Să NU mori din dragoste, rănită!

Rudia nu iubește. Nu-i plângeți de milă! Nu e ca și cum ar suferi de vreo boală incurabilă, căci nu mai este cazul. E o altă bătălie cu morile de vânt pe care a câștigat-o prin abandon (al ei) în runda…Nici ea nu mai știe în care rundă. Dar asta e altă poveste. Neinteresantă.

Îi place sau nu, Rudia trăiește într-o lume în care oamenii se automutilează sufletește, după principiul „de bună voie și nesilit(ă) de nimeni”. O lume în care sentimentele sunt fie prost interpretate (spre deloc), fie călcate în picioare cu bună știință. Și asta nu are nimic de a face cu a fi bărbat sau femeie, cu bătălia absurdă între sexe. Am cunoscut bărbați sensibili care și-au abandonat orice urmă de orgoliu prostesc ca să demonstreze că pot să facă o femeie fericită. În egală măsură, am cunoscut și femei care au călcat ele însele în picioare (cu tocuri de 15)  și au făcut terci orgoliul masculin al partenerilor lor. Cu toate acestea, dacă ar fi să ne luăm după statistici, în majoritatea cazurilor, cel puțin la suprafață…de la bărbați „vine ploaia”…

Și acum să revin la povestea cealaltă…despre care am aflat întâmplător. Și zic așa:

Prostule! Femeia asta te iubește! Se vede pe chipul ei, în vocea ei, se vede din felul în care îți pregătește micul dejun sau îți calcă o cămașă, din vorba bună pe care o găsește de fiecare dată când ajungi obosit și nervos. Clasic, nu? Să particularizăm! Femeia asta îți crește copilul ca și cum ar fi al ei, cu toate problemele incluse în pachetul promoțional! Probleme emoționale grave ale unui copil care, în plus, și-a pierdut și mama la o vârstă la care nu înțelege prea bine de ce. Nu doarme nopțile ca să stea cu el, îi dă tratamentul la timp, merge cu el pe la specialiști și învață să-l înțeleagă. Și tot femeia asta, și tot din dragoste, îți mai face unul, al vostru, fără să facă diferențe între copii. Nu are nopți liniștite, nu are timp pentru ea, se sacrifică, dar nu pentru că i-ar cere cineva să facă asta și nici pentru că se simte bine în postura de martir, Ci pentru că te iubește, idiotule, și a ales să trăiască o viață alături de tine.

Când ai devenit o brută? Când ai început să-i vorbești urât în fața copiilor voștri? Când ai încetat să-i mai accepți mângâierile pentru că ești prea obosit, orgolios, sătul de ale tale? De ce oare, pare că ai lovi-o de fiecare dată când îi vorbești?

Și într-o zi, ea se satură și pleacă. Pur și simplu. Își ia copilul, îl sărută cu lacrimi în ochi pe celălalt, care iar nu înțelege de ce a mai pierdut o mamă, și pleacă! Nu-i ajung banii, nu știe unde va sta, nu știe cum și dacă se va descurca, dar îi e clar că nu mai suportă să-i calci în picioare mângâierile, suferințele, sentimentele, eforturile…

Iar tu? Mutarea e a ta. Și ești în șah.