judecat. Da, e un sentiment confortabil că știi că oricând poți să arunci gândurile albastre dincolo de firul telefonului, nu pentru a ți se oferi o soluție, ci doar pentru a fi ascultat. De-a lungul timpului, am simțit nu că am o soră adevărată, ci că este o parte din mine, în ciuda faptului că suntem extrem de diferite!

…azi îmi răsar numai știri și gânduri și idei despre iubire….

De ce te miri? 🙂 Iubirea se arată numai celor care sunt, la rândul lor, plini de iubire! Și se arată pentru că este ceea ce meriți. Pentru că ești un om bun, frumos, cu o minte sclipitoare și, mai ales, cu o infinită răbdare! Ți se arată pentru că gândurile tale nu au avut niciodată nici cea mai mică urmă de răutate, nici măcar împotriva celor care ar fi meritat-o! Aș vrea să mă pricep să spun lucruri frumoase ție și despre tine, dar uite că toată „măiestria mea” în a meșteri cuvinte, se îneacă pe undeva. Aș vrea și să mă pricep a-ți mulțumi pentru multele lucruri pe care le-ai făcut vreodată pentru mine. Dar mă mulțumesc să mă-nclin și să sper că viața asta va fi suficient de lungă cât să am timp să învăț toate lucrurile astea.

Te iubesc, sora mea! ❤ 🙂

Citatul de duminică (38) – Despre greșeală

12403

Creștem cu teama – indusă de cei care ne „educă”- de a nu greși! Tot ceea ce facem trebuie să fie fără cusur, pentru că, nu-i așa, orice greșeală se…plătește. Dacă nu aici, pe lumea cealaltă. Și iată cum se inserează în mințile fragede teama de tot ceea ce presupune viața de apoi. Unde totul se contabilizează, până în cele mai mici detalii și unde nimic nu rămâne „fără răsplată”.

Să nu cumva să greșești! Ai auzit asta frecvent, nu-i așa? Să nu greșești când îți faci temele, nici când dai un test la școală. Să nu greșești față de părinți sau de rude. Să nu greșești când alegi un drum sau când decizi care îți va fiperechea. Să nu greșești când îți educi propriul copil sau când vei avea șansa de a o lua de la capăt, cu nepoții tăi. Și tot așa…

Totuși, or fi având și greșelile un rost pe lumea asta! Nu știu dacă au „ceva sacru în ele”, dar cu siguranță fac parte din acel „rău necesar”. Cred că greșelile reprezintă cea mai elocventă lecție de viață. E drept, cel mai bine e să te ferești de ele, pentru că până la „viața de apoi” e posibil să ți se întoarcă însutit chiar aici, în existența ta imediată. Cert este, însă, că nu le poți ocoli, oricât de mult îți dorești să ai un drum fără cusur, iar unul dintre motive este acela că uneori nu îți dai seama că ai greșit decât undeva pe la sfârșit. Regretele sunt inutile. De aemenea, și încercarea de a le corecta. Cel mai bine ste să le asimilăm, să ni e asumăm și să le transformăm în semnale luminoase pentru întreaga existență de acum înainte.

Totul este să nu greșești față de tine însuți/însăți: să nu-ți neglijezi instinctele, să nu-ți negi dorințele, să nu-ți abandonezi visele. Chiar daca esle înseamnă un capriciu al momentului. Nu poți ști niciodată „cum ar fi fost dacă…”.

Citatul de duminică (37) – Despre cancer

“You can see a person’s whole life in the cancer they get.”
Haruki Murakami –  Blind Willow, Sleeping Woman

Mă plâng mereu. Mă plâng, cel mai adesea, că nu-mi ajunge timpul. Sau că aș vrea să mi-l folosesc egoist, numai pentru mine. Și apoi mi-aduc aminte de bolnavii de cancer, cărora nu le ajunge timpul să respire, să râdă, să facă nefăcute, să cânte, să dansze, să iubească. Și atunci mi e pare că sunt cea mai norocoasă și că am cea mai frumoasă viața din lume, pentru că nu se aude atât de țipător ticăitul ceasului meu.

Cancerul m-a obsedat de când am aflat că a cucerit din ce în ce mai mult teren. Este cea mai perfidă boală care te pândește tăcută și până apunci să tragi clopotele a alarmă, îți întoarce spatele rânjind: și-a luat deja prada. Apoi se așază în jilțu-i aurit și urmărește agonia, bucurându-se de fiecare oftat pe care-l smulge, de fiecare lacrimă, de fiecare blestem aruncat cu obidă.

Uneori mi-e frică să mă uit în jurul meu. În fiecare zi se ivește câte un caz, încât te gândești fără să vrei aproape cât timp îi va lua să ajungă la toată lumea. Cancerul nu alege: celebri sau anonimi, săraci sau bogați, copii sau oameni în toată firea, fericiți sau nefericiți, credincioși sau atei. Și mă scutur înfricoșată, aducându-mi aminte că trebuie SĂ TRĂIESC intens și frumos fiecare clipă a existenței, să strâng în brațe oamenii dragi și să las deoparte tot ceea ce nu este important. În același timp, înțeleg că trebuie să-mi iubesc mai mult trupul și să nu-l pregătesc eu însămi ca jertfă pentru molima secolului. Să citesc, să mă feresc, să învăț, să nu risc. Am dat peste 10 reguli de aur pentru o viață sănătoasă, reguli formulate de un om care crede că nu există nimic fără credința în Dumnezeu, deși el a îmbrățișat calea științei. Și constat că e adevărată vorba aceea: „Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun de ce boală suferi”.

Cel mai greu, însă, este să lupți cu tine însuți/însăți, mai ales când vine vorba de mâncare, pentru că și aceasta este una dintre formele de dependență. Cum să faci să reunți la atâtea alimente nocive, dar care sunt al naibii de bune? Poate o vizită la un spital de oncologie ar putea fi leacul… Sau poate poveștile suferinzilor. Sau autocontrolul. Sau dorința de a trăi mult și bine.

Citatul de duminică (36) – Despre minciună și mincinoși

images (4)

Mărturisesc că nu am știut asupra cărui citat să mă opresc pentru a ilustra cel mai bine ideea de astăzi.

De când începem să mințim?

Mă tot întreb pe unde ne pierdem oare naivitatea aceea cu care copilul strigă cât îl țin puterile că „împăratul e gol? Și mă gândesc cât de firesc îți aruncă o vorbă cu cea mai mare sinceritate: „nu-ți stă bine cu rochia asta” sau „de ce te-ai machiat așa? arăți îngrozitor!” Să nu ziceți că nu ați pățit-o!

Probabil că atunci când vine vremea să se îndeletnicească cu furatul cireșelor sau cu mersul la scăldat, încep a le trece prin minte și primele minciuni. Nu de alta, dar trebuie să-și scape cumva pielea, nu? Apoi spun că nu îi mai doare burtica, doar ca să nu li se taie rația de ciocolată, dar, ciudat, folosesc aceeași scuză când trebuie să se treazească dimineața ca să meargă la școală.

Timpul trece. Tânărul va trebui să o scoată în oraș. Nu-i surâde deloc locul pe care l-a ales ea pentru întâlnire, dar îi zâmbește fermecător și acceptă de dragul ei (sau ca să nu strice seara de tot). Pe când ea, devine palidă când deschide cutiuța cu inelul de logodnă. Nu e piatra pe care și-o dorește, dar îi mulțumește și schițează un zâmbet ca să nu-l supere (sau în speranța că mai târziu îl va primi și pe cel pe care și-l dorește).

Unde vreau să ajung? Cu toții mințim! Nu cred că există cineva care să spună că nu a făcut-o vreodată! Explicația? Variază în funcție de fiecare: nu vrei să superi sau să jignești, nu ești suficient de puternic să îți asumi consecințele adevărului rostit, nu vrei să provoci o catastrofă sau poate vrei să scapi de o situație neplăcută. Există scuze pentru minciună? Probabil că unii ar putea să găsească. Eu însămi am găsit la un moment dat, dar asta nu mi-a oferit liniște, ba dimpotrivă. Pentru că, într-adevăr minciuna are picioare scurte. Așa că o prinde sigur cineva din urmă.

As9

Nu știu ce spune psihologia mincinosului, dar cu siguranță există cazuri care devin patologice. Oameni care ajung să creadă în propria minciună atât de mult, încât își construiesc o lume întreagă în jurul ei și vor încerca să te atragă acolo. De ce te-ai refugia din calea adevărului? De ce este prea greu de acceptat adevărul? De ce să preferi o existență falsă, perpetuând la infinit o stare de lucruri? Unii o fac poate din cauza singurătății, alții poate suferă de vreo boală sau poate li se pare prea dureroasă lumea în care trăiesc. Dar sunt suficienți care vor să-și creeze o imagine falsă în fața celorlalți sau, și mai rău, ascund răutăți.

Totuși, consider că este un efort imens să găsești minciuna potrivită, dar mai ales, să o brodești în așa fel încât să țină. Iar apoi să poți lega detalii infinite, menite să o facă atât de reală, încât nici tu să nu o mai deosebești de realitate. Ce te faci însă, când uiți ce ai mințit? Sau cum dai cu ochii de „victimele” păcălelii tale atunci când aceștia descoperă că au fost înșelați?

Citat-Tudor-Musatescu

Citatul de dumincă (35) – Despre iubirea de oameni

„…nu poți transforma un om decât iubindu-l...”

Un pictor de icoane

12669698_1110264882347488_3815379178813950143_n

(sursa foto)

Cât de mult ne putem înșela când vine vorba despre oameni! Cât de mult greșim când credem că fericirea constă în alinierea dorințelor celorlalți la ale noastre! Când credem că tiparul ales de noi este cel potrivit. Ajungem, adesea, să fim nemulțumiți de cei care își împletesc existența cu a noastră și să ne dorim cu ardoare să-i schimbăm. „Să-i facem mai buni”, ne spunem. În esență, tindem să-i facem să fie ca noi, dintr-o doză de egoism reieșită din cine știe ce prejudecăți sau, mai grav, frustrări.

O mamă vrea să schimbe copiii. Să facă lucrurile „așa cum trebuie”, să respecte reguli, să răspundă stimulilor ca și cum ar fi fost programați genetic în acest sens. De aceea, mama se supără când toate par să fie nelalocul lor, uitând, în esență, că nu are de a face cu un robot sau cu un executant al unor ordine, ci cu un copil care are personalitatea lui, care vede lucrurile în felul lui, care percepe lumea altfel decât ceilalți. Unei mame trebuie să i se reaminteasă din când în când că odată ce l-a născut, copilul își aparține sieși, iar datoria ei ca părinte este să-l ghideze, să-l ajute să se „construiască” armonios, indicându-i direcții, învățându-l să discearnă și lăsându-i posibilitatea să aleagă. Dar mai presus de toate acestea, o mamă trebuie să țină minte că un lucru este esențial: să-și iubească nemăsurat de mult copilul, acceptând că este unic și diferit de ceilalți.

Un profesor va vrea să-și schimbe elevii, crezând, greșit, că aceasta este menirea lui. Iar atunci când nu îi reușește acest lucru, dă vina pe societate și pe mijloacele nepotrivite care l-au dus acolo. Profesorul va crede că este suficient să obțină rezultatele vizibile și măsurabile ale activității sale la catedră și raportează această transformare a elevilor săi la niște calificative. Greșeala constă în faptul că el își vede elevii ca pe subiecți ai activității sale. Dar uită că profesorul nu este mecanicul care repară piesele conform unor parametri universal acceptați! Și că ingredientul secret este de fapt dragostea pe care le-o poartă elevilor săi

Oamenii, în general, încearcă să schimbe pe cei care le devin parteneri de viață, în virtutea unei „armonii în cuplu”. Vor încerca să le șlefuiască dorințe, să le anihileze visuri, să le îngrădească libertăți din dorința de a se simți mereu în siguranță. Ajungi să ții o pasăre într-o colivie de teama de a nu rămâne singur, dar te amăgești că o faci „pentru binele ei”. În  realitate, în loc să scurteze distanța enormă care îi desparte, nu fac decât să o adâncească. Pentru că va avea în colivie o pasăre cu aripa frântă, iar handicapul acesta nu va putea fi remediat decât de gustul dulce al libertății. Dar pentru asta, va trebui ca bărbatul sau femeia să învețe să-l iubească mai mult pe celălalt decât pe sine.

De fapt, nici pe tine însuți/însăți nu te poți schimba, decât iubindu-te nemăsurat de mult.

Citatul de duminică (35) – Despre fotografie

Legendele spun că fotografiile fură sufletul oameniilor. Eu, ca fotograf, dau suflet fotografiilor.

Cred că fotografia s-a născut din dorința oamenilor de a îngheța timpul, de a se lupta cu nemărginirea și de a se simți, măcar puțin, victorioși în toată această luptă. Încă de la începuturile ei, această invenție i-a speriat pe oameni: lumina puternică părea venită din alte tărâmuri și amintea de blesteme străvechi, despre focuri, despre suflete nenorocite.

800px-RobertCornelius

Robert Cornelius:  „The first light picture ever taken.”

Astfel, fotografia devenea, asemenea oglinzii, poarta dintre două lumi: una a existenței cunoscute, palpabile, numită „realitate” și cealaltă, mitică, reconstruită din povești ritualice, cu vrăjitoare și demoni care pun stăpânire pe suflete.

Mai târziu, fotografia a devenit un lux, o altă oportunitate pentru oameni vanitoși, preocupați de a rămâne în istorie și de a-și etala averile, statutul social și faptul că nimic din ce este nou nu le este străin. Doar că fotografiile le-au imortalizat trupurile și atât. Este nevoie de mult mai mult pentru ca sufletul să rămână nemuritor!

Astăzi, fotografia, ca rezultat al imortalizării unui moment sau altul, este la îndemâna oricui. Cu toată explozia tehnologică, oriunde te afli, ești mereu pregătit să surprinzi un episod al existenței, în manieră mai mult sau mai puțin profesionistă.

Mai fură fotografia sufletele oamenilor? 

Cred că acum e valabil mai mult decât oricând! Atunci când o folosești ca armă împotriva vreunui seamăn, când o folosești pentru a-ți susține minciuna sau pentru a crea povești distrugătoare, demonstrează, încă o dată, că Omul are capacitatea uimitoare de a transforma ceva ce i s-a dat, într-un instrument pentru autodistrugere. Ciudat este că pericoul nu vine din exterior! Nu din lumea mitică de „dincolo de oglindă”! Ci, mai curând, dinlăuntrul tău. Atunci când devii subiectul obsedant al propriilor fotografii, când selfi-ul devine unica rațiune a actului fotografic, este clar că sufletul îți este mutilat ireversibil.

SUR-FAKE – Antoine Geiger

Desigur, remediul împotriva furtului de suflete întru conservarea frumosului până la sublim, rămâne fotografia ca artă. Fotografia care spune o poveste, care lasă fără cuvinte, care stoarce lacrimi, care „dă suflet” imaginii.

Citatul de duminică (34) – Hot drinks, good books and old friends

C.S.Lewis-You-can-never-get-a-cup-of-tea-large-enough-or-a-book-long-enough-to-suit-me

Rudia nu se omoară după iarnă, ba dimpotrivă. S-ar împotrivi Firii, dacă ar avea cum. Dar știe că e o altă luptă cu morile de vânt, așa că nu poate decât să se resemneze și să aștepte să treacă. Singurul farmec pe care îl găsește în zilele geroase, fără lumina soarelui constă în a profita din plin ca să se preumble printre cuvinte. Ale ei sau ale altora. O ceașcă aburindă cu ceai, lângă laptopul pregătit și un fundal muzical…epic. Sau poate o cană de ciocolată fierbinte și cartea preferată, savurate în timp ce stă ghemuită undeva lângă o fereastră.

În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Existența devine o fugă continuă spre ceva ce nici măcar nu putem defini: viitorul? bunăstarea? traiul decent? Suntem atât de preocupați să alergăm, încât pierdem cu totul esența lucrurilor, șirul gândurilor și detaliile simple ale existenței cotidiene. Iar la sfârșit de zi te întrebi: „La ce bun? Cui folosește atâta alergătură? Unde sunt frumusețile vieții pe care le visăm cu ochii deschiși?”

Zic să găsim butonul fermecat de On/Off și să-l folosim mai des. Să mai aștepte și viața asta cu toate lucrurile ei „importante”. Să mai vadă și ea cum e să-ți fie puse dorințele pe hold până se rezolvă altele care se bagă cu nesimțire „în față”. Să mai respirăm preț de o pagină de carte și o gură de ceai sau cafea. Că avem timp să le ducem la îndeplinire pe celelalte.

Rudia s-a bucurat astăzi de trei lucruri: o băutură caldă, delicioasă, cărți numai bune de savurat și prietene vesele, aducătoare de zâmbete. La ceainărie! Că acolo s-au putut retrage de zbuciumul lumii.

12507119_571226683041187_3480112861767490642_n

Timpul a stat în loc, alungat de atâtea ace și cadrane, gerul a rămas încuiat pe dinafară și totul a fost o împletire de zâmbete și povești, marca Thursday Glamorous Inspirational Angels.

 

Citatul de duminică (33) – Despre generozitatea românilor

„<Ce cred românii despre ei? Că sunt foarte primitori şi săritori.> […] Generozitatea nu are legătură cu bunăstarea. S-ar putea ca oamenii săraci să fie mai generoşi decât cei bogaţi. Are legătură mai degrabă cu o anumită cultură.”

(Daniela Oancea – „Lucian Boia: complexul de inferioritate este prima maladie a românilor”)

Cel mai adesea, românii contemporani devin foarte generoși în preajma sărbătorilor. „Să fim mai buni!”. Să fim, zic, dar de ce ne-a pălit tocmai acum, de Crăciun? Sau poate de Paște? Posibile răspunsuri:

  • pentru că atunci descoperim că avem lucruri care nu ne trebuie și vrem să scăpăm de ele;
  • pentru că ne temem de „păcatele” noastre și credem că le mai spălăm cu o faptă bună;
  • pentru că așa face toată lumea;
  • pentru că „dă bine” în fața publicului, mai ales dacă avem nevoie de sprijinul lor în vreun pentru a ne ridica pe vreo scară (socială sau politică).

Există undeva, în Cartea-aia-mare-a-legilor-universale-ale-divinității că trebuie să facem o faptă bună de Crăciun, de Paște, de vreun sfânt, cu vreo altă prea-sfințită ocazie? Mă îndoiesc! Dacă nu mă înșel, scrie în Cartea aia că trebuie să fim buni și atât.

Când? Tot timpul! Când descoperi că ai putea fi de folos cuiva, fie și numai transmițând mai departe mesajul lui sau strigătul lui de ajutor. Nu când ne vede cineva, nu ca să atragem atenția asupra noastră, nu ca să ne erijăm în modele spirituale.

Cum? Cu discreție și cu toată inima! Fără să evidențiezi gestul tău măreț și fără să aștepți laude sau „mulțumesc”. Gestul tău nu are a face cu reacția mai mult sau mai puțin recunoscătoare a celui pentru care l-ai făcut. La urma urmei, l-ai făcut pentru sufletul tău împăcat și pentru binele unui seamăn. Poate unii nu știu să mulțumească sau poate nu înțeleg că li s-a întins o mână de ajutor. Nu este asta treaba ta. Treaba ta este să-ți îndeplinești o misiune pe care singur ți-ai impus-o.

De ce? Pur și simplu! Dacă nu găsești niciun motiv să fii generos, atunci nu o face! Dacă ai așteptări în urma gestului tău, riști să fii dezamăgit. De aceea, dacă totuși decizi că vrei să ajuți pe cineva, poate e mai bine să rămâi anonim. Tocmai pentru că nu contează cine ești, ci ceea ce ai făcut!

Rudia a decis că nu o mai interesează statistici, studii sau analize. Doar urlă în gura mare când are o părere. Sau o idee. Ce-ar fi să ajutăm oricând, pe oricine are nevoie de asta, într-un mod organizat, tot timpul? Aruncați o privire AICI și vedeți dacă vă vine să fiți generoși! Fie să oferiți, fie să-i ajutați să se facă auziți.

Citatul de duminică (32) – Despre planuri

Nu-mi fac niciodată planuri. […] Planurile te obligă să mergi în viitor. Eu trăiesc în prezent, în permanenţă.

citat din Shri Mataji Nirmala Devi

Probabil că planurile te ajută să-ți organizezi mai bine viața. Probabil că e mai ușor pentru unii să știe ce au de făcut într-o anumită zi, într-o lună, într-un an, într-o viață. Am cunoscut pe cineva care și-a descoperit niște schițe la vreo cinci ani de când le făcue și era uimit că, deși uitase de ele, viața l-a dus spre împlinirea a ceea ce-și propusese. O fi fost o întâmplare? Sau conștientul se luptă cu amnezia temporară și te conduce spre împlinirea a ceea ce ți-ai propus?

Mi-am făcut și eu planuri. Mereu. Unele mi-ai ieșit, de altele am uitat pe parcurs, iar la unele am renunțat de bună voie. Ori nu erau suficient de solide, ori erau imposibil de realizat. Ca să-ți faci un plan care să conteze, bănuiesc că trebuie să-l gândești în cele mai mici detalii, să prevezi inclusiv riscurile și, neapărat, să-l pui pe hârtie! Da, dacă-l vezi scris, e posibil să își dai seama mai bine care sunt hibele.

Am fost întrebată care sunt planurile mele pentru 2016. Hm… Nu am o listă lipită de frigider, care să-mi amintească zilnic ce am de făcut. Am primit, în schimb, un planner uriaș pe care aș putea să-l folosesc. (De fapt, am primit două, așa că unul va merge către un înger de fată! 🙂 ) Știu că l-aș umple aproape instantaneu cu tot felul de activități „de făcut”. Problema este să reușesc să țin pasul cu visurile mele! Și cu dorințele și cu lucrurile pe care le-aș face DACĂ aș avea bani, timp, energie, resurse, sprijin…etc. Scrierile online mă tot anunță că e anul meu: 2+0+1+6=9. Taman numărul meu norocos! Să fie, zic!

Ioana mi-a amintit de un obicei din vremea studenției mele la Cluj. Și cred că am să-mi fac pușculița aia, chiar dacă pare un moft copilăresc. Nu face parte din vreun „plan” serios, dar mă va amuza la final de 2016!

Planul serios este să reușesc până de ziua mea să-mi adun gândurile într-un alt volum…al doilea. Și poate de data asta o voi face „ca la carte” 🙂

Evident, dacă pun pe picioare și platforma Ajuta.eu înseamnă că mi-am îndeplinit dorințele pe anul ăsta! 🙂

Fie că aveți sau nu planuri, vă doresc un an minunat! Pentru sufletul vostru!

Citatul de duminică (31) – Despre spiritul Crăciunului

craciun392

(sursa foto)

Chiar mai devreme de 1 decembrie s-au aprins luminițe, s-au împodobit brazi, străzi, clădiri. Colindele răsună la fiecare pas, oamenii agitați aleargă după cumpărături. Da, clar vine iar! Un Crăciun nou, cu metehne vechi!

