Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Dacă pantofii sport ar avea gânduri…

Bună,

Mă numesc Train. Zprint Train. Sunt o pereche de pantofi sport de damă. Verde. Nu de invidie, ci de Reebok. Ca orice lucru pe lumea asta, am și eu povestea mea. Și, deși poate este irelevantă pentru majoritatea juriilor de povestiri, ea este importantă pentru că este A MEA, unică și irepetabilă.

 

Prima dată când am zărit lumina zilei a fost când m-a scos din cutia maro în care am zăcut atâta vreme așteptând să mă ia cineva din magazinul acela online de articole sport. Ce ciudat. Încălțările nu au suflet și nici gânduri, dar eu mereu am avut așteptări. Mă rugam să mă cumpere cineva care să mă poarte ca vântul și ca gândul, care să mă încalțe și să mă scoată în lume, cineva cu care să mă potrivesc de minune. Unii ar putea spune că nu e mare brânză să-ți alegi o pereche de pantofi sport de damă, dar asta e doar o afirmație de necunoscători! Nu e suficient să știi o mărime și gata! Adidașii de damă trebuie să se muleze pe forma piciorului tău, trebuie să te facă să te simți natural, fără să te încarce inutil, ca și cum au fost creați special pentru tine. (Eh, și dacă tot sunt „de damă”, ar merge să se asorteze și cu o pereche de pantaloni sport, nu-i așa? 😈 )

Love at first sight? 

Trebuie să recunosc, am avut destule emoții. Am zărit mai întâi un chip destul de drăgălaș, cu un zâmbet mare pe față. Semn că i-am plăcut din prima. Căutase atâta vreme o încălțăminte sport de damă potrivită! M-a luat cu grijă din cutie și m-a încălțat. Piciorul i-a intrat cu ușurință, de ziceai că s-a turnat modelul după el! Un pas, doi, a ridicat pingeaua, a strâns șnurul mai tare. Și pentru că nu-i dispăruse zâmbetul de pe față, m-am bucurat: gata, mă pune la treabă, mi-am zis. Am constatat, însă, că nu fusese decât o probă scurtă. Deh, femeile! Probează, cumpără, fac fițe. M-a băgat la loc în cutie și apoi…nu s-a mai întâmplat nimic…M-am speriat: dacă s-a răzgândit? O fi zicând că nu se simte comod. Nu i-o fi plăcând culoarea? M-o fi urmărind vreun blestem?

Treptat teama a devenit panică.

Am stat închisă în cutie mai bine de câteva săptămâni. Îmi imaginam cum mă va prinde praful și cum mă voi învechi, fără să am ocazia să alerg. Sau, mai rău, că voi încăpea pe mâna piciorul cuiva nepotrivit… De câte ori o simțeam apropiindu-se, îmi vibra talpa și-mi tremurau șnururile, dar niciodată nu mă alegea. Le auzeam pe celelalte perechi de adidași de damă oftând la întoarcere: „Ah, numai pietriș, praf, și mizerie! Nu mai vrem! Vrem un concediu!” Drept revoltă, i-au făcut picioarele să sângereze și i-au obosit gleznele și genunchii.

De unde să știu că pe mine mă păstra pentru momentul potrivit!

Iar când a venit momentul acela…

M-a scos cu grijă din cutia maro. Aș putea să jur că s-a oprit o vreme și m-a mângâiat cu drag, dar poate doar mi s-a părut de atâta entuziasm. Apoi m-a încălțat cu gesturi delicate, dar sigure, mi-a înnodat șireturile, nici prea strâns, nici prea larg, a făcut câteva mișcări de acomodare. Și …start!

12038459_912659688829800_7494823163034281546_n

Am mângâiat asfaltul, ca și cum așa am fi fost împreună dintotdeauna. Am alergat i-am simțit emoția și tremurul picioarelor. Era un concurs. Mă păstrase pentru un concurs! Asta a fost prima noastră ieșire împreună. I-am relaxat picioarele și i-am amortizat pasii pe asfaltul greu. I-am masat tălpile și i-am dat elan să meargă mai departe. 5 km! Mai greu la urcat, mai ușor la coborâre. I-am simțit bucuria de a alerga, de a se întrece cu ceilalți.

Și de atunci, știam că la fiecare concurs important mă va lua cu ea. A urmat cursa de 7 km, printre alei acoperite cu frunze sălbatice, străduțe alunecoase și curbe surprinzătoare. I-am simțit respirația grea și oboseala care îi coborâse în genunchi. Dar nu ne-am oprit! A încetinit doar puțin cât să-și regăsească ritmul și apoi și-a luat din nou avânt. Următorul a fost concursul din capitală. Emoții, nebunie…Dar tot împreună l-am dovedit și pe acela.

În fiecare seară, după fiecare concurs, e la fel. Mă îngrijește, mă curăță și mă așează în cutia mea maro, să mă odihnesc. De fapt, am început să și visez! Drumuri noi, asfalt, iarbă sau pietriș, goana nebună, adrenalina aceea.

Nu, nu sunt doar o pereche de pantofi! Sunt o pereche de pantofi Zprint TrainDe la Reebok. Și sunt…de poveste!

……………………………………………………………………………..

….ca și magazinul Answear.ro, la proba cu numărul 8 a competiției SuperBlog 2016.

answear-patrat

 

 

 

Anunțuri

9 răspunsuri la „Dacă pantofii sport ar avea gânduri…

  1. Daniela Octombrie 24, 2016 la 10:40 pm

    Of, ce s-ar bucura si ai mei daca i-as scote putin la aer! I-am intoxicat pe toti cu fumul… mai ales în perioada SuperBlogului.
    Eu nu mai sunt în stare sa alerg nici macar o suta de metri. Sunt victima 100% în caz de tre’ sa fug! :)))

    Apreciază

  2. alma nahe Octombrie 25, 2016 la 3:03 am

    Fosforescențnț! :)) Da’ cum se aleg culorile astea, se face un curs special?! În cutie e lumină, dacă i-ai ținut la soare? 😛

    Apreciază

  3. Pingback:SuperBlog | Proba 8. Ce povești ar spune pantofii sport?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de atfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Normalul? E plictisitor.

Am încercat o dată să fiu normală. Cele mai rele 2 minute din viața mea.

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

%d blogeri au apreciat asta: