Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive lunare: martie 2018

5 lucruri pe care le-am învățat după o lună de Reset

Vorbeam acum ceva vreme despre un Reset pe care trebuie să-l dai din când în când organismului tău, ca să poată funcționa din ce în ce mai bine. Unii înțeleg prin asta să țină post sau o dietă, cu scopul de a-și revigora organismul, de a elimina toxine sau/și de a reveni la niste forme sau dimensiuni după „standarde”. Alții, însă, înțeleg ca acest „reset” este exact ceea ce arată numele: să ștergi din memoria fiecărei celule obiceiuri proaste și să le „sădești” pe cele noi, îmbunătățite. Cu alte cuvinte, a reseta înseamnă a-ți schimba stilul de viață.

În ceea ce mă privește, reușisem asta la un moment dat. Mișcare făceam oricum, dar nu mai era suficient pentru a mă menține în formă/ forme. Cu eforturi considerabile și cu voință multă, îmi setasem organismul în așa fel încât să nu mai ceară decât ceea ce îi face bine sau cât să poată fi „păcălit” cu lucruri care imitau vechile (proaste) obiceiuri.  Dar se pare că stilul nou de viată nu se întipărise încă foarte bine în sistemul meu, astfel că a fost usor să calc din nou pe alături. Nu mult, dar cât să stric puțin din ceea ce lucrasem până atunci.

Ce am primit timp de o lună în programul Reset

M-am numărat printre norocoșii care au scris despre programul Reset – Slăbește Deștept și care au primit un abonament gratuit pentru trei luni. Am decis să-l încerc, cunoscând păreri pozitive despre acesta, din cercul de prieteni. Trebuie să mărturisesc că am înțeles greșit inițial, astfel că am țopăit de bucurie crezând că este vorba despre „muncă fizică” (mișcare, exerciții fizice, fitness). Cu atât mai mult cu cât există o franciză Limitless în oraș. M-am lămurit că este vorba exclusiv despre un program de alimentație. Totuși, ceea ce am primit, este la fel de neprețuit.

  1. Informații cu privire la tipul de alimentație care mi se potrivește. Pe baza unui chestionar, răspunsul a venit foarte repede, cu toate sugestiile benefice pentru schimbare.
  2. O serie de înregistrări video (șapte, mai exact pentru prima lună) motivaționale și de impact. Acestea au fost foarte importante pentru stabilirea unor principii sănătoase sau pentru confirmarea celor pe care le fixasem foarte bine până acum, de-a lungul experienței de viață.
  3. E-mailuri care să mă țină în priză. Mereu sunt lucruri de făcut, iar uneori te pierzi în tumultul activităților zilnice și uiți de aspecte importante, cum ar fi planul tău de remodelare corporală și resetare a stilului propriu de viață.
  4. Un plan de nutriție personalizat. Pe baza răspunsurilor mele, am primit un program alimentar alcătuit după sfatul nutriționiștilor. Pe zile, pentru fiecare masă sau gustare, cu înlocuitori pentru a-l face mai accesibil și mai ușor de asimilat de mintea încă prinsă în capcana alimentelor delicioase, dar nesănătoase.
  5. Acces la grupul de Facebook unde poți vedea ce fac ceilalți, ce probleme întâmpină, cum le depășesc și unde poți cere oricând sfatul nutriționistului.

Ce am învățat după o lună de reset

5 lucruri aș alege din ceea ce am învățat de-a lungul acestei luni:

  1. Care sunt alimentele sănătoase și benefice organismului și în ce combinații le pot folosi. Cu ce nu mă pot eu încă obișnui (din lipsă de antrenament și voință, desigur) este dozarea cantităților. E enervant să trebuiască să cântărești „îmbucătura” și e extrem de greu să te oprești din a mânca ceva ce îți place. Evident, face parte din procesul de „dresare” a organismului, așa că va trebui să îmi însușesc și acest lucru.
  2. Esențială este organizarea. Ca atunci când ești mic și înveți prima dată ceva, „repetiția e mama învățăturii”, la fel cum verificarea este cheia succesului. De aceea, am apreciat ideea de a ține un jurnal al evoluției pe măsură ce avansez în program. De preferat, un jurnal sincer, pentru că nimeni nu are de suferit mai mult decât propria persoană. În același timp, jurnalul te ajută să te „ții de treabă” serios.
  3. Respectarea unui program regulat de mese. Regula asta o știam dintotdeauna. Faptul că revine și în cadrul acestui program e semn că trebuie să învățăm să ne ținem de ea. Eu încă am un program de lucru… bulversant și mă agăț de scuza asta în loc să mă mobilizez mai bine. Prin urmare, mai am de învățat cum să prioritizez tot ceea ce fac, căci altfel, organismul nu poate fi „dresat” să se alinieze obiceiurilor sănătoase.
  4. Poți să faci lucrul ăsta și de acasă, online. Sigur, de obicei impactul întâlnirilor „față în față” este indubitabil mai mare. Există riscul să trișezi mai ușor și să renunți mai repede. Dar la fel de bine se poate întâmpla asta și dacă apelezi la varianta clasică a întâlnirilor programate, mai ales dacă nu ai motivația încă destul de puternică.

Amenințări

Încă mă tem că această provocare m-a luat ușor pe nepregătite. Cum știu asta? Încă mai găsesc scuze pentru amânări sau pentru justificări. S-a suprapus, e drept, și peste o perioadă destul de aglomerată, pe care tot sper să o depășesc mai repede.

În plus, faptul că am ținut o dietă (singura din viața mea) pe care mi-am însușit-o destul de bine, face să fie mai dificilă adaptarea la un alt fel de alimentație. De aici unele conflicte interioare când vine vorba de a mânca un anumit aliment sau de a fi atentă la gramaje.

Imposibilitatea de a dubla respectarea planului de alimentație cu programul de mișcare Limitless, mă descurajează uneori. Totuși, cred că asta se poate rezolva în timp.

Prin urmare, deși a trecut o lună, sunt ușor în urmă cu „do’s” and „dont’s”. Partea bună este că informațiile astea nu pleacă nicăieri și pot să o iau de la capăt atunci când mă simt pregătită de lupta cu mine însămi!

Citatul de duminică (67) – Despre mâini de copii

„Eu pot să ajung un om bun.”

(Antonio, 13 ani)

Ne-am născut în familii în care am învățat că un copil este o binecuvântare. Am avut norocul de a fi ținuți de mână din clipa în care am apărut pe lume, plângând și căutând căldură și alinare. Am fost legănați, hrăniți, educați, conduși pe un drum pe care am învățat apoi să ni-l facem al nostru. Și asta tot ținuți de mâna celor care au înțeles că a fi părinte înseamnă mai mult decât să dai naștere unui copil. În momentele cele mai grele ale vieții noastre, când am traversat suferințe sau ne-am văzut vise dărâmate, tot mâna părintelui ne-a mângâiat sau ne-a ținut strâns propria mână, semn că nu suntem singuri în bătălia cu viața. Iar asta ne-a ajutat să ajungem oameni buni. Îmi place să cred că vom strânge la rândul nostru mâna părinților noștri atunci când ea va fi prea slăbită să o mai facă. Și că o vom săruta apăsat, drept recunoștință pentru tot ce a însemnat ea pe parcursul vieții noastre.

Unii copii, însă, nu au simțit, poate, niciodată cum este să știi că există mereu o mână care să te sprijine oricând ești gata să cazi. De la primul scâncet, la primul pas, prima dezamăgire sau la fiecare pas greoi în slalomul permanent printre încercările vieții. Pentru ei, toate lucrurile care li s-au întâmplat au fost dublate de o stare de nefericire. Pe de o parte pentru că nu au avut cui să împărtășească puținele bucurii, pe de altă parte, pentru că nu au avut cui să își plângă durerile. Iar dacă au fost suficient de norocoși, au avut alături oameni care să le întindă o mână atunci când destinul le-a împreunat drumurile. Totuși, parcă niciodată nu este suficient. Mai mult decâ oricare dintre noi, acești copii au nevoie să știe că mâna aceea există permanent acolo, ca o plasă de siguranță pentru căderile lor și, mai ales, pentru ridicările lor. Pentru că, astfel, au șansa lor de a deveni „un om bun”.

O „familie” de împrumut

Un centru de plasament, un asistent maternal, chiar și un părinte adoptiv pot face viața unui copil mai ușoară, dar nu pot umple întotdeauna golul acela imens care rămâne în suflet. Cine ești, cum te definești, care îți sunt rădăcinile – sunt lucruri care țin de familie, de identitate, de sentimentul acela de apartenență. Dar poate cel mai greu lucru de depășit este eticheta pe care adesea comunitatea o lipește nemilos: orfanul. Echivalent cu un copil al nimănui, rupt de lanțul firesc al existenței umane. Iar apoi, societatea deduce, la fel de nemilos, că un copil fără o identitate tradusă în termenii familiei clasice, nu prezintă încredere și potențial. Rămâne doar o cifră între miile de cifre ale statisticilor ce guvernează actualitatea modernă.

Totuși, copiii aceștia au aspirații, au visuri, au dorințe pe care și le proiectează într-un viitor încă ambiguu. Ce au ei nevoie este o mână de ajutor, astfel încât să înțeleagă că lumea nu îi respinge, abandonându-i așa cum au făcut-o părinții lor.

„Eu pot să ajung un om bun”

Antonio are 13 ani. Asemeni celorlalți copii, mai mari sau mai mici, cu care împarte viața într-un centru de plasament, are visuri. Toate se concentrează în jurul FAMILIEI, pe care o vede ca una dintre cele mai valoroase lucruri din această lume. Tocmai pentru că îi lipsește și simte că e ceea ce l-ar face să se simtă complet, raportează tot ce îi place la acest termen definitoriu. Prin urmare, prietenul trebuie să fie ca un frate, iar Antonio își dorește să fie un lup. Dar nu un lup singuratic, ci unul care să se simtă acceptat de propria haită, căci, nu-i așa, „haita înseamnă FAMILIE”.

Sunt sigură că nimic din ceea ce i s-a întâmplat neplăcut în viața lui nu-l va opri pe Antonio să ajungă un om bun! Totuși, nu i-ar strica o mână de ajutor. Lui și celorlalți copii din centrele de plasament!

……………………………………………

Proiectul „Mână cu Mână” are nevoie de sprijin pentru a-și îndeplini cele trei obiective. Fotografiile sunt realizate de Horia Manolache și ilustrate de Gabi Toma și ilustrează mânile-strigăt ale copiilor din centrele de plasament.

E vreme (de) Super(Blog)!

SuperBlogul e o competiție numai bună pentru conștientizarea faptului că timpul zboară. Unde se duce el, Timpul, nu are nimeni nici cea mai vagă idee. Cert este că acu’ a fost Gala, acu’ a venit Springu’.

bannerSpringSB18

Curat aventură!

Unii scot niște probe de ce crucești! Alții se dau cu capul de mobilă. Mai sunt care (se) plâng sau care înjură de mama focului și de toate cele sfinte. Alții fac calcule și strategii, sabotează concurenții ținându-i de vorbă până trece deadline-ul. Unii se iau de piept cu juriul și dacă juriul nu e, găsesc oganizatorii. În fond, trebuie să se descarce și ei undeva! Există categoria „nu-mai-particip-în-viața-mea-dar-nici-nu-mă-pot-lăsa”. Avem pe unii nebuni cu acte în regulă. Și pe alții care te fac să râzi până uiți să înscrii articolul în platformă.

În fine… mă întâlnesc cu toții din nou și în primăvara asta. Am înțeles că nu pot câștiga nici în această sesiune, că a citit Costică în stele de o victorie a lui Mandache. Mă rog… măcar niște Farmce să-mi rămână. Că înțeleg că distracția se mută la mare și parcă aș cam risca niște timp și bube-n cap pentru o întânire cu valurile. Chiar și niște nervi ștampilați! 😀 Chiar și niște dezamăgiri! 😀

Ce să mai lungim vorba aiurea. Să ne băgăm în râul învolburat și de această dată. Parcă aș avea chef de niște provocări. Hai să fie cu noroc! 😉

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte