Jurnal neinspirațional (9)

Astăzi citesc și recitesc scrisori. Mi-ar fi plăcut să fie scrise pe foi îngălbenite și să poarte amprenta personală a scrisului de mână. Ca și cum o parte din tine ar călători odată cu scrisoarea aceea, către mine. Apoi o parte din mine ar tremura dezlipind plicul alb, cu timbrul de departe. M-aș opri în bucătărie lângă dulăpiorul cu mirodenii, ca să te simt mai aproape… Ca atunci când mi-ai gătit pentru ultima oară…

În grădină au înghețat până și urmele pașilor tăi. Deși, uneori, târziu, am senzația că încă ești acolo, afară, și mă privești la fereastră. Sau poate lucrurile doar se văd așa cum vrea ochiul să le dezvăluie. Iar încăpățânarea de a te zări cu orice preț în orice adiere de vânt se hrănește cu doruri mistuitoare.

Mi-a trecut prin minte să ascult acum înregistrarea aceea…despre viteza luminii. Aș putea închide ochii și mi-aș imagina că ești la o masă alături, poate chiar aici, în casă, cu mine.

Știi, când eram îndrăgostit, îmi venea tot timpul să inventez lucruri. Un întreg talcioc de artificii, de scamatorii și de trucaje, ca s-o fac să râdă pe logodnica mea. Cred că până la urmă s-a săturat de invențiile mele…[…] Voiam să pun la cale o călătorie pe lună de dragul ei, dar ar fi trebuit, de fapt, s-o duc într-o mare călătorie aici, pe Pământ…

Mecanica inimii…

Nu mai știu dacă l-am ales pentru că este citatul meu preferat de astăzi sau pentru că te-am regăsit din nou printre rânduri. Ca și cum tot ce se învârte în jurul meu de-a lungul existenței este condamnat să-mi amintească de tine. Mai știi călătoria aceea pe care mi-ai promis-o? Aș fi avut, astfel, cum să păstrez fotografia noastră preferată pe noptieră…ca o încleștare a timpului în lupta cu imposibilul.

(sursa)

Sunt lungită ca o secundă searbădă, îmbrăcată în giulgiul efemerității. Și nu pot să-mi meșteresc nici propriile vise, de teamă că nu sunt altceva decât baloane de săpun. Am învățat că și baloanele de săpun au rostul lor. Mai mângâie, din când în când, vântul plictisit care se uită în ele ca într-o oglindă, ca să-și capete formă și culoare.

Plănuiesc pentru săptămâna viitoare o incursiune în mine. Să aflu pentru ce și cui îi pot fi recunoscătoare și, mai ales, dacă există vreun leac real pentru blesteme. Vreun antidot eficient care să mă scape de mine însămi. Mă gândesc că or mai fi fost și alți naufragiați disperați, căutând sticla în care să-ți îngroape răvașul cu strigătul lor amarnic. Și poate ei au găsit cu ce să-ți aline valurile.

Până atunci, însă…aștept.