Citatul de duminică (59) – Despre scris

Vorbind deunăzi cu un amic despre modalitatea fiecăruia de a se relaxa, am fost surprinsă când mi s-a spus că sigur pentru mine asta înseamnă să citesc (având în vedere jobul meu). Am zâmbit. Este vorba despre o prejudecată, desigur. A citi este pentru mine o plăcere (care tinde să devină un lux, se pare!), o datorie (nu aș putea rămâne „în urmă”) și, uneori, da, o modalitate de relaxare.

De altceva, însă, îmi este dor: de a scrie! Dincolo de timp, dincolo de cele lumești, dincolo de teamă și de prejudecăți, dincolo de alte detalii (tehnice) care sufocă actul scrierii în sine. A scrie liber, în colțul meu, cu ochii uneori închiși, în acordul muzicii care mă liniștește sau mă tulbură, eliberată de griji și de planuri.

Constat că din plăcerea asta imensă de a scrie nu a mai rămas decât un exercițiu aproape mecanicizat, în care îți exersezi abilitățile raportându-te la cerințele altora. Uneori nici nu înțeleg ce caut eu într-o lume în care valorile scrisului sunt răsturnate, iar răstălmăcirile de sens nu sunt înțelese sau agreate. Nu am făcut decât să irosesc timp prețios și speranțe deșarte că, la un moment dat, voi reuși să fac două lucruri deodată: să scriu pentru mine, dar și pentru alții.

Mă gândesc că mi-am lăsat romanul neterminat și că am uitat să mă mai joc de-a cuvintele. Mă gândesc că m-am stins și că m-am uitat pe undeva, prinsă în niște vârtejuri pe care le numim generic „viață” și că am irosit timp și litere.

Poate că ar fi timpul să-mi întorc privirile spre ale mele, lăsându-le pe ale altora în seama lor, cu mediocrități, cu incoerențe, cu copieri, cu ….

Înainte de asta, țin foarte mult să mulțumesc unor oameni care trec pe aici de fiecare dată și lasă un semn, deși nu am reușit niciodată să le trec pragul (virtual) în ultima vreme!