Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Ajutor! Mă sinucid!

În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere… Existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere.

(Nora Iuga în Săpunul lui Leopold Bloom)

Lupta cu morile de vânt poate fi, pe cât de spectaculoasă și generatoare de adulații, pe atât de idioată și ridicolă. Depinde din care unghi privești. Ambele variante pot duce la un final tragic. Fie adulațiile încetează sau cer noi episoade ca într-o coridă eternă unde tu NU ești matadorul și nici măcar toreadorul, cum ai crezut, fie conștientizezi tu însuți/însăți că ridicolul a atins apogeul și vezi deodată realitatea: niște amărâte de mori de vânt care nu au nicio legătură de rudenie cu balaurii taurii din coridă. 

Să ne sinucidem atunci! Au făcut-o alții mai buni înaintea noastră. După ce au râs în nas omenirii și au drăcuit-o pentru fățărnicie și falsitate. Să ne sinucidem, zic! Poate dincolo e mai bine, mai frumos, mai primitor. Și dacă toată lumea spune că lumea de apoi te așteaptă, de ce să stai ca prostul aici, sperând că prinzi loc mai bun când îți vine rândul. De ce să nu grăbim lucrurile? În final, tot acolo ajungem. Sau nu? 

Te învârți să iasă lucrurile bine. Te sacrifici ca un erou expirat pentru „binele celorlalți”, cauți soluții, mori rostogolind un nenorocit de bolovan, doar pentru că unul, Sisif, a făcut-o acum nu știu câtă vreme și i s-a părut distractiv. Și când te vezi în vârf și tragi linie, raportul între intrări și ieșiri dă cu o mare virgulă: ai trăit degeaba! De ce? Pentru că ai trăit pentru alții! Pentru că nu ți-a cerut nici dracu’ să te sacrifici. Pentru că în capul tău ăla bleg s-a născut o poveste. Cu zâne sau cu cine mai știe ce și în loc să deschizi larg ochii și să vezi ce ți se întâmplă, ai adormit ca frații lui Prâslea cel Voinic păzind merele de aur (care nici măcar nu erau ale tale!)

M-aș sinucide. Unii spun că e mai bine. De fapt, nu spun. Îți lasă scris. Că prea se grăbeau într-acolo. Mă gândesc că dacă nu le-ar fi fost bine, se întorceau. Să-și ispășească restul corvoadei aici. M-aș sinucide. Dar mă gândesc cu teamă dacă o fi măcar un singur om în lumea asta care să spună ceva frumos la final. Ca o încheiere. Și să aplaude lumea, ca la teatru, la finalul unei reprezentații reușite. Da, chiar așa! Să apară un singur om care să spună că mi-a ieșit reprezentația și că poate să-și scoată pălăria și să facă o plecăciune. Ar însemna că vreo două mori cu care am dat piept tot au fost, în fapt, balauri. Și dacă nu se ridică nimeni? Dacă totul va fi o liniște cumplită că s-ar auzi viermii mărșăluind spre lemnul lăcuit? Dacă oamenii vor privi în pământ încurcați că nu știu cine a fost răposatul și cu atât mai puțin ce ar putea să spună într-un moment ca ăsta? Dacă își privesc iritați ceasurile și șușotesc între ei, plictisiți?

M-am gândit: sinuciderea se amână. Din lipsă de probe. Și de curaj. Și poate de câteva mori cu substanță care să merite tot efortul de a fi cine am fost. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Septembrie, joi

Oaza pentru fete

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de atfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Să nu crezi ce ţi se spune. Să crezi doar ce simţi.

Dani Havarneanu

Un blog prea personal

Normalul? E plictisitor.

Am încercat o dată să fiu normală. Cele mai rele 2 minute din viața mea.

Confessions of a first time mom...

Menirea dintâi a femeii este de a da naștere. Numai așa viața își justifică continuitatea...

armonie acvatica

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online.

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

%d blogeri au apreciat asta: