Blog neinspirațional

…despre lupta cu morile de vânt

Arhive lunare: august 2014

Episodul VII. Noaptea

Îi plăcea să dispară din când în când. Ca și cum fiecare zi era o scufundare în adâncimi cu acea presiune puternică apăsându-i pieptul și de aceea simțea nevoia să se ridice la suprafață din când în când pentru o prețioasă gură de aer. Departe de lume, departe de toți, cât mai departe de el însuși.
Îi plăcea să se urce în mașină și să străbată sute de kilometri cine știe pe unde. Era un fel de exercițiu de exorcizare de gânduri, o lepădare de existența cotidiană care părea să-l stranguleze. Nu-și găsea locul. Nu l-ar fi deranjat nici să fie mașina aia casa lui pentru că acolo se simțea cel mai bine, în siguranță, liber! Puteau să-i ia orice: casa, jobul, dar nu mașina!
De cele mai multe ori simțea că nu aparține lumii ăsteia, că locul lui nu este aici, nici acolo, nici altundeva, ci, poate, într-o existență paralelă. Unde să se întâmple toate după dorințele sale. Accepta ideea că lucrurile nu sunt așa cum și-ar fi dorit, dar ce putea să facă? Se simțea mic și neputincios și adesea își strângea pumnii a revoltă. Uita de tot, o uita și pe ea! Mai ales pe ea! Nicio ființă nu-i adusese în egală măsură atâta fericire și suferință! Și atunci sărea în mașină, dădea drumul muzicii la maxim, își închidea telefoanele si pornea încrâncenat înspre prima destinație care îi venea în minte.
De cele mai multe ori alerga spre Dunăre. Poate pentru că i se părea puternică, stăpână pe fiecare mal pe care-l uda. Se oprea să o privească și i se părea că-și râde de oameni și de destinul lor atât de fragil. Dacă voia, le dădea peștele, dacă voia, își retrăgea puțin valurile, lăsându-i să-și răcorească pielea arsă de soarele de august. Dacă voia, stătea liniștită și-i lăsa să doarmă la umbra vreunei sălcii sau să-și șoptească iubiri tăinuite. Sau îi lăsa s-o picteze arătându-și unduiri misterioase. Dar o văzuse și în alt fel de zile. Neagră, învolburată, înfuriată. O văzuse biciuind pământul și izbind ziduri, o auzise șuierând înfricoșătoare incantații în timp ce se ridica amenințătoare, gata să ia cu ea în adâncuri pe oricine ar fi îndrăznit să se apropie măcar. În momentele acelea o plăcea cel mai mult: sălbatică, neînfricată și atotputernică! Ar fi sărit bucuros, precum Aliman odinioară, să se ia la întrecere cu ea și să-și caute lostrița în ascunzișurile adânci.
Adesea pornea înspre ea. Deși, uneori, avea senzația că o disprețuiește pentru că îl respinge și pentru că nu luptă mai mult pentru ei. Stia doar că trebuie s-o pornească într-acolo, să o vadă, să-i arunce vorbele acelea și apoi să se întoarcă îndărăt. Nu de puține ori aproape ajunsese când a decis să se oprească. La o oră distanță făcuse calea întoarsă, speriat de ceea ce ar putea să spună sau se întâmple, ca un somnambul trezit în creierul nopții departe de casa lui.
„Ce naiba caut eu aici?” își spunea. „Ea nu o să vină. Și chiar dacă o va face, vom sfârși tot rupți unul de celălalt”. Era ca o agonie nesfârșită pe care nimic nu părea să o poată alunga. Dar era noapte…Și ar fi vrut să o mai vadă o dată. Ultima dată. Să-i vadă silueta preumblându-se după perdele, cu mișcări aproape stinse și să o bănuiască a visa la el când ar fi dat ușor cu măna perdeaua deoparte, aruncându-și o privire pierdută în zări îndepărtate. Nu avea curaj nici să o audă, nici să o vadă. Și alegea să plece înapoi, la fel de trist și de revoltat.

Acum era din nou noapte. Bântuia pe străzile orașului mic de provincie și încerca să și-o amintească râzând, lângă o cascadă, cu multă vreme în urmă.

 

Episodul VI. Prea multă monotonie

Ies.

Ea îl privi cu ușoară teamă.

Unde mergi?

