Episodul II. Vernisajul

În zilele acelea goale, avea să-și amintească de boala ei. De felul în care aceasta a măcinat-o celulă cu celulă. De fiecare dată lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrazul rece umezind lenjeria ei preferată de la Outlet, iar el se ascundea stângaci. „Fii bărbat, ce dracu’!”, își zicea ștergându-se cu mâneca hainei, ca atunci când era copil , iar mama îl lovea cu vreo vorbă prea grea.

Îi plăceau mult tablourile. Nu era atât de cultă încât să știe suficiente despre artiștii care le pictau, despre tehnici, despre curente, dar îi plăceau. Credea că fiecare imagine ascunde un mister pe care numai autorul îl știa și și-l imagina stând undeva într-o cameră ascunsă, râzându-și de toți cei care-și dădeau cu părerea, cu precădere marii critici cu pretenții de atotștiutori.

– O pictură nu ar fi nimic fără detalii. Iar oamenii sunt atât de ignoranți încât tocmai pe acelea le dau la o parte. Ei văd un peisaj comun, o apă și niște copaci. Dar ignoră barca aceea goală. Tocmai în goliciunea ei se găsește esența. Pentru că barca aceea este una veche. Asta înseamnă că ascunde o poveste. Pe lemnul ei umed au stat cândva oameni. Încotro vâsleau ei? La ce se gândeau? Câte temeri au sălășluit în sufletele lor? Câte visuri li s-au spulberat odată cu valurile care au izbit barca aceea?

El o privea zâmbind. Știa că nu are sens să o contrazică. Era prea încăpățânată să accepte că teoriile ei au scăpări dictate de logica existenței. Dar îi era dragă! În inocența ei, în hotărârea ei, în felul aprig cu care își susținea părerile și cu care îi închidea gura de fiecare dată. Acum îi era cumplit de dor de ea! O căuta înfrigurat seară de seară în așternuturi răvășite, fără măcar să conștientizeze acest lucru.

În seara aceea trebuia să o ducă la vernisaj. Dar ea nu putea să meargă. Boala îi sleise toate puterile. Abia își putea deschide ochii, iar când o făcea, îl căuta cu aceeași disperare, ca și cum el era sursa luminii și culorilor ei.

– Trebuie să te duci, i-a spus. Era mai curând un ordin decât o rugăminte. Trebuie să te duci și să mă porți și pe mine printre toate picturile acelea. Vreau să-mi poți descrie tot ce vezi acolo. În cele mai mici detalii! Trebuie, auzi??

Nu avea chef de asta. Îi era teamă că ar putea fi ultimele clipe prețioase alături de ea și nu voia să le piardă la un vernisaj care nu-i trezea nici cel mai mic interes. Dar ea putea fi atât de convingătoare!

– Am să merg, dacă asta îți face plăcere. Și i-a zâmbit trist, sperând ca ea să aibă încă ochii închiși ca să nu-i vadă toată umbra din privire și toată revolta adunată pe chip de atâta timp. „Nu e corect”- își repeta întruna. „Toată lumea are dreptul la o șansă! Eu? Eu de ce nu o pot avea pe a mea??”

Și apoi a ieșit. Cu capul plecat și cu târându-și picioarele ca un condamnat la moarte. Nu acolo voia să fie el! Ci cu ea! Ținând-o în brațe și alintând-o pentru toți anii în care nu a putut fi lângă ea și pentru toată veșnicia în care nu o va mai putea face! Îi venea să urle, să scuture pe primul om întâlnit pe stradă, ca să-i spună și lui cineva de ce! De ce lumea e construită atât de nedrept și de ce el va trebui să învețe a trăi fără ea?

Tablourile nu l-au impresionat. De altfel, arta nu era tocmai lucrul care să-l miște într-atât. Dar făcu o sforțare când ajunse în fața unuia dintre cele expuse în aripa de est a clădirii. Închise pentru o clipă ochii și se imagină „spunându-i-l”:

– În fața ochilor noștri e o apă. Liniștită. Și lucește ca și cum ar ascunde toate comorile îngropate de pirați în vremurile străvechi. Pe malul ei se odihnesc două trestii plângătoare. Alături, papura stă semeață ca și cum ar fi câștigat o bătălie cu timpul. Nu se mișcă pentru că vântul s-a speriat de toată liniștea din jur și a încremenit și el. Ce ciudat! Ai zice că e suficient pentru un colț de natură perfect! Dar îmi dau seama că toate elementele astea nu reprezintă nimic fără o prezență diafană. Pentru că într-un colț al tabloului se află o tânără. Îmbrăcată în alb. E atât de frumoasă! Chiar dacă nu reușesc să-i disting chipul…Felul delicat în care își ține picioarele sub măsuța de epocă acoperită de un mileu brodat, pe care stă o ceașcă de ceai aburindă…Florile împletite discret în părul ei lung…Mâna albă cu care ține o carte cu coperte roșii… Iar cealaltă alunecă natural pe lângă scaunul vechi, mângâind o felină care se alintă arcuindu-se…Iar amurgul… Amurgul are culoarea aceea…ca în noaptea în care ne-am întâlnit și am stat de vorbă pe o stâncă undeva departe de toată lumea aceasta…

Te iubesc, draga mea dragă, îngăimă cu ochii din nou în lacrimi. Noapte bună…

(Sursa foto)