Oamenii țin post spre curățarea sufletului, dar se înfruptă din viețile altora pe care le comentează pe la colțuri. Apoi se duc la biserică și se spovedesc, se împărtășesc și ies drăcuind vreun puști care se amestecă printre picioarele lor.  Oamenii împachetează lucruri pentru cei săraci, în esență, gestul are doza lui de egoism: și așa nu le mai erau de folos, ba, mai mult, încurcau prin casă. Să fim mai buni, zic oamenii. Dar pesemne că au uitat ce înseamnă asta! Să fii mai bun înseamnă să lași deoparte răutatea, egoismul, vorbele grele, dușmăniile. Și asta nu pentru a te împăca acum cu ceilalți, ci doar cu tine însuți/însăți.

Spiritul Crăciunului a fost contaminat! Suntem atât de prinși în vâltorile vieții, încât devenim superficiali. Respectăm o tradiție doar teoretic, căci de fapt, ne lăsăm păcăliți de propriile capcane. Degeaba ne împodobim bradul, mergem la biserică sau cântăm colinde, dacă sufletul ne este întunecat!

Crăciun luminat să aveți! Și să-l simțiți până în adâncul inimii! Cu cea mai mare sinceritate. Față de voi înșivă!

Citatul de duminică (30) – Despre nesimțire

„De bun simț toată lumea are nevoie. Puțini îl au și totuși fiecare crede că îl are.”

 Benjamin Franklin

Credem că dacă respectăm câteva reguli ale bunului simț, se cheamă că le avem. În esență, le respectăm când și dacă ne convine. Dar strigăm sus și tare că am plecat de la casa părintească cu tot cu cei șapte ani și nu pricepem de ce unii spun că nu i-am avea. Iată cam de ce:

Este de bun simț să te duci la o întâlnire – de afaceri, de amor sau personală – pe care ai programat-o de bună voie și din proprie inițiativă! Nu te amăgi că scuza „a intervenit ceva mai important” te va face să pari mai puțin neserios. Iar dacă ai ales să nu oferi nicio explicație în legătură cu absența ta, atunci, da, ești nesimțit!

Este de bun simț să-ți respecți promisiunile. Nu ți-a pus nimeni cuțitul la gât când le-ai formulat, nu-i așa? Presupunând că vârsta din buletin corespunde cu cea …„mintală”(sic!), adu-ți aminte că a promite fără să ai acoperire înseamnă că propriul tău cuvânt nu e bun nici de preș pentru șters picioarele. Iar dacă tu crezi că dacă te comporți ca și cum nu s-ar fi întâmplat să-l lași pe celălalt cu buza umflată, atunci da, ești din nou nesimțit!

Este de bun simț să respecți dorința – prea bine cunoscută – a prietenilor tăi, despre care te lauzi sunt inestimabili. Dacă, însă, crezi, că poți să o încalci premeditat și să minți – chiar prin omisiune – în legătură cu asta, ești foarte nesimțit! Și nu, nu meriți nici măcar să ți se pomenească numele!

Citatul de duminică (29) – Despre ipocrizie

Ipocrizia nu e numai un defect, aşa cum cred scriitorii moralişti, ci şi un mod de a-ţi conserva energia şi de a evita situaţiile penibile.

 Teodor Mazilu în Doamna Voltaire

*

Suntem obișnuiți să-i numim ipocriți pe ceilalți. Firește, noi nu suntem niciodată! (Iată primul semn al ipocriziei noastre! 😈 ) Sunt cu două fețe pentru că i-am prins cu mâța-n sac, tocmai când duceau vorba în tabăra cealaltă. Sau i-am văzut schimbând măștile chiar în fața noastră.

*

De ce trebuie să fie cineva ipocrit? La ce ajută asta? La o mai…bună (?!) relaționare cu ceilalți? Ipocrizia este o boală latentă. Te face să fii cum vor ei să fii și nu cum te găsești în realitate. Există pericolul ca, la un moment dat, „pacientul” să devină confuz… Nici el nu-ți mai recunoaște adevărata față, în cele din urmă.

*

Îi spui „Bună ziua”, dar în realitate, mai curând i-ai ura să i se-mpleticească picioarele și să aterizeze cu nasul de asfalt. E politețe? E ipocrizie? Cum se cade să reacționezi atunci când pur și simplu cineva este departe de a-ți fi simpatic? A saluta este, cu siguranță, dovada clară că te respecți, că ai cei șapte ani de acasă și că bunul simț nu are a face cu nemernicia celui în cauză. Cu toate acestea, tu nu poți să-l înghiți! Cum să-i urezi să aibă o zi bună? Nu cumva urările tale sunt nesincere? Și atunci, asta nu e sinonimă cu ipocrizia?

Citatul de duminică (28)- Despre mediocritate

Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm.

Eugene Ionesco în Însinguratul

Unii își fixează țeluri. Mai înalte sau mai puțin înalte, în funcție de aspirații. Dintre ei, o parte consideră că irosesc vremea și se mulțumesc să zacă în letargie sau să meargă cu turma. Este prea greu să te ții după un vis! Ei sunt primii mediocri, căzuți la datorie (?!), învinși de propriile lipsuri: lisa de încredere, lipsa de motivație, lipsa de conștiință etc.