Simt nevoia să iau o gură de aer. Apoi se uită la ea și abia atunci își dădu seama cum a sunat replica asta în mintea ei obosită de atâta zbucium: ca și cum, lângă ea, el simțea că se sufocă, ca și cum camera aceea cu patul răvășit era o imagine pe care el nu o mai putea suporta, la fel ca și mirosul de boală și lâncezeală. „Oare așa o fi?” se întrebă el încurcat. Dar se scutură repede ca după un vis urât: nu avea timp și nici chef să despice firul în patru. Acum era lângă ea, era ceea ce își dorise de când o cunoscuse acolo, la capătul acela de lume. Adăugă repede ca să-i alunge orice suspiciune:

Am amorțit stând pe scaun. Ies să mă mai mișc puținVrei să-ți iau ceva?

Nu…răspunse ea stinsă. Doar…să te întorci repede…

De cum închidea ușa în urma lui, ea rămânea cu teama în suflet: dacă nu se va mai întoarce niciodată? Nu era ușor să trăiască cineva cu ea. Nu așa. Poate nici înainte nu era firea potrivită pentru el, dar acum, cu atât mai puțin. Ura că nu poate să sară din patul care îi confirma invaliditatea, să alerge, așa cum îi plăcea, să râdă, să fie fericită. Poate el stătea acum lângă ea din milă. Gândul acesta îi dădea adesea târcoale și o făcea să se simtă o povară. Dacă fericirea lui îl așteaptă în altă parte, iar el își pierde vremea cu o moartă vie, sperând că e adevărată povestea aceea cu miracolele care li se întâmplă oamenilor buni? El era un om bun, cu adevărat! Poate prea bun pentru ea. O așteptase atâta timp, îi suportase mofturile și isteriile, o plimbase prin locuri la care ea nici nu visase să ajungă. Renunțase la confort și la liniștea zilei de mâine doar ca să fie cu ea. Iar ea? Ea ce-i putea da la schimb? „Te iubesc, draga mea dragă…” îi spunea când o vedea căzută, gata să renunțe. Și glasul lui îi încălzea sufletul și simțea cum îi dă putere să meargă mai departe. Iubirea lui era hrana de care avea ea nevoie, dar simțea că ea nu face nimic pentru el, că doar zace în fiecare zi, cerșindu-și moartea, în timp ce el se ruga ca ea să se facă bine.

M-am întors, draga mea dragă! strigă el odată intrat în casă. N-o să-ți vină să crezi câte reduceri au azi! Și promoții 1+1 Gratis! M-am gândit să-ți fac ceva bun. Un Tiramisu! Am găsit de toate!

Își băgă capul pe ușa camerei, temându-se că adormise și poate a trezit-o. Deodată simți cum i se taie răsuflarea: ea nu mai era acolo! Simțea cum i se scurge tot sângele din el și cum corpul îi tremură. Nu se ridica niciodată din pat singură. Amețea imediat. Iar acum nu era în cameră! Voia să strige, dar sunetele se opreau undeva în gât, și o teamă cumplită îl învăluia cu totul.

Hei, sunt aici! auzi vocea ei în spatele lui. Se întoarse brusc, pregătit să vadă vreo grozăvie. În schimb, era ea, pe un scaun la calculator. Se schimbase de pijamale și își dăduse cu puțin fard pe obraji ca să nu-i mai apară lividă. Ce-ai zice să mergem în Grecia vara aceasta? zâmbi ea

El o privea nedumerit.

Am găsit aici o campanie: Summer Black Week. Pare simplu:

Clienții ce vor cumpăra produse din promotia 1+1 Gratis în perioada 21 și 27 august și vor ridica comenzile, vor intra în tragerea la sorți din data de 1 septembrie și unul din ei va câștiga o excursie pentru 2 persoane cu tot cu transport pentru 7 nopți în Grecia.

M-am gândit că și așa ar trebui schimbate lenjeriile astea. Sunt de acum macabre. Nu au nici culoare și miros a bătrânețe. Ce zici de asta?

lenjerie

Cum…cum ai făcut? se bâlbâi el, nevenindu-i să creadă că o vede astfel.

Am intrat să mai văd ce e nou prin lumea virtuală. Am lipsit cam mult. Și așa am…

– Nu, o întrerupse el. Cum ai…ajuns la calculator?

Ea îi zâmbi și întinse mâinile să îl îmbrățișeze:

Și eu te iubesc, dragul meu drag.

Episodul V. Amintiri la ceas de seară

O privea dormind. I se părea atât de frumoasă… Deși nu avea niște trăsături care să înfățișeze altceva decât o față comună. Poate i se părea frumoasă pentru că îl iubea. Sau poate pentru că el o iubea.

