Citatul de duminică (29) – Despre ipocrizie

„Ipocrizia nu e numai un defect, aşa cum cred scriitorii moralişti, ci şi un mod de a-ţi conserva energia şi de a evita situaţiile penibile.”

 Teodor Mazilu în Doamna Voltaire

*

Suntem obișnuiți să-i numim ipocriți pe ceilalți. Firește, noi nu suntem niciodată! (Iată primul semn al ipocriziei noastre! 😈 ) Sunt cu două fețe pentru că i-am prins cu mâța-n sac, tocmai când duceau vorba în tabăra cealaltă. Sau i-am văzut schimbând măștile chiar în fața noastră.

*

De ce trebuie să fie cineva ipocrit? La ce ajută asta? La o mai…bună (?!) relaționare cu ceilalți? Ipocrizia este o boală latentă. Te face să fii cum vor ei să fii și nu cum te găsești în realitate. Există pericolul ca, la un moment dat, „pacientul” să devină confuz… Nici el nu-ți mai recunoaște adevărata față, în cele din urmă.

*

Îi spui „Bună ziua”, dar în realitate, mai curând i-ai ura să i se-mpleticească picioarele și să aterizeze cu nasul de asfalt. E politețe? E ipocrizie? Cum se cade să reacționezi atunci când pur și simplu cineva este departe de a-ți fi simpatic? A saluta este, cu siguranță, dovada clară că te respecți, că ai cei șapte ani de acasă și că bunul simț nu are a face cu nemernicia celui în cauză. Cu toate acestea, tu nu poți să-l înghiți! Cum să-i urezi să aibă o zi bună? Nu cumva urările tale sunt nesincere? Și atunci, asta nu e sinonimă cu ipocrizia?