Episodul XIII – „Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu….”

„Dumnezeu umblă pe pământ? Sau doar acolo sus, lângă el, putem să ne așezăm în iarba norilor și să pălăvrăgim despre vieți? Și-ar murdări Dumnezeu picioarele cu urmele lăsate de oameni pe drumurile bătătorite de patimi și păcate?

Dacă te-ai întâlni într-o zi cu Dumnezeu, îmbrăcat în straiele lui vechi, albe, l-ai recunoaște? I-ai cădea la picioare sau ai continua blasfemia, negându-i cerul și apele și lumina și întunericul, mărul și șarpele? I-ai atinge mâinile strigând în gura mare că EL NU EXISTĂ, uitându-te adânc în ochii lui doar ca să te convingi că este ceva dincolo de ei? I-ai cere să despartă mări? Să transforme ape în vin? Să te învie? Să te ajute să te ridici, vindecându-ți aripile? I-ai cere toate astea cu gândul că va rata vreuna din minuni sau poate va întârzia la propria înviere și atunci ai putea să urli că ai avut dreptate?

Spune-mi, dacă într-o zi, chiar ție ți s-ar arăta Dumnezeul pe care îl negi, îl refuzi, îl blestemi, ce ai face? Ai trece mai departe nepăsător? Sau te-ai opri ca să-l iei de guler, reproșându-i toate cărările încâlcite și toate destinațiile la care ai întârziat?

Ți-ai aminti atunci de mine? Ți-ai aminti sărutul uscat și cei treizeci de arginți la cântatul cocoșilor, când te-ai lepădat de trei ori, de trupul meu, de mintea mea, de sufletul meu? L-ai ruga să te ierte pentru visul furat și pentru clipa ucisă cu voie atunci când ți-ai întors spatele? Crezi că Dumnezeu ar avea atunci timp să te audă?

Dacă într-o zi…te-ai întâlni cu Dumnezeu, în drumurile tale zbuciumate, știu sigur că EL te-ar putea ierta. Dar tu?”

Era ultima ei scrisoare. O găsise pe biroul din lemn pe care ea îl adora. Frumos împăturită, cu urma fină a parfumului ei pe hârtia albă, cu scrisul de mână impecabil. O citise detașat la început, negându-și fiecare posibilă tresăltare. Dar o regăsea în spatele fiecărui cuvânt cu litere rotunde, perfecte. Îi ghicea fiecare revoltă, fiecare reproș și fiecare strigăt de ajutor regăsit în pauzele dintre cuvinte.

O împături cu grijă mai mare decât ar fi vrut să arate și o strecură în buzunarul sacoului, fără să aibă idee ce destin îi plănuise deocamdată. Își luă cheile mașinii și ieși pe ușă ca o furtună, ca și cum încerca să scape de o negură care-i îngreuna respirația. Fugea din nou, ca să o uite. Tremura…

…………………………………………………………………………………………

Restul romanului AICI.