Își amintea toamna aceea târzie când au vorbit ore întregi la telefon. Distanța îi măcina încă de atunci pe amândoi, când nu părea să fie încă nicio poveste. Erau doar câteva săptămâni de când li se resetaseră sufletele cu totul și de când au înțeles că drumurile nu sunt drepte, ci au răscruci unde oamenii pierd cea mai mare parte a vieții lor, încercând să aleagă. Își amintea clar ce-i spusese atunci:

– „My momma always said: life is just a box of chocolates. you never know what you gonna get”. Cred că e şi ceva din setea de a stăpâni soarta, sau măcar de a o înfrunta asemenea Antigonei, fără a cere ajutorul cuiva, muritor sau zeu. Ori poate că e frenezia a două personaje care se întâlnesc și sapă canale pentru a da voie imaginației să le inunde imense fiorduri interioare care nu sunt ascunse, ci doar încă neexplorate.

Apoi, vorbele ei erau ca un cuțit ce i se înfigea din ce în ce mai adânc în inima fără vlagă.

– Nu putem fi împreună! Sunt atâtea lucruri împotriva noastră! Timpul este dușmanul cel mai aprig. Distanța se încăpățânează să ne rupă. Nu ești un cavaler cu armură și cal alb! Nu mă poți salva de mine însămi!

Ea nu mai plânge niciodată! Nu a mai plâns de foarte mult timp și atunci a fost prea puțin pentru a se scutura de nebuniile care-i invadau mintea. Pentru că e puternică! Așa își zice ea: „Sunt puternică! Nu mă poate nimeni ajuta mai mult decât o pot face eu însămi”. De aceea, ea nu plânge: „oamenii puternici nu plâng”. Numai că atunci… Atunci a simțit că pământul se cutremură și că  liniștea i s-a dus dracului. Când a întrebat-o de ce e tristă, i-a răspuns aproape șoptit și din fiecare cuvânt rostit la capătul celălalt al firului, el a înțeles că este bolnavă de dorul lui.

…Mi-a rămas o senzație de buze fierbinți lipite de lobul urechii stângi, aproape de obrazul încălzit. Undeva deasupra norilor…Și ochi râzând, privind pe furiș printre discuții de conveniență pentru a atrage atenția în alte părți decât fremătatul celor două mâini…Nu pot să mă opresc…Rememorez pași, întâmplări, zâmbete, râsete…mâini, priviri, tremurul vocii…vocea…Vocea ta care mă liniștește, mă încălzește, mă adoarme, mă mângâie…Încerc să caut cu ochii minții cum a început totul, acolo, departe de lume, printre necunoscuți. Și constat că nu am nici cea mai vagă idee! În schimb, țin minte poze făcute în creierii munților, zăpada, apa…poze…discuții despre care nu credeam că mi-au rămas în minte…Îmi este atât de dor…

Draga mea dragă...încerca să o încurajeze de la sutele de kilometri distanță, încercând să nu lase să se simtă nodul din gât. Nu înțelegea de ce îl alunga atunci? De ce încă îl alungă? Nu știe că drogul pune stăpânire pe victima lui fără a-i lăsa dreptul la apărare? Probabil că asta este și explicația: îi era teamă că i se va lua drogul. În momentul acela ai senzația că vei face față, că e ușor să renunți la el și că o vei face fără probleme. Numai că atunci când intri in sevraj…totul te doare! Urli, muști din pernă și cauți cu diperare ceea ce îți aduce atâta…fericire. Chiar dacă știi că e temporară, că nu poate fi așa la infinit… Îl alunga, dar îl chema înapoi de fiecare dată.

Acum, după atâta timp, este în sfârșit lângă el. Atât de aproape încât îi aude bătăile inimii. Dar nu așa cum și-au dorit…Simte că ar ridica puțin pumnii spre cer, dar știe că nu se cade. Tot de acolo i-a venit și fericirea. Așa că se liniștește și mulțumește pentru ceea ce au avut.

Ajutor! Mă sinucid!

În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere… Existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere.

(Nora Iuga în Săpunul lui Leopold Bloom)

Lupta cu morile de vânt poate fi, pe cât de spectaculoasă și generatoare de adulații, pe atât de idioată și ridicolă. Depinde din care unghi privești. Ambele variante pot duce la un final tragic. Fie adulațiile încetează sau cer noi episoade ca într-o coridă eternă unde tu NU ești matadorul și nici măcar toreadorul, cum ai crezut, fie conștientizezi tu însuți/însăți că ridicolul a atins apogeul și vezi deodată realitatea: niște amărâte de mori de vânt care nu au nicio legătură de rudenie cu balaurii taurii din coridă. 

Să ne sinucidem atunci! Au făcut-o alții mai buni înaintea noastră. După ce au râs în nas omenirii și au drăcuit-o pentru fățărnicie și falsitate. Să ne sinucidem, zic! Poate dincolo e mai bine, mai frumos, mai primitor. Și dacă toată lumea spune că lumea de apoi te așteaptă, de ce să stai ca prostul aici, sperând că prinzi loc mai bun când îți vine rândul. De ce să nu grăbim lucrurile? În final, tot acolo ajungem. Sau nu? 

Te învârți să iasă lucrurile bine. Te sacrifici ca un erou expirat pentru „binele celorlalți”, cauți soluții, mori rostogolind un nenorocit de bolovan, doar pentru că unul, Sisif, a făcut-o acum nu știu câtă vreme și i s-a părut distractiv. Și când te vezi în vârf și tragi linie, raportul între intrări și ieșiri dă cu o mare virgulă: ai trăit degeaba! De ce? Pentru că ai trăit pentru alții! Pentru că nu ți-a cerut nici dracu’ să te sacrifici. Pentru că în capul tău ăla bleg s-a născut o poveste. Cu zâne sau cu cine mai știe ce și în loc să deschizi larg ochii și să vezi ce ți se întâmplă, ai adormit ca frații lui Prâslea cel Voinic păzind merele de aur (care nici măcar nu erau ale tale!)

M-aș sinucide. Unii spun că e mai bine. De fapt, nu spun. Îți lasă scris. Că prea se grăbeau într-acolo. Mă gândesc că dacă nu le-ar fi fost bine, se întorceau. Să-și ispășească restul corvoadei aici. M-aș sinucide. Dar mă gândesc cu teamă dacă o fi măcar un singur om în lumea asta care să spună ceva frumos la final. Ca o încheiere. Și să aplaude lumea, ca la teatru, la finalul unei reprezentații reușite. Da, chiar așa! Să apară un singur om care să spună că mi-a ieșit reprezentația și că poate să-și scoată pălăria și să facă o plecăciune. Ar însemna că vreo două mori cu care am dat piept tot au fost, în fapt, balauri. Și dacă nu se ridică nimeni? Dacă totul va fi o liniște cumplită că s-ar auzi viermii mărșăluind spre lemnul lăcuit? Dacă oamenii vor privi în pământ încurcați că nu știu cine a fost răposatul și cu atât mai puțin ce ar putea să spună într-un moment ca ăsta? Dacă își privesc iritați ceasurile și șușotesc între ei, plictisiți?

M-am gândit: sinuciderea se amână. Din lipsă de probe. Și de curaj. Și poate de câteva mori cu substanță care să merite tot efortul de a fi cine am fost. 

Episodul IV. Petale de trandafiri

Stătea pe fotoliul lui preferat, atingând din când în când piciorul unui pahar cu vin roșu. Ca acela pe care îl băuseră într-o noapte nebună. Gândul îi fugi instantaneu la ea și la gustul vinului amestecat cu dulceața pielii ei. Doamne, cât de mult îi lipsea! Cât ar fi vrut să o poată ține acum în brațe, jucându-se în părul ei mătăsos pe care îl lăsase lung doar pentru că lui așa îi plăcea. Melodia din fundal și gustul amețitor al vinului îl purtau acum cu câteva veri în urmă. Fusese a lui! I se ghemuia în brațe ca într-un culcuș care o făcea să se simtă în siguranță. Îi spusese de atâta ori că îl iubește și că nu vrea să trăiască fără el… Că nu vrea să trăiască. Acest ultim gând îl făcu să strângă puternic ochii a durere. A lui și a ei laolaltă. Lacrimile i-au invadat obrazul, iar el nu avea niciun control asupra lor. Simțea cum îl cuprinde somnul și se lăsa pradă mângâierilor lui, deși ura să adoarmă pentru că atunci coșmaruri cumplite năvăleau peste mintea lui obosită. Cele mai multe îi înfățișau felurite moduri de a o pierde. Se trezea tremurând cu transpirația rece șiroind pe tot corpul și cu o durere imensă în piept. O pierduse nopți la rândul în acest fel, așa că da, ura să doarmă! Numai că acum simțea ca și cum somnul ar fi fost o trecere dincolo. Nu în neființă, ci într-o altă lume, un soi de univers paralel în care putea să se miște între ieri și azi după bunul său plac. În plus, își dorea mult să o viseze. Vie! Alături de el. În brațele lui. 

– Ai ajuns? În vocea ei era un amestec de nerăbdare cu bucurie și o ușoară îngrijorare. 

Da. Te aștept la locul cunoscut. În cât timp poți ajunge?

Zece minute, credSă mă aștepți! Să nu pleci! Ei îi era mereu teamă că îl va pierde, că într-o zi va întoarce spatele și va dispărea pentru totdeauna. 

Avea zece minute la dispoziție să pregătească totul. Voia să o uimească, așa cum reușea de obicei să facă. Îi plăcea să facă gesturi mărunte care să îi smulgă un zâmbet și să o facă fericită. Aștepta ca ea să bată la ușă, dar cele zece minute păreau o veșnicie. Se uita pe fereastră și o zări grăbită. Îi admira silueta subțire și simțea că plutește numai văzând-o. A lăsat-o să apese clanța și i-a simțit nesiguranța pașilor. 

– Intră, i-a strigat din cameră, fără să se arate. 

Unde ești? Părea ușor intrigată că el nu o așteptase la ușă. Dar înțelese imediat ce intră în holul lung. Un trandafir roșu într-o vază veche trona în mijloc. A zâmbit larg și și-a scos geaca de piele. Apoi a zărit cărarea din petale de trandafiri care ducea spre camera cu ușa semi-închisă. A urmat-o timid și cu ochii aprinși. El o aștepta acolo. Rezemat de un perete, zâmbindu-i. Patul era plin de petale de trandafiri roșii… S-a repezit să-l îmbrățișeze cu lacrimi în ochi.

– Mi-ai lipsit atât de mult! Îl strânse cu atâta putere, de ca și cum ar fi vrut să se contopească, să nu-i mai dea drumul niciodată. Apoi i-a căutat buzele și l-a sărutat tandru, simțind săgeți în tot corpul și genunchii tremurându-i. Îi cuprinse fața cu mâinile și îi sărută ochii, aproape flămândă de dorul lor. El o ridică în brațe și o privi o clipă stând așa, deasupra lui. Apoi o întinse ușor pe pat, între petalele de trandafiri. Și s-au iubit și atunci cu atâta patimă, vrând parcă să recupereze toate clipele cât au fost nevoiți să stea despărțiți. O dată și încă o dată, flămânzi unul de celălalt și sătui de atâtea opreliști care i-au ținut separați atâta timp. 

– Te iubesc, draga mea dragă! 

Iar ea i-a mângâiat buzele – pe care le adora! – și apoi l-a mai sărutat o dată, înainte să se cuibărească în brațele lui, ca de obicei. 

– Ți-e foame? o întrebă cu o grijă aproape paternă, justificată de cei nouă ani diferență. Ți-am pregătit ceva bun! Și sări din pat înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Se întoarse după câteva clipe cu prânzul pregătit special pentru ea. 

– Meniul zilei: pui la cuptor cu ciupercuțe și sos. Servit la pat! 

Ea era toată un zâmbet. Îi era atât de drag când se străduia să-i facă pe plac. 

– Vrei să te hrănesc? zise el cu o privire care parcă o ruga să zică da. 

Da! se alintă ea, intrându-i în joc. 

Fericirea aceea de pe chipul lor îi era acum durere. Nu reușise să adoarmă, dar își amintea episodul cu atâta fidelitate, de la hainele cu care era ea îmbrăcată, până la gesturile ei și lacrimile la despărțire. El încerca să o încurajeze ca de fiecare dată, dar îl măcina distanța enormă dintre ei, precum și timpul care avea să treacă până la următoarea lor întâlnire. Timpul…Necruțătoare entitate! Cum s-a jucat cu viețile lor, negându-le dreptul la fericire. 

Stătea în continuare în fotoliul lui, cu fața în mâini, dorindu-și să o viseze din nou.

 

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Madmoiselle Sarcastique

Un suflet singur trăiește bucuriile pe jumătate, iar durerile dublu!

Paul's Blog

Beatus homo qui invenit sapientiam

SunLog

blog de informaţii şi diverse alte chestii

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Kaysha

Catch me on the web!

Roxalee's blah blah blog

I was created to create. Please, go deep.

armonie acvatică

scrieri, scrieri...

Anca Balaban Popa Iscu

Viața e atât de frumoasă!

opisicaneagra.ro

Opinii inopinate, frânturi de suflet, poezie și jurnalism online

Illusion's Street

un blog literar de Diana Gole

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

Joramotive de sărit obstacole

echitaţie în aburi de lapte