Câteva lucruri despre extratereștri, înainte de Arrival

De ce ne temem oare de extratereștri? 

Specia umană are un fel aparte de a-și complica existența. Noi, oamenii, am presupus că există forme de viață și dincolo de limitele Terrei și i-am numit extratereștri. Unii susțin că i-au văzut, alții au emis ipoteze și teorii care par mai mult sau mai puțin veridice. Lucrurile lumești (terestre) inexplicabile au devenit adesea sinonime cu cele extraterestre, adică apărute dintr-o lume de dincolo de cea cunoscută nouă. Apoi au apărut semne cum că povestea despre extratereștri nu ar fi chiar o poveste: obiecte zburătoare neidentificate, rămășițe, filmări sau fotografii. Mulți le pun la îndoială autenticitatea, dar cine poate spune cu adevărat ce este dincolo de perdeaua care ne înconjoară planeta?

La fel de bine am presupus că scopul existenței lor este să ne distrugă. Am creat filme întregi bazate pe acest subiect, probabil izvorât din dorința de senzațional care ne caracterizează ca specie, din nevoia de a șoca, de a lăsa pe ceilalți cu gura căscată. Toate acestea în ciuda faptului că nu s-a întâmplat până acum vreo invazie, iar dacă aceasta s-a făcut în vreo formă sau alta, nu pare să ne fi distrus (în orice caz nu mai mult decât ne distrugem singuri în fiecare zi a existenței noastre). Rezultatul? Oamenii au devenit confuzi cu privire la existența extratereștrilor și delimitează din ce în ce mai greu limita dintre posibila realitate și ficțiunea voită.

Vin extratereștrii! (?)

Nu putem nega că există o astfel de posibilitate. Totuși, dacă ar fi să ne luăm după situațiile ficționale ipotetice, tendința generală este aceea de a pregăti armele, de a forma o alianță transnațională, de a ataca înainte ca ei să facă primul pas. Cam asta ar fi și ideea trailerului pentru filmul Arrival, lansat în cinematografe din 11 noiembrie 2016:

M-aș vedea în ipostaza personajului conturat de actrița Amy Adams, singura care pare capabilă să stabilească o modalitate de comunicare cu extratereștrii. Dincolo de teama de necunoscut (presupunând că poți trece de acest obstacol la un moment dat), aș fi fascinată de apariția lor plină de mister. Cred că adevărata provocare constă într-adevăr, în a găsi un limbaj comun. Nu este oare aceeași problemă pe care o întâmpinăm între noi, oamenii? Căutăm un cod comun care să ne ajute să transmitem gânduri, sentimente, opinii? Și nu se întâmplă de multe ori ca, deși vorbim aceeași limbă, să nu reușim să ne înțelegem?

Modalități de abordare

Este foarte importantă poziția corpului și atitudinea la primul contact vizual. Nimic agresiv, nimic ostentativ, nimic care să semene a amenințare. Evident, pornim de la premisa că până și gesturile pot fi interpretate altfel decât intenția în sine. De aceea, apropierea nu va fi bruscă, gesturile vor fi controlate, astfel încât limbajul trupului să nu transmită coduri greșite către receptorul venit de pe altă planetă. Poate un zâmbet nu ar strica! Cei care zâmbesc sunt oameni frumoși. Frumosul nu are cum să transmită altceva decât o stare de bine, blândețe, compasiune. Îmi imaginez o introducere desprinsă din filmele cu Tarzan: clasicul joc al gesturilor și al numelui. Dar dacă ei, extratereștrii, nu comunică prin cuvinte? Dacă nu reacționează nicicum la sunetele cuvintelor noastre care pentru ei par o suită de sunete nearmonizate? Poate un cântec? Blând, asemenea cântecelor de leagăn, armonios și muzical. Poate cântecul nu va transmite nimic prin cuvinte, ca informație, dar va transmite o stare. Nu cred că ar fi suficient. Așa cum procedezi cu un seamăn de-al tău, autist, retras în lumea lui, pe care vrei să-l smulgi din acel „întuneric”, e nevoie de mai multe pârghii pe calea tuturor simțurilor. Un desen? O imagine? Sunt aproape sigură că extratereștrii sunt telepatici. Dacă ei au ajuns primii la noi și nu invers, cu siguranță au depășit de multă vreme niște limite ale comunicării. M-aș simți dezgolită știind că îmi poate citi cineva gândurile, că îmi poate ghici intențiile – un motiv în plus să controlez ceea ce transmit. Sau poate un avantaj? O descifrare a intențiilor deloc războinice, o înțelegere a ceea ce simt, fără să fie nevoie să schițez vreun gest sau să scot vreun sunet.

Ai avea curajul să îmbrățișezi un extraterestru? Să-l inviți să te atingă, ca semn evident al încrederii pe care te străduiești să i-o construiești? Să sperăm că extratereștrii nu cunosc răutatea, minciuna, înșelăciunea, altfel, orice încercare de a construi această încredere e sortită eșecului.

Ce ai transmite unui extraterestru? 

Că sunt la fel de curioasă ca și el. Că aș vrea să știu de unde vine și cum sunt locurile acelea față de cele de aici. Că felul de a fi, diferiți din toate punctele de vedere, nu trebuie să ne poziționeze neapărat de o parte sau de alta a unei false baricade. Că sunt lucruri pe care, știindu-le, le-am putea folosi pentru propria dezvoltare. Că, poate, avem aceleași utopii, că poate căutăm aceleași lucruri, că poate avem mai multe în comun decât ne dăm seama. Că e bine să știi că nu ești singur în imensitatea asta de univers. I-aș arăta felul nostru de a gusta fericirea, de a trăi bucuria, de a iubi, de a plânge, de a interpreta lumea, de a visa. Că aș vrea să descopăr ce este dincolo de atmosfera pământească. Câte întrebări nu mi-ar răsări în minte! Cu ce se hrănește? Are o familie? Cum se vede Universul de pe cealaltă parte? Cum arată cerul lor ziua? Dar noaptea? Au păsări acolo unde locuiesc? Este frig? este cald? Cum arată zăpada?

 Un exercițiu invers

Cum ar reacționa ei să ne vadă acolo? Cum am vrea să fim primiți? Interpretați? Cum ne-am simți dacă în loc de bună ziua ne-am trezi cu o armă îndreptată spre noi? Fără dreptul la replică, fără posibilitatea de a explica prezența noastră acolo. Cum ar fi ca, împinși de dorința de a cunoaște și de curiozitatea de a descoperi ce se află dincolo de planeta noastră, să întâlnim, la celălalt capăt al universului, răul de care am fugit plecând de pe Terra?

……………………………………………………………………..

Monolog interior (sau poate devine un dialog) generat de provocarea cu numărul 17 a competiției SuperBlog2016, susținută de InterComFilm.