Ceilalți continuă să urce. Până când, ajunși pe la mijloc, se întâmplă să se oprească. Își trag sufletul. Pentru unii, e greu să se uite în jos fără să amețească și să cadă. Iremediablil. Și ei devin victime colaterale ale stabilirii unui țel doar de dragul de a-l avea. Dintre cei rămași, unii se uită în sus. Și aceștia se sperie: e destul de apăsătoare înălțimea! Și nici nu coincide cu ceea ce se așteptau să găsească acolo sus! Ambele categorii vor eșua. Se vor întoarce de unde au plecat, înmulțind grupul mediocrilor.

Ceilalți nu se uită nici în sus, nici în jos, ci spre ei. Ca să-și găsească ACOLO resursele și să urce mai departe. Nu-i interesează nici cine trece pe lângă ei, nici cu ce viteză, nici ce spun, nici ce fac. Ei doar urcă și atât. În ritmul lor, în felul lor, cu gândurile lor. Doar ca să ajungă acolo sus, unde și-au propus ei singuri, scăpând astfel de capcanele mediocrității.

Câți am pornit pe scara înspre sus? Câți continuăm să urcăm „no matter what”?

Citatul de duminică (27) – Despre dorințe

Ultima mea dorinţă?! – Să mă nască cineva!

 Robert Maric

Ne punem mereu dorințe. Mai mult sau mai puțin realiste. Mai mult sau mai puțin influențați de ceea ce este în jurul nostru.

Ce îți dorești să fii când vei fi mare?

Nepotrivită întrebare. Pentru că cei mici nu se gândesc deloc la momentul când vor fi mari. O fac la îndemnul adulților din jurul lor, care speră să-și materializeze visele neîmplinite prin propriii copii. Aceștia, în schimb, se bucură de ceea ce au și cred că momentul prezent va fi pentru totdeauna. „Vreau să fiu doctor” sau „vreau să fiu constructor” sau alte astfel de „dorințe” nu sunt decât o reflexie a ceea ce a revărsat lumea adulților în mintea lor.

Lucrurile se schimbă atunci când începi să înțelegi cu adevărat că ești un individ capabil să realizeze ceva pe lumea asta. Pentru sine sau pentru ceilalți. Îți dorești să scapi de coșuri, să găsești iubirea, să iei un examen, să intri la facultate etc. Dorințe sincere și reale, dar nu dintre cele „adevărate” adică dintre cele care să ilustreze aspirații. Acelea vin, se spune, mai târziu, când „îți vine mintea la cap”. Atunci se nasc acele „vreau să schimb lumea”. Abia acum acel „vreau să fiu doctor” are un fundament.

Sunt totuși situații când dorințele tale pot deveni periculoase:

  1. Când dorința îți depășește propriile abilități. Riscul este dezamăgirea, depresia sau poate mai rău.
  2. Când dorința este un rezultat al unui acces de furie, de gelozie sau al unui act de bravură. Riscul de eșec este aproape garantat!
  3. Când dorința se raportează la ceva ce depinde de alții decât de propria persoană. Un lucru este sigur atâta vreme cât tu ești responsabilul direct pentru îndeplinirea lui.
  4. Când dorința depășește cu prea mult pragul realității. Chiar dacă unele lucruri imposibile au devenit la un moment dat realizabile. După mult timp!
  5. Când dorința pune în pericol alte suflete. Ce folos să-ți faci ție un bine, dacă restul lumii suferă?

În ceea ce mă privește, am ajuns să am dorințe simple: să mă trezesc a doua zi lângă cei dragi mie, să fim sănătoși și neatinși de răul universal…

Citatul de duminică (26) – Despre schimbare

Vrei ca lumea să se schimbe? Fă schimbări în propria ta lume.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu,

De câteva zile urlăm în gura mare, plus o portavoce, că vrem schimbare. Că nu ne mai place lumea asta (pe care noi ne-am creat-o!), că nu ne mai convine nimic, că trăim într-o țară de rahat, că ne conduc numai imbecili, că e plin de corupție, că ne mor cei dragi.

Rectific… De 26 de ani urlăm în gura mare și, ocazional, la câte o portavoce, că vrem schimbare. Și am crezut că dacă schimbăm fața, e suficient pentru a ajunge la esențe. Ne-am amăgim noi înșine că această schimbare a avut loc și tot așteptăm de tot atâția ani, să ne fie mai bine. În fond, pentru asta vrei să schimbi ceva, ca să-ți fie mai bine!

Acum 26 de ani, au murit oameni ca să se schimbe lucrurile în țara asta. Nu s-au gândit că vor muri. Nu cred că s-au gândit decât că le-a ajuns cuțitul la os și că trebuie să facă ceva. Acum câteva zile, alți oameni au început să moară. Câte unul, câte 9, câte mai mulți. Nu s-au gândit nici ei că vor muri. Nu s-au gândit nici că vor deveni motiv de ieșit în stradă pentru că ne-a ajuns cuțitul la os.

Urlăm că vrem schimbare…Dar nimeni nu începe de unde ar trebui să începem. Nu de sus! Nu cerând demisii fără a avea o soluție viabilă pentru a înlocui răul, minciuna și corupția. Asta e cel mai ușor de făcut: „Să-și dea demisia!”. Și-au dat-o. Și? Care e pasul următor? Ne râd în nas acum, pentru că știau că nu gândim mai departe de o mutare de pion. Schimbarea cea grea nu e a „sus”-ului, ci a noastră! A fiecăruia dintre noi. Și nu o poate face nimeni altcineva decât noi înșine! Să ne dăm întâi noi demisiile din „funcțiile” false pe care ni le-am asumat. Să ne întoarcem o clipă spre noi și spre visele noastre. Spre Dumnezeul acela din afara bisericilor, pe care ar trebui să-l purtăm fiecare dintre noi în suflete.

În noi! Acolo e cheia adevăratei schimbări. Și abia apoi să le cerem nemernicilor să plece. Suntem „arhitecții propriului nostru destin”, zice William James. Să dărâmăm zidurile pe care ni le-am impus și să o luăm de la capăt. Poate de data asta ne iese mai bine.

Citatul de duminică (25) – Despre…tăcerile morților

Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!

Emil Cioran

Am ales să respect tăcerile morților prin tăcere… Mai ales pentru că nu știu ce cuvinte s-ar putea inventa, ca să șteargă din durerile atâtor oameni. Te uiți la fotografii, citești, îți faci cruce și apoi, egoist, te bucuri că ești în viață și tu și cei dragi ție. Îți strângi bine copilul la piept și te gândești cum ai putea să creezi, totuși, globul acela de sticlă care să ți-l protejeze și să ți-l păstreze întreg.

Sunt sigură că fiecare dintre cei plecați vineri seara sau astăzi au știut că undeva există un capăt de linie și că ne apropiem cu toții, mai repede sau mai încet de el. Sunt la fel de sigură că nu erau pregătiți încă să pășească dincolo. Câtă tinerețe irosită nedrept! Câtă suferință! Dacă am putea da ceasurile înapoi încă o dată…

Vinovați? Evident că se găsesc. Mă tem, însă, că nu cei care trebuie. Soluții? Se vor propune, dar nu unele viabile, ci doar cât să arunce praf în ochi. Mărturisesc că nu am încredere în vreo schimbare, poate și pentru să sunt sceptică atunci când vine vorba de oameni.

Habotnicii zic bine că poate Dumnezeu vrea să ne dea un semn. Doar că au înțeles greșit la ce se referea acesta. Nu e vorba de nicio venerare a întunericului, de nicio sărbătoare păgână. Semnul este că ne-am aruncat în brațele pierzaniei. Nu într-un club de noapte, ci în viața de zi cu zi. Semnul se referă la faptul că ne-am pierdut de tot bunătatea și dragostea față de noi înșine, față de ceilalți, față de Dumnezeu; că am deviat impardonabil de la orice cale dreaptă sau cotită a vieții care ni s-a dat, că am închis ochii de atâtea ori la vreo nedreptate; că am lăsat lucrurile să meargă  „și așa”, că doar nu ne afectează pe noi; că ne-am crezut curați doar pentru că nu am greșit nimănui. Dar ne-am greșit nouă înșine! Ne-am îngăduit să ne transformăm în fiare lacome și oarbe.

Să căutăm vinovații, zic! Dar nu în afară. Să începem prin a arunca o privire în noi înșine. Dar mai întâi, să facem puțină liniște. Acum morții ni se odihnesc. Și tac.

Citatul de duminică (24) – Despre oameni și dorințe

“Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.”

Schopenhauer
Stăm adesea cu capul în mâini:
„Cât mi-aș dori să….”
Apoi tânjim toată viața după ceea ce nu avem. Ne imaginăm cum ar fi dacă…ne revoltăm că nu primim ceea ce credem că ni se cuvine. Foarte des dezvoltăm invidii și ne ucidem sufletul pândind peste drum, în curtea vecinului. Nici nu trebuie să ne vadă cineva făcând asta! E suficient de rău că ne lăsăm otrăviți de propriile dorințe și aspirații pentru mai mult decât avem nevoie.
Dar…de ce avem nevoie?
Nu există răspuns universal pentru această întrebare. Fiecare își stabilește singur nevoile. Secretul este să conștientizăm limitele și să facem diferența dintre nevoia reală și capriciu. La fel de important este să nu cumva să pierdem ceea ce deja avem, în timp ce alergăm după ceea ce nu avem (și, poate, nu vom avea niciodată!)
Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte