Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

– Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

– Zece minute, cred. Să mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

– Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

– Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.