Poveste cu iz de trandafiri (Episodul XIV)

” And I wanna lay you down in a bed of roses…”

Bon Jovi

Rătăcea pe străzile îngălbenite, simțind cum umezeala îi rodea trupul la fel de sfârșit ca frunzele moarte pe care călca apăsat. Nu avea nicio țintă. Poate și pentru că viitorul nu fusese deloc îngăduitor cu ea, spulberându-i orice vis cu viteza ireparabilă a timpului prea grăbit să-și mai aștepte secundele. Evada adesea pentru a rămâne singură cu gândurile ei și, mai ales, pentru a da pe repede înapoi clipele strălucite ale existenței sale. Adesea, își făcea loc și el în aceste gânduri, dincolo de cortina pe care o trăsese inexplicabil chiar atunci când ei i-ar fi fost mai bine să-l aibă aproape.

I-a atras privirea un coș cu trandafiri, într-o vitrină…O reclamă pentru o florărie online din București, convingătoare prin aranjamentul cu bun gust, prin roșul atât de viu al trandafirilor, dar mai ales prin felul în care le-au găsit florilor menirea:

Noi nu livrăm flori, ci zâmbete!

Și atunci amintirile au năvălit ca ielele. S-au prins într-o horă în jurul ei, amețind-o și trăgând-o înapoi, în trecut. Era ca o dulce cădere, o întoarcere spre o lume care acum îi părea atât de îndepărtată și de ireală. Nu mai știa cu exactitate când se întâlniseră prima oară. Dar îi revenea în minte imaginea stânjenită a bărbatului înalt primind-o cu un buchet de trandafiri roșii ce ascundeau un zâmbet încurcat. Atunci ea se încruntase. Nu voia să se lase impresionată de un gest pe care îl credea prea măreț pentru ceea ce aveau ei. Ar fi fost suficientă doar o floare. Sau chiar niciuna. În fond, era bucuroasă doar să îl vadă și să-l știe acolo, lângă ea. Acum abia înțelegea cât greșise! Pentru că-i umbrise bucuria revederii, cu acea sprânceană încruntată, în loc de „Mulțumesc, dragul meu drag”. Se scutură ca după o amintire care îi trezea dureri adormite.

Mai târziu, el nu a contenit cu semnele ce trebuiau să-i arate că promisiunea lui nu fusese o vorbă în vânt:

Am să te iubesc într-o mie de feluri, în fiecare zi!

Și așa a și iubit-o o vreme. Cu flori, cu lacrimi și cu scrisori lungi, trimise de la celălalt capăt al lumii. Atunci a știut că nimeni nu va mai irosi vreodată atâtea clipe ca să-i amintească de ce viața este atât de frumoasă! Și cu toate acestea, adesea, repingea aproape cu răutate fiecare încercare a lui de a se apropia. De ce? Poate de teama că distanța dintre ei se va transforma în prăpastie sau poate pentru că nu vedea nici atunci cum ar putea complota destinul ca să-i aducă împreună.

–Aveți un colet, îi spusese o voce necunoscută la telefon. Vă găsim acasă?

Era acasă. Nu plănuise nimic special de ziua ei. Și nici nu se aștepta să primească, astfel, vreun dar. De aceea, a rămas fără cuvinte când a zărit un buchet de flori răsărit din spatele ușii. Nici nu apucase să întrebe curierul de la cine sunt, de parcă ar mai fi avut nevoie de vreo confirmare. Felicitarea micuță, ascunsă între flori, îi smulse o lacrimă de bucurie:

Te iubesc, draga mea dragă! La mulți ani!

Unul din lucrurile pe care le-a apreciat mereu la el a fost felul în care se pricepea să facă surprize. Cum o fi găsit o florărie online care să-i aducă la ușă, în momentul potrivit, un semn că există, deși e încă departe, și că o poartă mereu în gânduri! Își imagina și cum a sunat, tacticos, cu cardul în față, pregătit să plaseze comanda cu livrare gratuită, abia stăpânindu-și un zâmbet a încântare. Și da, îl simțise atunci aproape, lângă ea, spunându-i cuvintele acelea răsărite dintre trandafirii roșii.

Apoi și-amintea cum au sărit, cu altă ocazie, colegele de birou, curioase din cale afară de admiratorul misterios care-i trimisese flori tocmai ei. Aceiași trandafiri roșii, aprinși ca dragostea pe care i-o purta.

–De la cine sunt, dragă?

A inventat o poveste cu un client mulțumit. Fetele au părut ușor dezamăgite că au fost private de un episod siropos. Dar ea simțea o bucurie imensă care izvora din adâncul sufletului ei: nu o uitase! Și încă o mai suprindea cu un alt mod de a-i arăta cât de mult o iubește.

♦

Pe strada pustie îngropată de frunzele moarte, vântul începu să sufle cu putere, ca și cum ar fi vrut să-i șteargă amintirile una câte una. Cu ochii larg deschiși, ea încerca să se smulgă din brațele trecutului. Și asta pentru că știa că această ultimă amintire, a petalelor de trandafiri care-i îmbrăcaseră trupul ultima dată când fuseseră împreună, avea să o sfâșie, celulă cu celulă. Dacă se străduia suficient, simțea și acum parfumul așternuturilor pline de petale și îmbrățișarea caldă, de adio. A intrat în prima florărie și și-a luat un singur trandafir. Roșu. Să și-l aprindă candelă amintirilor reci, la ceas de seară.

………………………………………………………………………….

Un nou episod din „Tentativa de roman”, provocat de Buchetetrandafiri.ro, la SuperBlog 2015.